miercuri, 22 mai 2013

Cântec

Lasă cheia stelelor
(e un cer atât de ireal)
Pune copia în mâinile vecinei atât de apropiate-flambate
În voia mării gheare...
(cântă ceva trecător, cu niciun preţ, doar nu privi înapoi)
Urcă-te în maşină
(nu privi insistent bătrânii, asta doare, întrebările dor)
Priveşte focul,
Priveşte doar sufletul chiar dacă o să cadă de la etaj
Speră cu orele,
Improvizează refrenuri şi zâmbeşte, poftind la un vers
Terorizează hârtia...
Speră că simţi destul cât pentru un cântec bun.
(şi nu întreba)
De ce nu a zis unde vă veţi reîntâlni, şi de ce gândurile, din nou, dor.


miercuri, 15 mai 2013

Prietenia


                                                          
PERSONAJELE: ADESIA, liber cugetătoare, a tinde spre Universitatea Naţională de Arte. MATEI, tipul prietenului plin de aşteptări şi zâmbete către noi idei relativ nefireşti, nonconformiste-pictor pe bani în veri ocazionale, pe plaja lumii bune. OCTAV, cu 20 de ani ai lui, amorezat notoriu, neştiind nici el de care fiinţă. RINA, ,,tăcuta Bucureştiului’’. DECANUL, 44 de ani, cu tente inconsecvente. TASE, artistul cromatic, protestant, care miroase a bere.

Adesia... Matei... Oamenii mei, nu credeţi în prietenie. În prietenie nu credea nici Eliade atunci când se strecura în mansarda lui şi se privea îndelung. Adesia chiar nu credea în prietenie, nu avusese niciodată un amic, iar ieşirile erau doar până la bibliotecă, depoul de arte abstracte, şi distracţia-i era căutarea muzicii pe internet, un Oscar Pettiford ori Arturo Sandoval, pe lângă convorbirile virtuale cu un considerat la fel ca profesor zburdalnic ce încerca să o scoată pe adepta lui la un schimb de poezie, în aer liber. Matei era ,,ocaua’’ de bunătate din ecuaţia ei mizeră de-acasă, de  la băncile din parcul preferat sau teritoriul uscat numit şcoală. Matei era un ştrengăricios de peste tot, umblase mult, cu trenul, de la 13 ani, când schimba pastilele bietului bunic -ca să se întoarcă la casa bătrânească- care-şi conducea mezinul nepot până la aşa-zisul tren de comună apropiată, spre meditaţiile la aritmetică. Niciun fir de aşa ceva! Direcţia era spre Braşov ori Baia Mare. Doar Sisoe ar fi ştiut cum rezista pe un aşa drum...
Scena 1...
Iscoditoarea scenă se petrece în universul Adesiei. Erau în camera ei, pictată-n stil Yin-Yang, cu jaluzele negre-compromis făcut în urma certurilor barbar-inutile cu maică-sa, personaj parcă fictiv în mintea ei.
(un ciocănit în lemn deviază tonul recitării liber cugetătoarei)
ADESIA (ridică sprânceana dreaptă şi ţuguie buzele ca şi când ar vrea să fluiere): ...dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege... a... M, matale-mi erai.
MATEI: M-ul ăla era de la prenumele meu sau interjecţia aia a ta nasoală?
ADESIA: Prietene, astăzi ai o inspiraţie uscată. Dacă voiai să întrebi ce fac, păi uite, îmi citeam creaţia aberantă.
MATEI (se joacă cu lobul urechii): Ştiu, te auzisem... Şi nu citeai, recitai. Şi nu îmi spune iară că tu nu scrii poezele, ci doar faci simţiri albe ori rimate.
ADESIA: Am obosit să te conving. Narcisism fin, ascuns, nu mecanic, vezi?... Deja îmi dau peste nas cu zicalele viitorului decan: mecanică fină, mecanică...
