miercuri, 29 februarie 2012

,,Poetul ca şi soldatul, nu are viaţă personală."


    Şi am căuta o piatră rară,
    Pe care bucuroşi am găsi-o în gară,
    Gară-n care odată şi-odată,
    Trenul, precum o moară, eu îl voi aştepta...
    Dar nu şi pe tine; mândră, voi capitula...




,,Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi" - Rudyard Kipling



Mda, şi vine primăvara


Ultima zi. Hihi. Apăi să vină primăvara aia odată sau vara chiar, cu apusul ăla-ntârziat! ...cu temperaturi şi surprize (deşi nu prea-mi plac) pe al meu gust, cu abonament nou la sală, cu ceva blugişori negri, cu cuburile de gheaţă din congelator...
Nu-mi vine să cred că eu spun asta, dar vreau să văd Soarele. Poate mă luminează şi pe mine din când în când. Ce spun?! Aş vrea pentru totdeauna, dar totuşi nu văd ceva interesant în jur azi. Engleză, franceză, română, mate, chimie, geografie... La două materii testuţ ieri am dat, cu româna nu am probleme, franceza... e un handicap, la chimie am nota nouă, mate să leşin de-mi pasă, geografie-trebuia să primesc azi notare dar femeiuşca mă poate asculta şi luni. Chiar aşa. E o situaţie complicată de lene-sindrom-dispeptic şi, oarecum, am mustrări de conştiinţă. Tot ce pot face, e să stau şi să stau plus să dau vina pe criza adolescentină.
Remedii, ceva?
Tot în enigma asta de acasă sunt... tot în astă canapea, tot stândă turceşte, tot cu părul ciufulit, tot cu ochii de boccie pe geamul ermetic, tot neauzită şi imatură, sătulă. Ar fi cazul să închid... :)

marți, 28 februarie 2012

O, a mea Lună!



Leagăn drag aşternut, al Lunii secere,
Mică pălărioară gălbuie, a copilăriei sincere,
Albăstrel viu, procopsit şi-ncetinit, conturat şi timpuriu,
Vrajă fumigenă, magică, a colţului meu auriu,
Cumpănit boboc de lumină fragedă,
O, dragă-n zadar dâră sinceră,
Pe-o pustiită, crâncenă dună râncedă!
O, sfiit de pace, drag al meu lup,
Pe-o stalactită de-a mea, din pur lut...
O, dar dragă Tu Lună sură...
Nimeni ca tine n-o să mai pună...
Fir la fir, cordon mut la cordonul ce cântă...
Tu pe acestea toate le-ai unit...
Faci farmec atât de uşor şi un mic semn umbrit...
Printre vagii mulţi de un alb înnegrit...
Suflate de timpul pierdut şi spaţiul nepotrivit...
Trăinde în suspine, de-o simţită dună păşit...
Te asigur... nici însetată n-am să te uit...




                                                                  ...curând...

24.11.2011. Ce mică eram.

Hmmm, douăzeci şi patru noiembrie! Sau douăzeci şi cinci? Douăzeci şi patru, douăzeci şi patru, cu siguranţă. Mint doar. Este douăzeci şi cinci noiembrie. Aş fi vrut să mai fie ieri, poate aveam mai mult timp, orice moment contează. Tot pe geam îmi aţintesc privirea, ca de fiecare dată. Cea mai luminoasă pată din camera mea cea mucegăită în colţuri, şi doar din cauza zgârie-brânzei de mama care nu acceptă să dăm drumul centralei, că tot are parte de ea, dar na', este ,,criză", e o lumină ce-mi cutreieră gândul, gândul gânditor ce tot persistă, ce tot se intensifică, amplifică tot mai adânc. Se arcuieşte, împrăştiind grija specifică, seriozitate pe chip şi un fel de lichid cald, sărat, pe obraji. Tot pe geamul deochiat de mine însămi mă regăsesc, tot cu aceeaşi melancolie contagioasă fără rost, dar ce-mi alină inspiraţia de moment, motivându-mă să scriu... să tot scriu şi iar să scriu despre simţirile mele, ce mă cuprinde, surprinde, despre ce realizez cu oroare sau plăcere. Realizez uneori cu stupoare faptul că doar scrisul mi-a mai rămas într-un oarecare moment necugetat de-al meu sau al altcuiva, într-un mod de neînţeles ori ce aduce spre aberaţie. La fel se întâmplă şi când schiţez chipuri în creion. Îmi spun că doar desenul mi-a mai rămas.

Subestimez fiinţele prezente undeva, dar care nu există în trăirile mele de fapt. Nu apreciez. Dar nu mi s-a oferit ocazia până acum de a schiţa vreun chip de individ pe viu în adevăratul sens şi nu în creion, umbriţe şi liniuţe. Ştiu doar că în ambele cazuri este nevoie de talent şi-aşa oricum poţi fi indus în eroare ori din pricina umbrei neclare, ori din pricina feţelor nemărginite ale oamenilor. Se mai întâmplă şi când citesc. Citesc cu o sete memorabilă câteodată, atunci când creierul mi-o cere, nu mă abţin, doar descopăr. Şi din nou... doar lectura mi-a mai rămas! Ca să pomenesc şi de fotografie, atunci când observ diferite figuri fantastic de expresive, mortuare dacă au un stil gotic aparte ce-l admir, misterioase, peisaje parcă pictate cu nişte culori fine ce nu poţi să le simţi tactil ca pe nişte acuarele Tempera, doar să le gândeşti, încă o dată, poate e ultima dată, doar fotografia mi-a mai rămas! Acestea sunt doar mai puţin de o doime din lucrurile pe care le consider într-adevăr şi cu desăvârşire... nemuritoare, şi mare păcat că eu nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Simt atmosfera nemiloasă unui congelator atunci când privesc realitatea, şi îmi reiau obiceiurile puerile de a capta lumea mai blândă decât e -există cazuri- sau nu e. Încerc într-un fel să mă adăpostesc cu gândurile mele care mi se par perfecte, dar loc perfect nu există. Ar exista, dar nu l-am găsit. Perfect doar pentru mine, un lucru perfect nu este perfect pentru două sau mai multe persoane. Simţeam în seara asta o înţepătură chiar în vârful degetului arătător, o înţepătură care câteodată mă doare, mă face să am momente-n care doresc să devin o copilă mai bună acum, iar pe viitor o femeie mai ceva de atât, şi doar datorită geamului spălat de ploi, îngheţat de ger şi partea de gheaţă străpunsă de mine. Era atât de transparentă, de parcă ar fi vrut să mă privesc prin cristalinul ei, dar era şi crăpată. Pumnul meu ce ar vrea să fie pumn dar nu prea este din cauza piticitudinii lui, chiar spărsese gheaţa. Şi încă cum... un punct în mijloc, divergent şi măricel. Prin divergent înţelegem mai multe linii fine răsărite chiar din el, pe care dacă le apeşi în fiecare parte, vei constata că sunt două ,,tabere" în spatele unei singure linii. Fantastic, nu? Vă las pe voi să-mi răspundeţi. Dacă unii au prins ideea, sigur o vor prinde şi pe următoarea. Mă simt ca la cinci ani, când le predam ursuleţilor lecţia despre silabe. Pregătiţi-vă palmele, respectiv imaginaţia. Dădeam câte o personificare fiecărei structuri, nu pare ceva foarte interesant, dar ai satisfacţia oarecum că în mii de lucruri şi fenomene simple sau complicate poţi regăsi şi caracteriza viaţa pe de-a-ntregul, de la răsărire şi până la procesul de evaporare sau ,,plecare" către ,,destinaţie". Personificam deci acele mănunchiuri divergente -sau raze- de gheaţă drept nişte drumuri ,,în viaţă", pe care o picătură de apă îl va parcurge. Sau mai multe picături de apă, că tot lumea nu mai este atât de diversificată astăzi... Iar punctuleţul, punctul de plecare, naşterea, apariţia unei noi legende probabil, şi în sfârşit, picăturile de apă ce le asemăn cu oamenii. Analogie bună până aici? Să zicem că da. Etapele ar fi naşterea-punctul, poposirea (aţi observat atunci când striviţi o parte de gheaţă, nu apar liniuţele imediat), şi mai apoi alegerea unui ,,drum"-liniuţa aia, pe care o picătură de apă-omul, îl parcurge şi ajunge la destinaţie-moartea. Se scurge, până dispare sau se evaporă în drumul lui. Se scurge la fel ca şi timpul, ca şi plăcerea momentului. Da' ce moment? Există trecut şi viitor. Clipele nu stau, trec, cam prea repede pentru a le savura. În viaţă, adevărata destinaţie este moartea. Până la ea, să profităm de cât mai multe alte destinaţii. Probabil cele crâncene vor domina, dar să nu uităm niciodată de gândul la speranţă, la o parte existentă mai bună! (da' eu acum în 2012 NU mai sper, drăguţilor!) Chiar nu ştiu ce m-a apucat în seara asta... inspiraţia este de vină, dorinţa de a mă expune aici, în Word şi tare bine-mi prieşte.








