Noua obsesie

Inceput de scrisoare

,,In multe locuri ai nevoie doar de un zambet, chiar daca nu incape de soare, ori, de cel din spatele tau, de eul ce te ghideaza. Chiar si atunci cand erai femeia ce nu o doream, dar ma faceai sa te doresc altfel. Si niciodata nu erai. Dar aceasta este partea de dincolo de jocul asta de sah. Mutarile tale se sfarsesc odata cu fiecare rochie pusa deoaparte in cufarul pentru un alt spirit, numai sa nu redevii tu aceea, se sfarsesc cu cestile de ceai primite din partea alegatorilor mamei tale si alergatorilor dupa o atentie de virgina. Erau cadouri facute de mana, pictate cu corabii si aveau miros de sampanie cand desfaceai cutiile lor.    Si nu mai vrei sa fii nici femeie, nici copil. Pari ca te declari cu pasi spre moarte din culoarea ce ai rasarit. Culorile ce rasareau din tine, imi inchipuiau diminetile ca din cea mai frumoasa si plina de puteri carte... Tu, cu spatele la mine, pictand sustinuta de sevalet, iar boarea canapelei pe care ma aflu... Erau suficiente, dar sa mai fi fost si oglinda aceea dreptunghiulara pe perete poate, putin inclinata. Puteai insirui in ratacirea ta orice tonalitate de orbire ireala, eu eram oricum purtat de propria magulire a diminetii, a copilei ce mi-a deschis dimineata si a femeii ce cauta necontenit muzica, o alta factura de muzica, intotdeauna neimplinita. Te poftesc sa nu crezi ca as ceda vreodata cu rugamintea de a zambi fatis oglinzii, intr-un sfarsit te voi implora sa imi zambesti doar mie. Sa fie sinceritate si picturi peste tot in casa. Acum te-as strange in brate si te-as ruga sa iti pui din nou rochia inflorata, de roz palid, diferit, un roz de negenerat. Ma faci sa iti scriu atat de bland, amintirea camerei tale a fost ca un nou rasarit, o a doua nastere pentru intregul meu, dupa o plimbare ca de bolnav. Sunt bolnav, am un serviciu. Nu inteleg de ce vrei doar totul limitat, si nu si zambetele mele. M-ai cautat prin Silvia, ti-ai facut o fotografie cu o insemnare persuasiva pe spate: tu chiar ai fumat de una singura ascultandu-ti colegele cu mintea decojita si miezul expus la conotatii cu furtuni. Nu incerca sa te indrepti spre catalepsie ori sa crezi ca te sfarsesc cu vreo idee intr-acest sens. Puteai sa ma suni si chiar daca te simteai trista, sa imi ordoni doar un pachet de tigari, foc si prezenta. Dar... te-ai inecat de una singura. Si probabil nu doar cu fumul. Sfinte muzician, daca esti in ceruri, ma mir tie, cat de mirific ii statea cu liberul material, cat de sus rasunau florile pe pieptul ei acoperit de voalul de foc, si cum tinea in acest timp in mana un autor. Intr-o zi voi dori sa iti impletesc parul, dar va trebui sa nu te zbati, caci ma vei gresi. Te regret cu insomnia frustrarii tale, ca ai fost singura cand ai inspirat strain, ai alimentat iubirea mea fara sa stii ce simti si cine esti, si tot nu te-ai lasat descoperita.''

ehm... new mood?!

hell is empty and all the devils are here

Tărâm veşnic liber

Încovoielile perfecte, ataşate valurilor de înec plin cu enigmatic,
Mă întâmpină iar în pragul genelor care ,,stau în împărăţie''
O împărăţie în invizibil feudru...
Dar le simt atât de bine, şi mă sperii la fiecare hoinărire
Nu a alteia decât a Soarelui
Când mă lasă pradă lemnului de barcă
Şi nu ştiu nici de mine, nici de astru.

Dar un vânt mă călăuzeşte la locul potrivit
Şi-ţi văd lanţurile, mare,
Cu care mă acoperi de înecul tuturor amorurilor
Ca mori devenite în timp.
Vreau cristale de pe marginile valurilor
Să mă dezamăgească prin efect opus sclipirii lor
Şi iubind, să pier.

Gust acum cearşaful şifonat - acest nisip,
Ca o năvală frumoasă de înţelesuri
Ca umbre de porumbei plecaţi
Ca argintiu cu speranţe gemene buclelor apei, albastre,
Ca note de magic răsunate.