MATEI: Mai lasă-mă cu facultaţile tale. Tu tre’ să ţi-o pui la punct pe aia mintală.
ADESIA (nu omite deloc o pauză scurtă, zâmbeşte): Sunt destul de în regulă, astăzi am încercat să ies la o terasă şi am reuşit. Cubul de gheaţă mi-a mers fiindcă l-am citit pe Rudyard Kipling şi voia bună-n încrederea de sine a revenit. Mi-ai recomandat ce trebuia.
MATEI: Apăi, vom discuta zilele astea de rima albă, nu prea am fost de-acord cu ea începând... de la început. (se preface serios şi descoperă faţa, apoi, arătându-şi dantura ironic)
ADESIA: Chiar acum zici, când am idei noi. (dă din cap precum un obez ce se chinuie să meargă drept pe stradă)
MATEI: Haha, o dai în rap drăguţa, şi nu ne place! (râde puternic, până pe cât de încet)
ADESIA: Îmi place tare relaţia noastră. Consider că de aceea trebuie să îţi şi împărtăşesc noile ştiri, un ,,iz de muză’’...
MATEI: Certo! În sfârşit, te aud citind cu fală compoziţia. Bagă mare.
ADESIA (face ochii mari către Matei un timp, lăsând alene privirea tot mai jos, spre coala scrisă): Pe o panglică-nstelată, se iveşte câte-o pană/Iar pe scociul nisipos s-arat-o cântăreaţă...
MATEI (al naibii de rapid): De folk sper.
ADESIA (cu o tonalitate mai ridicată): Şi cu una, şi cu alta, ce să faci cu amândouă,/Până-i dau nouă, domnişoarei pentru pânză/Dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege gustul./Cântăreaţă dau, sinistră, pentru orologiu/Dar a mai fost la operă, când trecu Prutu’/Şi seamănă tot a Morgana, dar deja ţi-ai luat copilandru…/Se putea să nu guste solul, crezându-se-o mânză?/Pleacă la a bea apă, din lut de cană/Miroase-ţi absorbind vântul lung de pasăre,/Realizând c-odată ş-odată,/Acea pasăre te-ar fi născut/Iar din primul ceas, c-un iz de muză ai apărut…/Ce te cuprinde lin, pe rană. (inspiră şi expiră printre dinţi)
MATEI (zâmbeşte sincer): Parcă eşti Ada Milea. Îs în ceaţă de tot, dar mereu vei rămâne ciudata mea din cufărul cu obiecte neaşezate.
ADESIA: Chiar? Rămâne de văzut. Versurile astea merg pe chitara ta.
MATEI: Îl ştii pe Octav?
ADESIA: Da’ cum. Octav turmentatul, impacientatul, cu seri pribege.
MATEI: Nu sunt chiar pribege de când Rina şi-a recăpătat vocea. Parcă era ca şi tine fătuca aia…
ADESIA (plină de accent invidios): Mnu, avea o mamă mai normală şi glume triste! Rina tace…
MATEI: Nu fi urbană.
ADESIA: Când am zis ,,triste’’, chiar aveau o tentă din asta emoţională.
MATEI (se ridică brusc de pe marginea patului şi-şi reia rucsacul ca o adiere de vânt în spate, îndreptându-se spre uşă): Mă duc într-un pub. (încrucişează braţele) Octav ţi-a transmis să intri pe chat, să copieze şi el versurile de la ,,Scrisoarea ta’’…
ADESIA (plictisită, priveşte lung): Da, scuze. Îmi odihneam ochii. Am să văd ce pot face.
MATEI (strigă de pe scările care duc la holul de jos): În timpul ăsta, gândeşte-te la propunerea mea de evadare boemă, te voi omorî cu ideile astea, că veni vara, fato!
ADESIA: (se strâmbă încet ca şi când gestul ar fi auditiv).
Scena 2…
Se petrece în mediu închis, intrigant şi misterios, un mediu steril, un mediu cu miros de spital: pe internet, un dialog limitat la stările de spirit ale celor doi.