Mică mai eram, huh? Da' n-aberam pe măsură, şi modul era...


?!

Diferenţe...


Biblioteca nu mai rămăsese aşa cum o ştiam, părea schimbată total, ceea ce nu mă încânta foarte mult, era mai modernă, glumeaţă, răutăcioasă, proaspătă, egoistă, sfidătoare, tăcută, negată, absentă şi oarecum neliniştită. Simţeam un aer superficial şi un vuiet nemulţumitor din partea lucrurilor care nu posedau vreo fiinţă clară. Probabil chiar erau cărţile care n-aveau puterea subită, directă şi răsunătoare de a-mi şopti durerea lor ce se legăna sumbru de încet printre filele şi marginile lor murdare, cutreierate de numeroşi depresivi, cu ghearele colorate ori săpate de muncă şi strădanie amarnică în zadar, atât de mulţi copii bântuiţi de familie şi curiozitate, forţaţi sau care se pregăteau intens pentru Bac sau examen, bătrâni ţintuiţi în complacerea lor surdă şi deloc veselă, aşteptaţi parcă de învechitul şi legendarul Bellu. Celelalte file, intacte, albe şi lucioase, parcă se purtau precum reginele şi principesele unui singur domnitor, şi acesta nou, lustruit, dar într-un gen neutru: raftul. Spun raft, pentru că-mi părea unul singur, deşi erau într-adevăr zeci bune şi interesante, pline de compasiune. Paginile noi se înţelegeau atât de bine între ele, încât erau lipite şi miroseau a ceva esenţă tare, a nou dar deloc a apreciere sau surpriză. Mascul egocentric, fapt ce-mi aduce aminte de un el fictiv. Pentru a descoperi fiecare frază de pe hârtie, trebuia să ai puţintică salivă pe buricul degetului. O salivă nerăbdătoare avea să se aşterne, cel puţin, din partea mea. O salivă ,,neprihănită" şi ,,economică". Gustul amar nu se îndura să părăsească fluidele cavităţii mele, dar aveam de gând să îl împărtăşesc cu ,,prietenele noi". Celelalte, prietene vechi şi fidele, necesitau odihnă, dar tot nu le dădeam pace. Erau, au fost şi vor fi cele mai frumoase. Le înţelegeam din nou şi din nou, le descifram plictisită dar totuşi cu acelaşi suspans şi aceeaşi curiozitate de primă dată. Când mă cufundam în lectura dulce, realizam că până şi o foaie albă, nepătată este poezie. Şi pata de cerneală ,,nasoală" aşternută pe-un penar inocent este poezie. Şi creanga căzută în ,,noroiul curat" este poezie. Retinele se îndrăgostesc, îţi provoacă colţurile gurii la ancorat cât mai sus, tot mai sus... Şi când tu însuţi scrii, te poţi îndrăgosti, darămite când citeşti aberaţii. Diferenţa e că, urechile iau parte în realitate. Ceva lipsă e ceva esenţial. Mă îndrăgostisem de poezie. Mă îndrăgostisem de acele litere, acel mod de a scrie şi a gândi, deci, de persoană. Mă mai îndrăgostisem şi pe internet. Cu ajutorul lui, vedeam şi legam... Când te gândeşti că fără bani nu puteam plăti factura netului, eu nu mai puteam zâmbi momentan. Nu mai eram mirată, aflasem ce se ascundea în spatele misterului, răspunsul. Resimţindu-mă în biblioteca ce nu mă mai satisfăcea pe deplin, şterpelisem încet pentru a nu se împrăştia grămada obosită şi întortocheată, deranjantă, o carte mănunchioasă cu poeme de dragoste, bineînţeles, care preţ de vreme bună îmi distrăgea atenţia. Niciodată nu mă săturam, voiam să văd iubirea în toate modurile scrise posibile, deşi nu ştiam nimic despre ea, nu sosise încă; dar nici nu mă străduiam. Îmi făceam paşii încremeniţi pe alunecosul drum scurt, observasem că e mai curat, spălat, până către scaunul negru din sala mare de lectură, unde o pernuţă fistichie mă aştepta. Nu era nici pufoasă, nici foarte deranjantă, dar incomodă tot se găsea. După ce că aveam fundul nu prea acceptabil din punct de vedere al suprafeţei, mai ocupa spaţiu şi acea mică şi nevinovată pernă! O îndepărtasem sfios, cu complexul privind greutatea, şi asamblez bucăţica într-o cutie din interiorul acelui birou pătrăţos şi imaculat de alb. Stând din picioare, mi se părea un cavou primejdios şi tentant, rece de primitor. Mă avântam relaxată într-un fel, dar nu ca acasă precum era odată, când biblioteca îşi adulmeca modul vechi-prăfuit de care-mi va fi fost dor, alunecând leneş cu coatele ţepene pe toată lungimea albă. Citisem câteva versuri lungi şi amoroase, pline de efect, astfel încât să pot trece la următoarea pagină. Nu trec câteva secunde, şi-mi apare în umbra ochiului mare o aliură de băiat slăbuţ, cu umerii uşor strâmbi, spate relativ drept şi urechi simpatice. Atât a putut deduce jumătăţica mea de ochi ager şi băgăcios. Şi tocmai când voiam să mai recitesc din nou strofa, de data aceea gesticulând. Mă simţeam fără intimitate, pur şi simplu întreruptă. Dar nu era neapărat o piedică, îmi puteam stăpâni simţul critic şi analizator pentru câteva ore. Plus că tipul nu ar fi stat de la ora 11 AM. până la cam 16 PM., deşi depindea... El, era încruntat, probabil pentru că nu avea răbdarea necesară în a căuta ceea ce dorea cu atâta pasiune. Îmi plăcea asta, era pasional. Dezamăgindu-mă, îmi spuneam că poate e tensionat din pricina vreunui test şcolar. O femeie în vârstă şi un pic cu capul plecat se oferise în a-l ajuta cu cărticica în căutări. Lăsând partea de socializare precum maimuţele, mă retrag în cupeul rimelor. Totul era descris exact, ca pentru mine. Simţeam că pot. Pot gândi şi simţi, ea mi-o demonstra. Un mârâit mai răguşit îmi face privirea să tresare chiar fix către el. Fix în faţa mea, în ochii mei. Faţă în faţă. Între patru ochii surprinzători, de aceeaşi mărime. Căprui, sclipitori, ca de lup înfometat şi însetat. Însetat de cultură şi poate ceva feminin... Sigur la mine nu găsea, îmi spuneam în gând hotărâtă. Ce pretenţii putea avea de la o hoinară la prima vedere pensionară? Cât mârâise el aşa vrând să pară tot mai discret, îşi ridică fruntea lată cu ajutorul sprâncenelor natural conturate. Luaseră forma unor semne de întrebare, blonde şi deochiate de drăguţe ce puteau fi. Pe buzele lui se citea poezia de un nostalgic, pe culoarea ochilor lui se înfiripau ritmurile trohaice, pe urechile lui liniştea, iar pe podoaba lui capilară nemaivăzută, nefamiliară, distincte şi succinte urme de soare, ce-i scoteau în evidenţă tentele serioase unei culori mai aparte. Un milimetru lungime rămân cu colţul stâng al gurii ridicat, încetinit, paralizat, timp d-un minut. Fruntea lui... cam ameţită... ofta invidioasă pe a mea, albă şi fină, nestrăbătută de vreun coş al simţitei adolescenţe. Era magică senzaţia şi scena ce se petrecea. Răsfoia din ce în ce mai repede, tacticos cartea. Eu îmi vedeam de ,,familia" mea şi casa mea. Deodată, prin faţa celor doi ochi şi a cărţii mele, chiar peste ea, apare o hârtiuţă ce părea a fi zburătoare, mesageră. Strânsă şi înfăşurată puternic, şifonată, se deschidea vag singură. Dorinţa omului a îndoliat folia. Eu, mirată şi un pic tremurândă, surprinsă, o despachetez cu micile degeţele nu prea pricepute şi citesc: priveşte-mă. Nu majusculă, nu punct, dar totuşi era importanta cratimă imprimată ce spunea atâtea şi totuşi nimic despre el. Un mesaj captivant, misterios. Îmi îndrept cârnul nas către anonim... În taină, privesc. În jocul hipnotizant îl privesc cum îmi face un semn. Cu mâna, mă salută. Palma strânsă, apoi relaxat. Plecasem privirea făcând pe neştiutoarea în jos. Scrisesem şi eu pe partea opusă, cu migală şi un stilou proaspăt folosit: Făcut!. Nu mai prezenta cine ştie ce cantitate de cerneală, întrucât c-ul şi t-ul nu erau vizibile, ci doar apăsate în hârtie ca două şanţuri mici. L-am trimis pe sus, prin aer, iar el, precum un baschetbalist pricepul, îl prinsese perfect. Sau asta era doar în mintea mea. Jocul de cuvinte şi gesturi măreţe durase ceva vreme bună. Soarele hepatic de un august-septembrie, se stingea şi cobora din ce în ce, până-n mai josul orizontului jucăuş. Închisă la faţă, datorită contrastului umbrei puternice şi luminii nehotărâte, întind paşii mari spre raftul lemnos pentru a înapoia cartea cu poezii. Îi spusesem noapte bună ca să nu se simtă singură şi părăsită din voia mea. Uitasem nevinovat pentru o clipă de acel clandestin interesant, care mă abordase impresionant de inventiv acolo, dar îmi reluasem privire către el cum dusesem ,,bebeluşul" vechi la culcare, printre noutăţile zilei cotidiene. Cu un aer alegoric, voios, parcă mă săruta din priviri. Eu tot rămâneam diplomată, o fată ce se lasă greu, dar foarte amabilă şi atentă totodată. Eram cât pe ce să trec de pragul uşii care părea metalică de la lustruire, şi singura fiinţă cu corzi vocale din încăperea curată, îngână strigând un fel de îndemn nedetectat pentru mine. Cu trupul în afară, picioarele trecuseră deja de porţiunea ce mă făcea să fiu o împiedicată, cu gâtul întins şi capul întors chiar către privirea lui, c-o mână ce atingea peretele sprijinindu-mă, îmi iau un rămas bun sincer, total indirect. Înţelesese. Dar nu aprobase, ci negase printr-o mişcare orizontală stânga-dreapta, stând într-o parte. Zâmbesc larg fără să-mi descopăr dantura, valorificând fălcuţele de basm, cu sprâncenele aproape lipite, intersectate, ca semn de părere de rău. Cu o expresie pasivă, aţintită concret în luminiţele ochilor mei, se repedă la mâna mea. O strânge posesiv, mi-o pune obsesiv într-una de-a lui, şi-mi clarifică parcă întrebând: Mâine!?