Amestecate, iară mi-amintesc ce trebuia să se întample,
Şi iar nu aştept,
Iar tind să cred în iubire,
Iar chem gâduri despre lumea cu care mă aflu suspendată,
Iar ma îndur pe mine, stricând scheme, şi mimând teme...


Temere?

Din nou tipa Adesia!

Mi-au anemiat ochii de oboseala plimbarilor cu trenul, totul strain, de impulsuri secundare pentru lacrimi fortate de cine stie ce muschi. Oboseala, cauzata de atata emotie si inexistent din stomac, imi pune elegant catusele si ma alunga in subsol... un subsol cu fluturi negri. Ma repet, caci in gand mi-am facut discurs: nu voi procura niciodata un insectar! De data asta, de-asta cripta nu pot scapa inca. Mai am de facut curat. Mi s-au asprit simturile care au fost puse la incercare de atatea ori cand pielea era parca ciupita, de gaina, de un animal adjuvant. Si totusi, nu eram constienta de niciun vis. Rostesc totusi din buze, oarece desene ale versurilor din cantece de care m-am plictisit, dar nici prin cap nu mi-ar trece vreo placere de a incerca ceva nou. Ma simt intr-un fel dominata de o timiditate curvara, am inceput sa fac lucruri nespus de ,,nu pentru timide'', dar in tipul meu de om inhibat. Nu imi demonstrez nimic, doar ca iarasi nu ma apuc de pictat precum as avea de gand sa incep - am promis de doua veri. Acum scriu din experienta. Te iubesc, coincidenta! Am ajuns sa retraiesc cumva in altfel de formule ceea ce scriu de la 13 ani. Poezie, aberatie, despre mine, scrisori catre cresterea mea pe buletin si in frunte chiar! Pasajul meu catre pasiune este o descoperire noua. Ador sa imi incurc parul in viteza cu care trenul ma conduce nevoit, cu fereastra deschisa si calea la fel de deschisa spre aer, scapand de un spatiu inchis. Sa enervez locuitorii compartimentului din care migrez la statii mai lungi, ridicandu-ma de cel putin 4 ori pe sfert de ora catre oglinda orizontala din cutia aia cu scaune, ca un cub atat de matur. Are si el suflet, un suflet matur. E artist chiar.

Observ ca lucrurile pline de satisfactie momentana si monumentala... dar dorita, visata, gustata, iti alunga spre tine niste sare de lamaie. Cam asa, doar sa nu mai plangi. Nu mi-a placut ca nu am plans la ultimele sfarsituri de intalniri. Nu scriu asta ca si cand doar plansul m-ar cutremura in amintiri, nu as avea de conservat doar aceste lucruri, insa recunosc ca este maximul emotional. Maximul emotional a fost la prima intalnire, a doua pe drum, si a treia acasa. Plans mult de tot, cu esarfa imparfumata, cu pijamaua, buretele ala de spalat vase nefolosit inca, lucruri aduse cu spirit plin de voie buna, subtanta (materie): caterinca. Avea si el ambalaj parfumat, se amestecase in punga cu esarfa imbibata. Poate maximul emotional trebuie sa fie doar o data, trebuie sa dainuie putin ca sa poti contempla mult. Poate putinul este esenta aici, si nu am nevoie prin povestirile mele de poate clasicul de scris, dar sunt sigura ca putin intamplatul... ,,nu stii cat am plans''! Eu cred ca am nevoie, in momente de constiinta pentru pacatul atat de ascuns. Nu as vrea niciodata sa ma mir de mine, ma inhiba si imi spune ceva de o stare de vinovatie, desi stiu certul cum ca nu pot sa nu fiu om, si sa nu mi se intample asta. Sa cresc. Fiecare emotie este ca o moarte, ca lumini de neoane aprinse seara pe asfalt. Ma pierd printre randuri si ma simt ca un apendice care face regres tot-ului unitar, lasand urme de nesatisfactie ca lipici de melc. Ciudata senzatie. Dar nu mai ciudata decat descrierea. Ce pot scrie, cand am cunoscut un om, in sfarsit? Oare daca o sa plece vara, pot imuniza plecarea luminii de soare ce lucreaza cu melanina ca doua surori, pe pielea mea? Pot sa o colectez intr-o frunza? O pun sub perna si usuca lacrimile. Ce inocent. Chestia asta devine plin de tenta de jurnal grosolan, detest...