ADESIA: Salut, meştere. Încă în şlapii gumaţi, pe veranda bunicilor?
OCTAV: Cu siguranţă, aerul ăsta îmi face bine. Şi indirect, face şi pentru Rina bine… Nu mă vede, nu m-aude.
ADESIA: Sunt sigură că m-ai rugat să vin aici pentru a pune ceva la cale despre fata asta, şi nu în legătură cu ce mi-a spus Mateiaş.
OCTAV: Tipa e nesigură pe ea mereu, am invitat-o la teatru, fetelor le place teatrul. Acum nu ştiu dacă îl joacă şi când refuză o amărâtă de îngheţată…
ADESIA: Clar. Mă abţin să-ntreb dacă era de la automat. (râde copios în faţa laptopului) Totuşi, cred că mai bine ţi-ar face literatura. Ştiu că nu îţi prea place, dar ai nevoie de ea când doreşti să compui balade pe linia melodică a muzicuţei.
OCTAV: Las-o, te rog, pe altădată. Mi-e foame şi vreau să ştiu ce faci cu Matei. Aveţi o relaţie? V-ar sta bine, ca Bonnie&Clyde, serios. Mergeţi la mare anul ăsta?
ADESIA: O las, dar nu promit că am timp. Tu mănâncă nişte crochete. Cu Matei e veşnica amiciţie frumoasă, nu ne interesează încă luatul vreunui puls de ceva serios, vreo iubire sau mai ştiu eu ce. Este ceva intelectual şi pur camaradesc. El doreşte să dăm o tură până la mare, să o văd a doua oară, dar nu prea îmi surâd planurile lui ,,boeme’’. Îmi plac artiştii ca el, la modul ăsta, dar problemele sunt cu totul altfel.
OCTAV: Ştiu. Puşlamaua mea de amic, Matei, nu are serviciu şi doar zdrăngăne bine la mandolina aia.
ADESIA: Nu vorbi aşa, (ridică două degete) le ştiu şi eu.
Scena 3…
După câteva ceasuri de navigat în alte domenii virtuale, Adesia dă de Rina. Acelaşi aer steril, superficial…
RINA: Ce plăcere să te văd, măcar aici…
ADESIA: Insinuezi că eu sunt cea ce nu iese afară? M-am reprofilat, îţi spun. Nu îmi mai e frică de privirile oamenilor momentan şi pot respira în felul meu.
RINA: De aia te afli pe net.
ADESIA (iritată): Rina, eu zic că măcar mă străduiesc să-mi descopăr într-adevăr eul interior, şi să mă apreciez aşa cum sunt, făcând abstracţie de ceilalţi, pretinzând mult doar de la mine şi punându-mi în frunte ideea că toţi oamenii, dar absolut toţi, au problemele şi frustrările lor, iar statul lor de judecători nu le sunt potrivite în contextul meu, pentru felul cum mă îmbrac şi mă uit în jur. Să ştii că azi am ieşit şi m-am simţit bine. Ar trebui să o faci şi tu.
RINA (după multe minute): Consider că sunt făcută doar pentru scris. Vocea e inutilă.
ADESIA: Când te vei afla doar tu cu un om într-o cameră, nu cred că ai să îi scrii replici pe foi, iar el să folosească metoda orală.
RINA: Mai ştii... Oricum, eu am o depresie, un trecut dezamăgitor, nu o stare de spirit.
ADESIA (după aproximativ 10 minute): Haide până la Tase-pictorul, m-a sunat, că e şi decanul în apropiere, adică e la o bere cu el, da, ce?! Asta e, lumea se distrează la rece pe căldura asta!