luni, 27 februarie 2012

Zilele astea...

Plecasem precum am plecat şi vineri. Drum lung, două porţiuni. Două străzi, patru semafoare. Adică cinci. Două 










Mnoo... nu e ziua mea.

Ter




Mi




Na









-s.  

sâmbătă, 25 februarie 2012

Nici eu nu ştiu...



Spune-mi te rog, ce rimat paragraf
Din cartea-ţi pot citi,
Pentru a mă găsi
După un specific miros,
Şi a nu mă mai părăsi?
Spune-mi te rog, în ce loc
Aş putea zbura liberă
Şi nu doar în gândire
Pentru a-ţi folosi busola
Şi a şti unde mă aflu,
Şi cât de departe,
Şi de ce,
Şi pentru cine,
Şi pentru a mă readuce înapoi
Doar pentru tine?
Spune-mi te rog, ce culoare de râjnită cretă
Pot folosi oare
Pentru a-ţi transmite prin litere
Ceea ce doresc şi simt
Doar de la tine, chiar pentru tine
Şi pentru a şti
Unde posibil m-ai găsi?
Spune-mi te rog, cât de lung şi-ncet
Să suflu, să pufăi
Peste blânda şi biata păpădie
Uitată poate precum... mine,
Neajutorată precum alegerea din tine,
Pentru a-mi citi mesajul siropos
Format din albişorul puf
Al frumuşelei flori
Împrăştiat printre norii senini?
Spune-mi te rog, cât de des şi format
Să-mi rod unghiile mici
Precum făceam odată
Când aşteptam întâlnirea noastră,
Pe aleea Cişmigiului
Pentru a-mi regăsi urmele
Şi în sfârşit pe mine?
Spune-mi te rog, cât de răsunător
Să glăsuiesc naturii fericirea,
Să glăsuiesc liniştii fericirea,
Mai ales pe a mea, cât a noastră la un loc
Pentru timpul revederii noastre
Atât de impresionante
Şi repejoare, nespus de frumoase?
Sau oare-mi vei spune la locul faptei?
Şi dacă fără coordonate nu mă vei revedea?
Şi dacă nu te voi revedea?
Pământul plouat de mine şi cer, straşnic de fertil
Sigur s-ar surpa,
Cerul imprevizibil, precum un copil nemulţumit
Gata-gata ar putea plânge,
Acoperişurile atât de metodic
Se vor cutremura,
Se vor micşora,
Iar eu, sigur voi înceta
A mai scrie vreo elegie
Sigur că despre dezamăgirea
Ce-o port pentru tine,
La fel ca o scorpie însetată şi uscată,
Şi a mai topi solidele,
Speranţele rămase, speranţele caste
Ce promisesem că le voi spulbera
Şi că nu vor mai exista
Cu privire la tine şi orice altceva
Uite-aici, uite-acolo, în mintea mea.
Şi mai spune-mi te rog, oare vreodată
Voi putea găsi...
Cu sfială-ţi spun eu, copilul tău,
O rimă dulce
Şi de nebănuit
Pentru tine...
Care ar putea cât de puţin
Să te reprezinte
Chiar, numai şi numai, special pe tine?