RINA: Scuzele mele, am nişte verişori proaspăt sosiţi şi trebuie să le accord atenţie. Mergem şi noi într-o sâmbătă frumoasă la ăia doi. Nu am chef de detalii despre facultate sau laude de sine colorate…
ADESIA (exclamă în faţa ecranului): Oh, Doamne…
Scena 4…
Chiar fugitivă, la o terasă, cu două fiinţe din mreje cam apropiate. Trei, pardon. O gânditoare, un artist şi un profesor…
ADESIA (îi zăreşte la masă, zâmbeşte, se apropie, îşi mulează rochia sub şezut şi coapse, aşezându-se pe un scaun din răchită): Salutări, domnilor! Tase m-a pus, don’ decan!
TASE (îşi curmă transpiraţia de pe frunte cu patru degete): Taci acolo şi citeşte minunăţia asta!
DECANUL: Şi pe mine m-a melancolizat! (exclamă aplaudare din două atingeri de palme) Bravos, multe şi dulci felicitări!
ADESIA (fară să mai scoată vreun cuvânt, răsfoieşte revista. Se aştepta la publicarea prozei fantastice în ,,Copilul tuturor’’): Nu, nu cred… Nu mă aşteptam… Mulţumesc din suflet, Tase, că ai contribuit şi tu. Fără relaţia ta cu Ion de a mă introduce în peisaj, nu reuşeam.
TASE (ironic): Pariu p-un tablou nud, rubensian, că te aşteptai?! Eşti bună, mă, cronicizato!
ADESIA: Concret! (râde ştrengar) Fug să-i spun şi tembelului de Matei! (vede pub-ul. Ia cheile de pe masă şi aleargă paşi mari către ce avea mai apropiat, mai de preţ)
DECANUL: Nu uita să iei raportul de la facultate cu toate temele ce te aşteaptăăă! (ţipând de la distanţă faţă de Adesia)
Scena 5… FINALUL.
ADESIA (gâfâind): Am…a, ah, am, am apărut în ,,Copilul tuturor’’! Pfiu! Treci la ‘braţişări!
MATEI: E minunat. (zâmbeşte şi o îmbrăţişează) Anunuţ că am cunoscut ceva lume bună.
ADESIA: Suntem într-un bar şi totuşi, eşti foarte carnal. Transpiri a carnalitate.
MATEI: O să ne bucurăm şi vom sărbători în stil mare, în drum spre, evident, mare, reuşita copilei mele! Podiumul tău. Adesia, e un pas mare, vreau să te scot în lume şi să devii un om mare, să îţi împărtăşesc idei şi experienţe pe care nu le-ai avut şi care vor da de gândit fiecărei părţi din tine. Am încredere că vei fi prima mea amică boemă, nu am avut parte de asta, ci doar de gagici luxate la cap. Nu vreau asta, vreau ceva sincer şi pur-libertin. Marea e un ritual.
ADESIA: E hilar că te-am atras, deşi suntem atât de diferiţi.. Tu nu vrei, nu poţi să fii stabil. Tu în multe cazuri a trebuit să improvizezi sau să nu faci cum ţi-ai propus. Nu accept asta cu mine, eu nu cred în boemia de nicăieri, tu nu faci nimic generalizant şi plicticos ca să ai parte de o evadare în necunoscut, în independenţă şi libertate! Ludicul se duce naiba când pretinzi numai din el, cum faci tu! Nu vreau ca viaţa mea să se bazeze pe pseudo-distracţii, ca şi la tine.
MATEI: Asta e starea mea de spirit, ăsta e omul din mine şi sunt mândru că-l recunosc, nu în genul tău. Vreau să petrec ca un artist, oră după oră, până epuizez şi mă îndrept spre concediu… Dar înţeleg, suntem diferiţi… E micul nostru conflict, va trece. Şi nu judeca. Voi trimite poze…
ADESIA: Vei face să regret, să răscolesc. În sfârşit, vreau echilibrul meu şi pozele de la mare…!

vineri, 10 mai 2013

Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului...


Surâsul ne ,,degenerează’’ chipul, spiritul, dar mai ales colţurile gurii, în mod sur, cum se şi simte în aer nădejdea absolut diafană către o primă vară. Putem jura cu toţii că mreja acestui anotimp se leagă cu vara, un timp atât de anevoios în slujba genţilor nestăpânite, gurilor de apă obraznic de răcite, rucsacilor aberanţi, adolescentini, conductorilor de tren, care par nişte zei ai indulgenţelor cu privire la bilete, din zile siropoase pentru copioasa îmbraţişare, dulce-meritată de doi boemi, iar invelişul acestui ceas fast încleştat cu averse, este înconjurat strălucitor cu flori de măr parcă acrilice, un glas din fosforescenţa divină a verdelui ce domină frunzele fecioreşti... şi paşii de balerini feminini, scorniţi ca moştenire după testament de grădiniţare la grupa mică, ori femei încă rămase cu gust, suflet şi spirit în această virtute. Surâsul mai cântă cu litere de mână, pitite şi isteţe, în agenda mea cu motiv estetic, fiindcă mi-a sosit primăvara, dar abia mai apoi trezita din hibernare culme a cugetării, ca în arta frumoasa, călăuzindu-ma într-o dragă mie secătuire de neînţelesuri; aştept în mod ca şi neînsemnat de copilit, a mocni în fiecare colţ compensativ din fiinţele care mă lecturează din pricina vreunei nevoi interioare ce se poartă ca o bandană cu puterea de astenizare molcomă. Infinitul veghează şi el ca o melodie straşnică de tenor, fiind ascendentul surâsului - dar, de fapt, doar soarele magnanim în cădere liberă de raze ce-mi încălzesc părul şi provocând un fel de a mă simţi o adevărată zeiţă cu repercutări roşcovane. Acest anotimp miroase a poezie, întrucât regăsim enormităţi de stări şi sentimente pe care le reflectăm în alţii, pentru c-avem puterea şi voluptatea de a începe planurile unor experienţe perfecte şi visuri întruchipând pe rând, real, motivul tânjit. Şi când te gândeşti că le regăsim pe toate acestea în analogii şi metafore inspirate de natură reîmprospătată. Cât cântec. Cuvântul ,,primăvară'' sună proaspăt în limba şi graiul nostru, stârneşte ghiocei în retine şi viaţă în urechi, ne repune pe stâlpii noştri de stabilitate rămasă dezinvoltă - cum ar trebui sa fie orice aripa din compoziţia pântecului ascuns de fantezie -, şi nu aducătoare de uniformitate. Primăvara chiar înseamnă libertate, dar doar pe jumătate pentru liceeni... Îi menţionez doar pe ei, pentru că am o simpatie către generaţia devenită a mea în care-am intrat, din fericire, absolut ,,allegro''. Pentru noi şi ei examenele nu s-au terminat; încă putem merita la fel ca şi conştiincioşii, după o bază de cultură, un pahar de pretindere la independenţă savurat în manopere diferite, ştiu, total diferite. Eu nu aş ieşi cu prietenii, şi nici nu aş merge în baruri, dar sigur mi-aş lua sub braţ o persoană la care ţin, două sticle cu apă rece, declarând în soi de urlet, că tot ce vedem este al nostru. Fire de iarbă, râu învolburat, dealuri bătătorite, ne aparţin, deoarece le considerăm deja parte din noi... şi cerul ca o cerneală deschisă în albul profund, în faţa căruia putem convieţui doar cu gândul, cum mulţi nu pot, pe lângă mici plăceri dulci luate de-acasă, ca să ştim că nu ne aflăm în pericol. Apoi să putem răsufla fiecare citric rău din minţile şi adâncurile noastre, să se piardă în cel mai avenit orizont, ca-n cele din urmă, jocul proaspăt şi alb, de iele, pornind dinspre contururile copacilor, frunzele lor, pentru cerul precum o platformă dansantă de nori nuanţaţi, şi chiar din acoperişurile blocurilor, asfaltul