Acum te rog pe tine. Spune-mi (te rog) ce-i asta. :)

Pe marginea unei căi de contopire




Respiram un aer rău. Extrem de rău. Aerul acela de el, care se instala din ce în ce, cu cât se apropia de locaţie, de banca ce urma să fie doar a noastră pe vecie, de asfalturile îngheţate ale gării plânse şi râse în nenumărate ori, de simţirile mele, dar de ceea ce mi-era teamă, de buzele mele. Şi doar pentru că aveam să o dau în tremur haotic. Tot pomenea despre mirificul sărut pe drumul parcurs, drumul lung ce a hotărât să ne unească în realitate. Credea că precum te poţi îndrăgosti de un poem scris cu litere, aşa te poţi îndrăgosti şi de scrisul unei persoane dintr-o casetă ireală. Atunci era nebun şi clar, un tip legănat. Un poet schimbat. Eu, o nimeni cineva care se simţea în prăpastie.
Trenul trebuia să-şi facă apariţia. El trebuia să-şi facă apariţia.

joi, 23 februarie 2012

Atenţie. NU!

Lucruri ce NU mă sau mă reprezintă.



NU îmi plac ventuzele vopsite. În ziua de azi, mai ales pe la şcolăriţele astea (ştiu foarte, dar foarte foarte bine!), vopsitul ajunge din ce în ce mai propriu.


Mie, personal, NU îmi displac buzele naturale, în toată splendoarea lor.



NU îmi plac femeile/fetele cu chelie şi pe deasupra cu mătură. Uneori cred că-i un mop, capul mopului fiind rotund (ştiu că vă place aşa, surse sigure), iar franjurile, adică acea cârpă parcă linsă de o vacă îmbolnăvită - părul lor. Tocit, lipsit de expresivitate.


Mie, personal, NU îmi displace părul ...natural. NU-mi imaginam că eu voi pomeni de cel artificial indirect. PĂR ARTIFICIAL?




NU îmi plac caracatiţele astea colorate căptuşite, menite cică pentru anotimpul geros. Unii le consideră folositoare, indispensabile chiar, când îi frig dom'le afar', eu le consider inutile. Dar poate NU sunt chiar aşa cum cred eu, însă ce atâta modă?

Mie, personal, NU îmi displac teneşii sau bocancii. Norocul meu e că NU sufăr precum alţi indivizi.



NU îmi plac covrigeii ăştia paietaţi ori tot coloraţi care se numesc accesorii pentru ,,a împrospăta" ţinuta la ,,asorteu" (vorba bunicii pân' la urmă). Mai ales cerceii ăia cât roţile de tramvai. Excentrism. Până la urmă, tot ce ar conta cred că este să NU circuli în fundul gol, că vremurile sunt evoluate tare.


Mie, personal, NU îmi displace simplitatea şi axarea pe lucruri mai interesante. Dar mereu NU o să-mi placă simplitatea în gândire.




NU îmi plac bombonicile colorate (în limbajul păpuşeleor) din aproape buricele degetelor cremuite. Unghiile colorate. Culorile (ojile) sigur NU pot dezvălui dezagreabilul dezvăţ al jegului de sub unghii.

Mie, personal, categoric NU îmi displac micuţele curate care NU ies prea mult în evidenţă.





NU îmi plac aşa-zisele flori, buruienile (care de fel îmi plac în ceaiul pentru migrenă), sorcovele. Oricum, aici, printre flori, gusturile NU se discută, pentru o femeie înseamnă mult floarea, cea dăruită. Sau însemna? E cert. Eu una, NU aş refuza niciodată vreun cadou, sunt educată, dar pur şi simplu, NU-mi plac florile. Acest motiv NU mă determină să dau cuiva cu floarea în cap sau să o calc în picioare pur şi simplu, să ignor. De-aş primi eu flori...

Mie, personal, NU îmi displac cărţile sau albumele foto în locul florilor, dacă musai vă e de cadou!


DAR ACEASTĂ MINUNATĂ FĂPTURĂ nu AR PUTEA SĂ-MI DISPLACĂ!
Da, excepţia este trandafirul alb.

Câteva dintre puţinele lucruri displăcute de mine am scris, mai am şi teme. Şi sper ca porţia de ,,NU" să vă fi fost suficientă. Să îţi fi fost. Pe mâine.

miercuri, 22 februarie 2012

Visuri şi vise



Omul Lunii tot mai zgârie cu incurabile consoane norii pierduţi în condimente, refugiindu-se intim printre uscăturile veşnice ale anotimpului. Refuză să audă, să articuleze, să conştientizeze şi chiar să simtă; aberaţiile îl impiedică să cugete spre neputinţa de a opri sentimentele. I-a mai rămas o anumită simţire imbatabilă, densă, ce i se scurge meticulos printre gheare, ca mici seisme ironice şi ca într-un castel al neghiobiilor colorate şi seci. Macină prefăcut şi invidios, pe rând, fiecare colţ de unghie, privind de la depărtare platoul demn de fotografiat, cu sanătoasele retine, şi-n ceasul planetei reci, Luna, noua prietenă. Dorea să descopere şi adulmece senzaţiile posibil letale ale acesteia, crezând că dacă îi oferă gazdă, o va cunoaşte mai pe îndelete. Ritualul ce se petrecea avea ca start o plimbare, cutreierare, totul petrecându-se într-un ritm adagio fără prea mult zel, care îi încânta corpul stâncos, spulberat de frustrarea unei femei în roşu aprins... Îşi dăduse seama prea târziu de faptul că aerul expirat odată cu ea era de-a dreptul infecţios. Şi numai pentru că s-au jucat atâţia plămâni necunoscuţi, flămânzi după aroma parfumului ei veritabil, trăgând şi tot descoperind acelaşi aer odată cu neînţeleasa. Aerul era fierbinte mereu în camera ei străbătută necontenit de zeci de personalităţi perfide asemeni ei, denumită de nenumăraţi pretendenţi un deliciu al simfoniei feminine ideale. Glasul lui sumar juca un rol ca într-un teatru al păpuşilor gemene şi blonde, cu ochii de un albsastru senin seducător, atât de nebun şi dezamăgit, senilizat, singuratic în genul lui superficial, genul unui bărbat diferit, dificil, dar bun critic al lumii lui vii.

marți, 21 februarie 2012

O perioadă nouă





Întâi soarele apune, se întunecă cursiv
Blândul soare parcă vrea să se retragă dintr-un vechi colaj,
Şi tu iar te-apuci să cauţi un motiv,
Şi scrii neîncetat, precum Luna când veghează un întreg peisaj.

Apusul este-aproape, pregătit pentru un următor ritual de noapte.
Efemerele se bucură, neştiind să-şi manifeste căinţa,
Nu realizează poate, cât de singure peste puţin timp vor fi toate,
În timp ce hoinarele semeţe se zbat cu dorinţa.

Nu mai este mult, şi ne vom despărţi de tine,
Echinocţiul este pe cât de-aproape şi răsună de departe parcă
Nu mai este ceaţă, şi nici coşurile pline
Dar clopotul dintr-odată bate, vrea să ne spună: iarna tot mai are mască.

Pudra de pe crengi mai vrea să ne-acompanieze!
Gheaţa tocită tot nu vrea să ne părăsească,
Dar nici nu ştii cât de bine-mi pare, vreau ca iarna să se sudeze,
Şi tot scânteia din şemineu să-mi şoptească.

Mai vreau să întind mâini ironic, spre cerul plin,
Să mă ude ninsoarea, să fiu binecuvântată,
Să îmi promită că nu va părăsi un copil lin,
Să aducă fericire, să aduc-o căldură neîncetată...

În răcimea vălului ei, o simt nebună şi-nţepată, deodată...
Asta îmi aduce sigur numai o stare dezolantă.
Dar acum pleacă şi nu vrem, ziceţi să-i punem sârmă ghimpată?
Mă uit spre pomii doi, ei negri de albi au rămas şi eu surâd încântată...

miercuri, 15 februarie 2012

Nonsensul




Pasajul alb de goală gheaţă ce e, doar praf se mai aşterne.
Frumos se-avântă către Soare, răcnind copios alene,
Sugerând gigantelor porţi calde să se-nvârtă vioaie
Presimţind că ceva-i dincolo, dar nimic pe o cărare,
Sclipind de fericirea muritoare dintr-a simpla lui păsare,
Fălindu-mi pleata roşia ce-a uscată într-o pură splendoare...
Suspinând întreaga desagă de timp rămasă din întâmplare...
Păsuind infinităţile, continuând cu particule de foc şi ploaie...
Sugerând naturii scăldate să-mi ofere câteva picături groase,
Pătrunzând sceptic în lumea-i mare, adunând regrete apoase
Foşnind stelele nebunele, inexistentele, practic micile finele
Sacrificând repetiţiile zadarnice, mistuind sentimentele caste!
Fâlfâita mână mai gândeşte, obosit oftând amarnic cărţile
Stabil şi încordat, cotorul preluat de-un secol, suceşte părţile,
Pândeşte o nouă gânditoare, palme n-are dar au rămas măştile,
Sudarea lui elegant se procesează, dar copiii n-au uitat căştile
Foarte rar de se mai bucură, foarte greu privitul mai decurge,
Pângăreşte sfios ţinutul pe care se află mai mereu, gândeşte
Simte modest, gata de plecare sunt privind flăcările gentile
Părăseşte pe mine, un copil călduros, în apele-i toride...


.
..
...
....
.....
......
Aţi (ai, mai precis) observat micile piramide? Nu-i aşa că-s adorabile? :)




Urâtă zi.



marți, 14 februarie 2012

Praf de noi - IX.




Adormisem. Sfios, râzând încetişor precum un tristan, îşi făcuse un mic locşor ca de un iepure muribund lângă trupul meu istovit şi parcă orfan înainte devreme. Tremura, asta simţeam sigur, poate pentru că şi el o făcea, simţeam împreună. Motivul pentru care tremura nu cred că voiam tocmai să-l ştiu. Era îndrăgostit ori dezamăgit, temător. Sau prea satisfăcut de precedenta. Trăiam cu gândul că ar fi plecat departe cu o altcineva. Personalităţi diferite. Eu tot îl idolatrizam în tăcere. Iubeam pur şi simplu. Ştiam că ştia ce gândeam, în fiecare clipă, cu fiecare inspiraţie şi expiraţie prefăcută de-a mea, ca şi când aş fi trăit într-o hibernare imaculată a dracului de profundă. Când ştia, posibil ca eu să fi gândit şi analizat complet eronat situaţia, iar pentru asta, el mă numea paranoică. Nici măcar nu-i trecea prin instinctul ăla sec sau convertitul cerebelul mai degeaba, că eu, pseudo-amica lui de suflet, respectiv ex(poate)-părticica lui de suflet, era undeva anume încotro, nici ea nemaiştiind. Îl iubeam. Extrem. N-avea pic de tactică. Aveam prea multă răbdare, milostenie şi putere de înţelegere, acceptare. Eram plină de ură, totodată, mistuind orişice. Îmi aminteam cum căuta grăbit cu pumnu-i fierbinte, mâneca mea dreaptă... Îi trebuia mai mult decât curaj să caute mâna mică, firavă şi pe alocuri plinuţă, acoperită. Din fericire pentru el şi seceta din palmă, partea de material dintr-un bumbac moale aflată la încheietura mâinii era complet udă, şi-i oferea prilejul de a se răcori cum se cuvine. O strângea precum un depresiv ce se descărca pe o anumită jucărie dintr-un cauciuc colorat, copilăresc şi nevinovat, iar eu petreceam picăturile de apă peste coapse, îmi imaginam cum se revărsau. Ştersesem multe suspinuri cu acea mânecă. Un suspin nocturn, romantic şi ce părea uşor incestuos alături de el, iar celălalt, plin mai deloc de voioşie dar plin de clacare şi o totală dezamăgire. Amândouă erau obositoare, tratamente perfecte ale deshidratării şi umplerii sufletului totuşi până la refuz. Full-ul îl îndeplinea el. Mi-aminteam cum stoca încet carnea fragedă de pe pulpă, visând ori făcându-mă să adorm, pentru că urmau numai fineţuri. Dimineaţa, ştiam sigur ce-mi va şopti... Îmi şoptea super-amuzat, cât de simpatice erau ale mele canţonete din somnuri, amintindu-şi de tinereţe şi mama sa excentrică. Ţinea mult la el, era o doamnă pedantă, perla din biroul sălii de oaspeţi. Totuşi, dorea o fată, şi nu un băiat ce devenea din ce în ce tot mai mult şi mai mult bărbat. Un bărbat limpede, irezistibil, lipsit de principii, total independent şi dependent de nişte ELE. Muieraticul... Zâmbea la apariţia penibil de leneşă a retinelor descoperite de pleoapele mele copilăreşti, deoarece eram sforăitoare, cică. Ce conta. Una senzaţională... El, unul cinic...

luni, 13 februarie 2012

Perfect!

Într-adevăr... oboseala de peste ceasuri şi-a pus în sfârşit amprenta. O superficială povestire mi-e îndeajuns. Şi cred că şi vouă, sau ţie, singurul care mă citeşti, pentru că nu întotdeauna sunt perfectă. Pot spune că jocul lasciv al fulgilor de nea mă mai îndeamnă să poposesc câteva minute lângă a mea amică, fereastra. Laptopul şi gustul amar ne acompaniază, precum deja suntem obişnuite. Simt un aer tare, îmi vine să cânt şi ca de obicei, nu mă pot abţine, mai ales că mi-am şi AM revenit în sfârşit! O mică piesă de genul:
Mă linişteşte pe deplin. Tocmai când să adaug melodia, am şi tresărit cu mica-mi mănuţă dată leneşă peste chip, observând un nou vizitator. Un nou coş. Eu niciodată nu le-am stors, mi-e milă de ele, şi serios vorbind, rămân cu semne şi infecţii urâte -asta îmi mai lipsea-. Sunt pe chat cu nicknameul Alegoria, detestând faptul că nimeni nu mă abordează (mă oftic, îmi place să fiu băgată în seamă-măcar pe net, că de obicei nu vreau să mă afirm), dar şi mai crunt mă dezamăgeşte acel fapt, cum că, nu sunt abordată din lipsa ştiinţei cu privire la cuvântul alegorie, ceea ce înseamnă un pur şir înlănţuit de metafore. Dar nimeni nu întreabă... nimănui nu-i pasă. Unii îşi caută jumătatea precum o bucată de puzzle, alţii se plictisesc, ceilalţi se contrazic aiurea pe canal, mulţi se fac înţeleşi prin simplul şi folositul cuvânt (verb): fut. Deloc cenzurat, da, aşa mă simt. Aş alerga acum. Aş fugi. Încotro... m-ai îndrepta tu, poate. Tocmai acum s-a găsit mama să-mi perturbe liniştea exterioară (niciodată interioară) cu ,,ameninţarea" ei notorie: închide geamul, răceşti. Tot monoton, lipsit de interes, dar stresant dom'le.
Repornesc melodiuţa. Mă eliberez. Sunt o nesătulă când vine vorba de aşa ceva. Cânt, vă daţi seama? Ce-o face lumea oare...
Mâine-s liberă, iupi! Şi încă o dată, zăpado, eşti unica mea salvare. Promit, nu am să mai chiulesc pe motiv că am nişte ovare needucate şi dificile. Dau roată-mprejur şi ancorez perna acum. Noapte bună şi vouă (ţie).

duminică, 12 februarie 2012

O nimeni cineva sau o cineva nimeni?