neutru plin de speranţe în a gusta căldură adevărată, să cuprindă teritorii ca pentru ştirea în simţiri, care aruncă rochiile şi tenurile noastre în poţiunile primăverii. Cum să nu ieşi, deci, în spatele blocului tău simplu ori să pleci cu bani puţini la mare, orizont nepătat în primăvară, cu pensule, acuarelele şi bucăţi de material în spate, bine strânse, să te aşezi pe un petic de nisip cu tălpile impresionate de solul pipernicit şi să-ncepi a picta? Nu contează unde te afli, este dezirabil ca monumentul naturii să te aclame. Să parcurgi o terapie înaltă, de pictură şi absorbţie a naturii. De fapt sunt două terapii, dar care se completează de minune şi efectează adevărata, şi complexa noastră fiinţă. Am sărbători răsăriturile în beţia oferită de dinainte, chiar de anotimp, şi le-am onora cu zâmbete pline, curaj de a ne schimba în această perioadă, contopire ireala de gânduri cu ceilalţi spre ceva mai bun. Halucinarea în spirit de etapă destupată este fabuloasă. Am crede că ne putem păstra mai uşor irealul din noi în atmosfera mândră de ea însăşi. Ne purtăm lăsaţi ca artiştii păcii noastre, ca artiştii puţinelor străzi pe care picioarele noastre le-au colindat, ca artiştii sclipirii de moment, ca lumii mortuare din înăuntrul nostru, ca artiştii minţii, artiştii sosiilor noastre, apelor în care ne scăldăm, dar mai degrabă artiştii perceperii noastre, în degradare. Nu ştim unde mergem, dimineaţa ni se pare atât de lungă şi parcă ne este furată. Şi totuşi... Mergem mai departe. Ne oglindim zilele ce au fost şi ce au ,,să vie’’, în nevinovata reflecţie a razei soarelui pe capota unei maşini proaspăt lustruite. Orbeşte. Din fericire, oglinda se va desfigura curând. Va pieri în divergenţă sau în covergenţă, doar din pricina ploii ce-o să vină... Plecăm, până nu va fi prea târziu. Încă mai cred în fictiva companie, a florilor, flori care vor asista la cântecul meu pianist, chiar mai rapid şi învolburat decât orice altă melodie, însă aflat doar pe maşina de scris, pe taste ca şi clape, pe litere ca şi inovaţii subtile, iar acestea vor alunga din decor şi biblia destinului climateric, orice urmă de nepăsare şi tristeţe. Aş întreba natura, într-un anume fel, daca şi-ar dori o gură de apă sfântă, pornită din neştiut. Câtă frenezie. Din mers, prin ploaie, mă clatin de fiecare dată împreună cu copacii, cu coroanele lor ca într-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plină de fulger. Şi mă alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc în jos de ele, suspendate, crengile bătute de esenţa de anotimp prelungit. Viaţă prelungită, inspiraţie fericită, oameni cu umbrele. Umbrela mea este învechită, ca o pălărie din portocală, cu felii roşii şi negre… E plată… O urăsc… Îmi vreau ploaia, apa sfântă. Neantul e sfânt. E singurul lucru tainic, despre care pot spune că reprezintă sfinţenie şi astfel o accept totodată, fără denigrare sau ironizare. Umbrela e malefică; îmi impune să mă feresc de ceea ce este sfânt şi poate fi al meu. Vezi câtă nedreptate? Pe sfinţenia asta o vezi, o simţi, de ce? Eu nu mă voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea şi nu îmi va face regres, niciodată. Iar de bălăriile, numite oameni, nu mă voi stingheri, port obiectul lor anost în mână, printr-acea ploaie; obiectul, prin logica lor, ar trebui să-l venerez. Oameni trişti, nu mai ştiu ce este natura... ca şi când ar fi ştiut vreodată! Lumea este a noastră, primăvara.

Cu asta particip la concursul ,,Mirajul primaverii''.