Am început să mă gândesc la această situaţie exact în timpul unei conversaţii cu un fel de sociopat şi chiar atunci când eram pe un chat cu nicknameul ,,O-nimeni", abordată şi nostalgică. Mă caracterizează, sincer, dar într-un fel mă superiorizează în comparaţie cu alte multe debuturi ale societăţii ce trăiesc de dragul seminţelor sărate, şi asta pentru că eu am ferma conştiinţă, argumentele şi logica, necesare, pentru a recunoaşte. Suntem paraleli pe acest pământ, inutili. Ne câştigăm existenţa de nimic, fiind inutili. Defrişăm natura, spargem bănci, facem sex non-stop, mâncăm ca sparţii, înjurăm ca roboţii, totul pentru a declara folosinţa celorlalte lucruri. Există mulţi bani (pe care tre' să-i furăm şi cheltuim cu orice PREŢ, da), multe prezervative (pe care tre' să le consumăm ori privim de cele mai multe ori, precum mulţi inconştienţi o fac), multă mâncare (pe care o înfulecăm de plăcere, şi nu pentru a trăi-oricum, degeaba), multe înjurături mişto (pe care le auzim zilnic aproape, chiar de la părinţii noştri scumpi poate, iar noi ca nişte proşti ori ,,educaţi" le reproducem), iar DE ACEEA trebuie să trăim ,,la maxim". Oameni au fost cei care ne alinau de minune  sufletele odată cu improvizaţiile lor la instrumente, cu citate de neînţeles dar în care te puteai regăsi oricând doreai şi căutai, cu poveşti de dragoste care te marcau a doua zi şi te făceau să speri şi să visezi că poate ţi se va întâmpla la fel, cu filmele de excepţie, palpitante (chiar şi cele porno, dar nu chiar, că oricine se poate filma în timpul unei partide, cum dispui de aparat şi muşchi genitali puternici!), cu vocile ce credeai că există supremaţia perfectă (biata Whitney, a decedat... însă, măcar, mai există Aguilera). Şi  ne-oameni sunt aceştia din prezent, care dramatizează chiar şi când fac un mic protest în faţa unor chelioşi labili, aceştia care sunt dezinteresaţi de ,,puii" lor drogaţi, needucaţi, integraţi în fel şi fel de bande ori turme. (generaţia din '90 şi '00)
Oricum, am realizat cu o imensă părere de bine faptul că mai bine mă păstrez o nimeni cineva, decât să mă dau drept o cineva, fiind o nimeni.
Prima categorie (şi cea mai normală din punctul meu de vedere, logică şi apreciată unde eu chiar mă încadrez-poate gândesc imatur, dar ştii şi tu cel care citeşti, undeva am dreptate!)- O NIMENI CINEVA-
Persoana care se consideră ceea ce prin absurd suntem de fapt şi care subscrie afirmaţiile de mai sus. Simplu şi la obiect. Practic, eşti o cineva cât timp te consideri ceea ce eşti, o nimeni. Păstrezi teoria pentru altădată. Oamenii logici şi isteţi îşi dau seama că pot câştiga multe cu gândurile astea, presupun că-s sănătoase. Simpli, independenţi şi conformişti. Nu-s necesare prea multe cuvinte.
A doua categorie -O CINEVA NIMENI-
Aceştia chiar nu ar merita cuvinte, deoarece sunt nişte oamenii feriţi de orice vagă picătură de modestie, ipocriţi într-un cuvânt mai potrivit. Nu fac nimic folositor, deşi se bat cu pumnul în piept oricând au ocazia, marcaţi de o personalitate ,,dură" dar totodată superficială, se pun în rang precum iluştrii, aterizând cu sau fără scăpare în penibil. Lipsiţi de înţelepciune şi simţul traiului zilelor amare în care ne aflăm şi cufundăm tot mai adânc, netrezind pe nimeni la realitate pentru că de fapt nici ei nu pot fi treziţi! Pic de sclipire n-au, dom'le? Deci, ca să mai critic puţin, sunt nesclipitori, prăfuiţi şi frustraţi. Vorbind serios... sunt aroganţi, fericiţi (din niciun motiv relevant, sau cel puţin par!), şi DESĂVÂRŞIŢI NIMENI.

Sincer, nu-mi stă în fire să fac aşa ceva în realitate. Măcar pe blogul meu să mă exprim liber. Ziceam că nu etichetez/judec, dar o nimeni fiind, posibil să mă fi lecuit niţel de modestie, de o aveam. (unii aşa mi-au zis)
Tu cum eşti? Ce ai vrea să fii?

Praf de noi - VIII.




La mine încă mai era dimineaţă. Nu puteam îndeplini nici măcar simplul gest monoton, făcut în zadar, ce-mi umplea ziua neagră odată demult, acela de a privi pe fereastră într-un mare gol văzut şi simţit doar de mine însămi. Un gol fantasmic de criminal ce picta de zor şi necontenit înăuntrul meu după plecarea lui nostalgică, inexplicabilă şi total imatură, gândindu-mă puţin şi la ceea ce înfăţişa el de când începuse a gândi despre mine. Iluzii, impresii greşite. Nu părea un om rău, dar cleptomania din el era imposibilă, ascunsă şi cruntă, iar cu toate astea îl iubeam şi îi adresam numai cuvinte de dor. Amarnice doruri, suspendate într-o casetă audio, pe o coală veche de jurnal ori minune ar fi, chiar în conştiinţa lui mondenă, le deţinea pe toate, dar mai puţin sentimentele. Nu-mi plăcea să mă jelesc, dar ştiam că îi satisfăceam timpanele aşa, pentru că nu nega. Mi-ar fi plăcut să aud de la el cât am poposit împreună, unul lângă altul, punându-ne întrebări plictisitoare de dragul existenţei noastre în acea cămăruţă pitică şi tristă, cât de jucăuşă şi iubitoare eram. Cât de atentă şi cât de multă iubire îi ofeream, câtă poezie zăcea în ochii şi pe buzele mele, cât de sfânt era cântecul meu compus pentru el, cât de subtilă eram în momentele jocurilor copilăroase cu unghiile mici şi degetele scurte, subţiri, cât de falnică devenea trezirea în zorii zilei atunci când îi simţeam suflarea-i caldă peste ceafa mea parcă încruntată, frântă, cât de asurzitor putea fi ţiuitul fericirii mele la zărirea primului fulg de omăt proaspăt, cât de plăcut aromatică era combinaţia de lapte fierbinte, praf de cacao, rom, esenţă de alune şi vanilie plus scorţişoara, mai ales iarna în amurgul mare sau cât de orgasmică era reacţia mea atunci când se întorcea acasă, istovit, posibil cu simţul absentării sărutului meu încetinit, accentuat, lipsit de inhibiţii cu lumina stinsă, oarecum discret, apăsat... Gândurile sunt gânduri. Gândurile erau gânduri. El nu-mi mai oferea acestea, astfel de cuvinte, astfel de destăinuri sau serenade metaforice. El doar mă cuprindea şi voia să simtă, bănuiesc. Eu îl iubeam doar, pentru că stătea cu mine, aproape de mine, fără teamă, ştiind că-s inofensivă. Niciodată nu ai fi pomenit de vreo plictiseală cât mă privea. Adormeam în aţintirea lui misterioasă către mine... Cât mă îmbrăţişa, mă simţeam într-adevăr femeie, mă simţeam magică, înţeleasă, adorată, agreabilă. Mă simţeam precum o infinitate ce a fost născută dintr-un punct, doar pentru a-l iubi pe el... Şi da, dezamăgită, chiar nu îl iubeam cu toată fiinţa, ci cu o infinitate.





sâmbătă, 11 februarie 2012

More than words...


Cu toţii dorim şi sperăm la acelaşi lucru. Doar că, excepţie ar face persoana mea. Eu nu mai sper.
 Multe fapte...

Praf de noi - VII.




El îmi spunea că mă îndepărtez de adevărata EU, o evit, gândesc mult, mereu şi nu simt niciodată... Şi într-adevăr, cred că îmi trebuie curaj pentru a fi ceea ce vreau să fiu, ceea ce gândesc şi simt totodată. Credea că are habar de tot ce este mai benefic pentru mine, dar se înşela amarnic, deoarece avea tendinţa de a se numi ,,îndrumător" fără prea multe implicaţii, semne sau denumiri clandestine, doar cu nişte cuvinte împrăştiate în fraze rostite de o voce moale, explicativă, dând de multe ori greş penibil în orice observaţie sau introspecţie făcută. Aşa era el. Ştia că sunt adepta unui contur perfect adevărat în mintea mea... a gândi şi a simţi sunt înşelăciuni..., pentru că atunci când gândeam, îmi impuneam diverse scene în minte, principii, idei, conformându-mă, îndepărtând ,,lumea bună" fără vreo intenţie proprie, totul era involuntar şi parcă timpul meu trecea tot mai repede, deşi eram extrem de tânără, naivă şi suavă precum o nimfă, şi rezistentă ca o efemeră muritoare de secole vii. Pentru că atunci când gândeam, îl vedeam şi simţeam pe el. Concentrarea nu prezenta niciun COEFICIENT schiţat ori, câtva, cumva absentat, dar existent, către ceea ce aveam de făcut în zilele respective. Când voiam a lua o decizie clară cât mai repede posibil, trebuia să mă pun în locul lui, pavându-mă de toate dezamăgirile aspre cu care m-am luptat de-a lungul timpului, timpului ce a trecut neobservat dar totuşi atât de alene, împreună cu sau fără el, uitând laşităţile şi muieraticul din el, deoarece umblase în lung şi-n lat cu atâtea amante, minţite şi satisfăcute doar dintr-un punct al vaginului sau al gurii, dar nu mă încânta, mă dezgusta şi de aceea voiam să pot uita cât mai repede cu putinţă... Fără acele mici ritualuri, denumeam situaţia definitiv şi irevocabil: fără de poţiune. Dacă nu mă menţineam eu, pe picioarele şi mâinile mele, nu existam, deci nici pentru el, iar el nu exista pentru mine, şi fără el nu făceam rost de poţiune, şi fără poţiune nu puteam gândi, şi fără nicio cugetare absurdă sau nicio gândire acceptabilă nu puteam gândi cu adevărat. Când nu puteam gândi, pierdeam totul, pe mine mai ales. Dar în schimb, mă alina amintirea lui sufocantă, simţeam o plăcere supremă. Fiecare amintire mă îndruma hipnotic către un pat lung şi mai lat, lăsându-mă în voia alintărilor, aşternuturilor proaspete şi a mâinilor mele dornice de el, câteodată, acţionând cum ştiam mai bine pentru a-mi fi doar bine câteva clipe. În zadar, nu mă prea ajuta. Absolut deloc. Ci, probabil, mă binedispunea în jur de cincisprezece minute. Spre fericirea mea, cu o mare de ciocolată amăruie se prelungea fiesta...

vineri, 10 februarie 2012

Praf de noi - VI.



SINGURĂ, după mult timp... îi simţeam absenţa seismică, cu fiecare filă întoarsă, cu fiecare privire către zâmbetul lui fals aşternut pe o bucăţică de carton învăţată, numită poză, care reflecta atâtea amăgiri şi decepţii între noi sau alţii, cu fiecare atingere a părului şaten-roşcat cu peria ce i-o înmânam săptămânal, după fiecare duş sau spălare umed, umedă, pentru a mă detensiona cu totul şi pleca din lumea realistă... Cu fiecare deziluzie găsită în minutele ale dracului de trecătoare parcă lipsă, îmi strecuram cârnul năsuc, pe care îl adora, chiar în adâncul pungii transparente străbătute de zeci de coji  ale alunelor savurate demult, împreună cu el, cu gustul divin şi unic, dar rămase cu aroma animalică a corpului lui  tânguitor şi clasic, inspirând aerul lipsă, amintindu-mi cu o fierbânţeală energetică de el. Miroseam masculinitate, contrastul dintre perversitate şi tandreţe, de care mai rar dădea dovadă în ultima perioadă, lăsându-mă să zac tăcând într-o saltea de dedesubtul suportului de lemn cu patru mici picioruşe. Oricum, părea prea sincer şi credeam că nu merit. Din nou, mă înşelam. În acele clipe, puteam să pariez că nici nu se gândeşte că aş fi ajuns o singuratică mai ceva ca înainte, puţin aurolacă şi isterică de el. Focul nu înceta nicio clipă. Răsuna şi se resimţea din ce în ce mai prezent cu fiecare respiraţie şi expiraţie de-a mea, crezând şi sperând că voi îmbătrâni odată. Voi albi, fiind susţinută doar de câteva ţepuşe confecţionate precum crucile din marmură veche şi cântecul duios al vreunui violonist senil şi putred, dar plin de esenţa ce-mi va alina câmpii şi orizonturile înceţoşate; voi scrânti absolut orice amintire care îmi repugnă despre el, realizând mai cu seamă ceea ce puteam să obţin de la el. Voi şopti posibilelor copile pierdute şi vagi din gara umblată, plimbată, împreună şi de mână cu el, povestea mea eternă de dragoste şi iertare, vrând astfel, să deschid ochii unor naivităţi visătoare pure interioare, învăţând împreună cu ele să ÎNVĂŢ, să evit amarul şi crima deja săvârşită parcă, să le apăr de premeditările unor hiene neatente, devoratoare dar laşe ce poartă numele de bărbaţi, dar mai ales să dau totul uitării precum o sticlă cu un mesaj către piraţi, pe valurile dense ale unui Ocean, care din păcate s-ar putea întoarce şi m-ar bântui necontenit, neîncetat... precum mă simţeam cu  el.







Mda. Nu prea am mai trecut pe aici dintr-un motiv cert: depresie. N-am mai vrut să aud, să văd, să gândesc, să tac, să vorbesc, să plâng, să râd, să oftez, să gesticulez, să simt, să dorm, să stau trează, să mănânc, dorm, beau, citesc sau orice altceva...
În momentul de faţă, mi-s bine, slavă Timpului... Îmi reiau activitatea în forţă, şi după cum aţi văzut, am aberat destul pe ziua de azi.

vineri, 3 februarie 2012

Îndrăgostit la ceas nocturn



Când petalele florilor văratice se desfăceau, separându-se, Luna-i era atunci amanta confesorului, curge mereu printre ochi... răsare printre lumini, chiar în miez nocturn de negură. El mai aşteaptă pe lemnul putred şi griul betonat ca ştafeta să fie preluată de lumina zilei. Atât de confuz, cufundat în gânduri pentru iubire, dragoste, emancipare... Îşi caută liniştea interioară cât şi exterioară, iar pe lângă asta, un diagnostic clar. Cum greu se făcea lumină în natura lui, cât şi-n mediul real, aşa totul era tulbure, neavând puterea şi sclipirea de moment pentru a descoperi adevărul, se regăsea contopit şi negreşit în proverbele lui, ale Lunii măiestre, cu totul şi cu totul pline de un aforism fermecător. Aşternea cu atâta migală şi conştiinţă proza magnifică de la un capăt dificil la altul asemeni unui copil, descriindu-şi persoana-i, comportamentul, obiceiurile, modurile, prin intermediul unui personaj fantastic ori cunoscut, admirabil, asta ca să nu pară prea egocentric. Nimeni nu ştia în ce sens sunt metaforele lui. Doar familia lui... natura, mina şi hârtia din cotorul jurnalului învechit şi obosit. Se afla şi totodată se regăsea de minune într-o stare de înamorare ce îl determina să alunge secvenţele pasionante din amintirile cu presupusele femei lăsate prăzi idilelor lui. Construia pentru sinea lui, încet-încet, sentimente puternic sudate pentru femeia ce i-a absorbit frica de moarte, negativismul, alungându-i orice urmă de îndoială din privinţa ei. Încă purta un rânjet uşor ştrengăresc, total succint şi nu pentru multe ceasuri la auzirea prenumelui ei suav, latin vechi. Sintagma creată de el: ,,nu există dragoste adevărată, ci doar cuibul sentimentelor puternice!" e de bun augur acum, când simte cu adevărat ceva; dragoste, şi nu ,,semi-dragoste" ori minciună, ca într-un pat corupt unde se desfăşurau aventurile. Resimţea o capturare fără acea femeie, crezând că va fi liber doar la găsirea şi înmânarea ei. Simţea cum pasivitatea faţă de mizeriile existenţei îşi făcea loc din ce în ce şi îl dezgusta. Îl oripila până la precipitaţii. Singura picătură de apă care mai era fină, limpede, clară şi nesinceră de cele mai multe ori, era lacrima. Şi mai ales în cazul lui... Era rece de oroarea ploii dese, cu ochii bruni adânciţi, carbonaţi, arzând precum lemnele din şemineul camerei în care ea se afla, se plimba, cu urechile înfundate de melodia tremurătoare şi lentă, plângând parcă cu el din toate ţinuturile posibile şi imposibile. Tresărea la fiecare pişcătură umedă, urlând tăcut înăuntrul lui după sfârşirea eternă, scurgere, evaporare. Simţea cum fiecare parte a corpului lui se dilata şi hainele deveneau incomode, strâmte. Deodată, fulgeră puternic, atât cerul, cât şi toată fiinţa lui, îndepărtând astfel orice materie străină de pe el, voia să rămână doar cu amintirea divină şi feminină ce-l alina, îmbuna. Astfel...reuşeşte să îngenuncheze Lunii, dar nici ea parcă nu mai voia să-i asculte goliciunea şi suspinul, necontenirea era prea învolbulătoare. Îşi punea întrebări; tăcerea era chiar chinuitoare, nicidecum un deliciu al efemerei sadice. Devenise cu tot cu viciul lui pătimaş un străin în nuditate, mut, orb, dezaxat, chiar în propria-i obscuritate...

joi, 2 februarie 2012

Praf de noi - V.



Răbufnisem grav, dar totuşi, pe îndelete. Purtam sprâncenele aproape blonde contrariate, intrigate şi potrivit de groase. Ascultam şi simţeam totodată tremurul buzelor ce semănau leit -perfect- a hărţi neîngrijite, uitate, înroşite dar senzuale, şi orbitelor care erau pe cale să explodeze în ape curgătoare, line, sincere şi masive de sare necontenite, privind în lung peisajul nefast, cunoscut, complex, dar totuşi simplu pentru că îl vedeam doar pe el. Privirea îmi răsuna doar a el, a palmelor lui mici, cu semne adâncite, probabil pline de lichidul emoţiei, cu unghiile puţin de tot lungi precum fulgii de porumb, doar că albe, nestrăbătute de fir de păr (cum târfele astea numite bărbaţi obişnuiesc să aibă). Perfectul. Era alb, un nebun de alb. Îmi spusese odată că s-a transformat într-un vindecat de negru. Mă entuziasmam pentru el, şi îi gustam Universu-i ce producea zi de zi, noapte de noapte, grăiri atroce şi clincheturi şoptite cu patimă. Puteam spune că devenise un hobby pentru mine, ca şi atunci când simt ceea ce vreau să transmit pe foi cu creionul şi guma de şters ori condeiul ruginit proaspăt încărcat. Adăugam pasiune, contopire totală, dorinţă, supunere, durere, mici gemete ca semnal de ,,te vreau tot mai mult, te doresc cât mai aproape", buzele pe care le descria mereu ca fiind îngheţate la propriu, dar pe care îl înfierbântau, aprindeau, chiar şi până în vârfurile degetelor încleştate de la picioare, saliva străbătută de mii de gusturi şi esenţe, doar că nu umane, şi trăiam, plăceam, mă desfătam practic în armonia lui clară. Era singurul bărbat ce se lăsase degustat de către mine. Eu, singura fiinţă dintre doi indivizi...noi doi...care nu mai sărutase pe nimeni înainte. Îmi aminteam atunci, pe loc, cu gândul bineînţeles la ceea ce eram odată, de momentele în care-mi cuprindea brusc ori pregătit şi tainic obrajii mari, observându-mi fălcuţele pe care le adora, săruta şi muşca atât de tare, aruncându-şi privirea la fiecare colţ de chip, descriind ce vedea doar cu un cuvânt hotărât şi îndrăgostit, împingându-se instinctiv în mine... Fruntea... zăpadă. Sprâncenele... crengi. Năsucul... butonaş. Pleoapele... clipinde. Genele... lungi, naturale, simpatice (eh, trei cuvinte!). Colţurile micii guri... erogene. Apoi se întorcea mai sus... Minunat-perfect rotunzii ochi... sclipitoare-primăvară. Obrajii... crude pâinici (tenul meu alb...). Buzele... toamnă. Bărbia... se oprea, se aşternea tăcerea, cugeta, zâmbea şi... bobocel. Toate cuvintele ce mi le adresa reflectau natura. Naturaleţea, frumuseţea exterioară condimentată cu interiorul, prin aluziile sale înţelese.
Cu gâtul întins către el, imaginându-mi totul de la cap la coadă cu sentimentele frânte, cu ovala sferă de lut ce se numea chip, puţin înclinată, cu buzele uşor întredeschise şi cu ochii ce premeditau o catastrofă sentimentală din natura mea... plângeam. Vărsam lacrimi. Porniseră intuitele ape curgătoare, cam arse...dureroase...nemiloase...

miercuri, 1 februarie 2012

Praf de noi - IV.




Acum mai trăiesc doar cu sentimentul nutrit de zecile de ape care m-au încleştat şi chinuit mii de timpuri durabile, fără a-mi da vreun moment de găzduire în Raiul Tăcerii ori doar un somn adânc, respirat în fundul unei perne mici, moi, -pe care aţipeam în bătăile calde, blânde ale luminii palide pornite din pereţii felinarului-  albe ca sclipirea lină din colţul pupilei mari, negre, ce simboliza speranţa sau iluzia care se numeşte fericire şi albastre ca cerul pe care vizionam cârdurile cu aripi negre, cenuşii, împreună cu el. Nici mai mult, nici mai puţin, eram doar noi, în taină. Cu fiecare mişcare, simţeam trosnitul foşnitor al hârtiei pe care o imprimam cu simple litere de mână, mai precis simţuri interioare pozitive. Adunam şi strângeam în mine, făceam rost, de cuvinte pe care aş putea să i le reproşez. Nimic. Stăteam faţă în faţă, ne priveam reciproc în ochii neînţeleşi, înghiţeam în sec absenta salivă în căutare de limba-i şi buzele calde, nu ne puteam ierta înăuntrul nostru atât de diferit, dar atât de apropiat pe vremuri, ne imaginam surâsurile matinale şi glumiţele în varianta glasurilor protectoare, istovite. Atât mai rămăsese.
Chiar eram acolo. Îmi părea rău cu fiecare secundă şi ezitare stupidă, încercam o şovăire a curajului în mine, dar orgoliul feminin îşi intra în drepturi, lumina clar dar fără rost tăcerea. Suspinam, tremuram. Recunosc, îmi era dor. Tare, tare dor! Şi poate că şi lui...








Am scris puţin, ştiu. Inspiraţia e inspiraţie... şi mai ales lipsă. Deşi sunt mega-melancolică, n-am putut da mai mult din mine. De obicei, seara nostalgică-mi face creaţia.