nuvele pe care nu le termin niciodata

nuvele cu personaje-frunze, personaje-ceruri-boeme si personaje-anotimp. pometii imi ard de rabdarea vantului care astazi bate dinspre nord, iar maine dupa-amiaza cand fac plimbarea, se lovesc reci, palme, in paltonul care ar arata orice slabanitura de om, drept un adevarat lacom, spatele pulpelor si ceafa, armonizand niciodata cu pudoare, crestetul, plictisit de fire lungi de podoaba, subtire si ,,nesculptata'', ce face vartej roscat in palma pamantului inchistat. Frunzele trandavesc ca niste liceene obosite, in ploaie.Unora le e groaza sa plonjeze din copac, pe asfalt, pentru ca stiu, ca in fiecare an, cum sunt maturate brusc si fara niciun rezon. iubirea e ratacita in gaurile zidurilor caramidoase, infundate si incerte, pregatite sa adoarma intr-un dezastru, intr-un impact de distrugere ce ofera in urma doar pulbere gri, care nu mai incanta nici pe poetii rupti de realitate, insa impacati cu negrul si albul. ocazional si albastru. lacrimi nu curg pentru oricine. seara, cand vine si ne rugam sa mearga ciupitura pernei, pentru o magie care aduce o fiinta feminina in locul ei, nici ea, chiar de-i iarna, se taraste abia-abia, pentru ca e rusinoasa si are idee despre cat poate oferi... seara e miloasa, si malitios de saracacioasa. de ce sa se simta vinovata, cand poate sa lase lumina pentru totdeauna, si nicio confuzie pentru mister? intr-un sfarsit, universul se gandeste la oameni. noi, cu universuri diferite, gandim la aceeasi seara, poate ne-om intalni si vom pune de un loc mai bun, ce cheama muzica si intretine dansul halogen care intervine la fiecare pirueta reincarnata in Gand, care rasare precum copacul si infloreste la fel ca si copilul.

Detronare

spaţiul ce staţionează timpul infinit
a iubit-o mai mult decât i-am strâns eu mâna
 într-o-nchipurie de vals,
un suspendat pod de neputinţă
deasupra crucii mele vii
când curenţi de culoare roşie îi străbăteau vânele închieieturilor
de fiară scriitoare
şi părăsită de jocurile cărţilor reduse

Ca un fluviu urmărind vânturi

când te-am urmărit azi
deodată mi-amintesc
despre o albire la lumina lunii
să mă pierd spre umbra ei din piese,
să-mi revendic o nouă însufleţire
din ceaţa ei îmbălsămând buzele cerurilor
şi frunţile liniare de gesturi
cu alai de tremur
din flori ale întunericului murmur.
mă plimb prin ruine de penitenciar,
urma trupului scăldând fascicule
nu mi s-a schimbat din tăcere,
şi încep să te iubesc,
încet şi sigur
rămânând lină
eu, pe lângă noua muzicală încredere
în neputinciosul destin
ce închide ochii de moliciune.
şi seara chiar mă obosea
să-i văd acele înfrigurări neştiutoare
pe paletele obrajilor
ca nişte rouă spartă
de căile cometelor care n-au vrut niciodată, să plece,
să se arate cu alte şiretlicuri, decât cu deochi,
să se întoarcă prin alte veşti
căci atunci ne-ar fi spus şi despre pace

început de carte?

şi în seara asta mi-au curs stele pe bărbie? şi. iar luna nu s-a îndurat să umple paharul cu vin fantomatic, care aduce aminte de un patinoar circular. din lumea asta unde port de cam doi ani o geantă veche, dar luată chiar din magazin, de un verde de algă cu aspect milităresc, mă gândesc câtă inspiraţie aveam când colecţionam ambalaje de dulciuri de săptămâni întregi, firimituri şi diverse cărţi împrumutate de la colege, pe care le înapoiam mai târziu decât o fac în pactul cu biblioteca (liceului, nu Judeţeană, că liceana cărturie este mai indulgentă). şi mă plictisesc gândindu-mă la mine. dar sigur că pe stradă păream o fată clasică, mergătoare repetitiv pe aceleaşi bulevarde frigide, dar după grosimea baretei genţii, simplităţii şi şarmului, părea că sunt o învăţată cu ascunzătoare întunecoasă - infinită de cărţi şi secrete misterioase. eram doar o vicioasă inutilă şi insinuantă din priviri când trece pe lângă proşti, şi plină de instinct pe toate părţile. instinctul spune că oamenii vor să-mi vorbească despre un schimb de lucruri când pomenesc doar jumătate din problemă, şi anume negocierea. instinctul mai spune şi că aş putea să mă gândesc la posibilitatea de a mă întâlni cu băiatul bolnav care mă place şi se plimbă domnesc cu mă-sa, necontenit. instinctul spune că şi în gândul meu spre ceva dulce care va senina ziua de mâine este un adevăr copios. instinctul nu tace când trebuie să plouă. a, nu îmi protejez niciodată geanta, chiar vreau să stea departe de mâna mea stânga care se tot fâţâie când merge! daca erau cărţi acolo cu duiumul, sigur o tuleam şi pe alei singuratice pentru siguranţa lor. iar ceilalţi nu şi-ar fi dat seama de nimic, cum obişnuiesc. chiar dacă le pui o farfurie cu abstract pe masă, ei tot nu o văd prin context. să mai spun de muzică? mereu cu mine? dau o luptă desăvârşită între pasiunea de a scrie, a picta şi a cânta, când mă gândesc ce zdrăvan aş urla a pasiune oricând pentru muzică, pe când, pentru scris aş amâna onorariile, iar pentru desen, aş da pensulele la loc neumblat şi apoi aş vărsa apa. pentru că în scris şi pictură trebuie să fii inspirat, iar pentru a cânta muzică... trebuie să ai simţul oricând cu tine, simţul exprimării şi imaginaţia acută este în voce, în aburul sufletului, în lumina ce izbeşte prin crăpăturile de lemn al gemuleţului de la munte. să fii gata să reprezinţi oral mimicile fiecărui gest, gestul fiecărui gând şi gândul oricărei tresăriri. spontaneitate, zurlism. doar aş deschide gura şi prin prisma zâmbitoare, aş improviza. e special condeiul, condeiul din păr de veveriţă, sunt ameţitoare, deoarece mă pot trezi doar câteodată să-mi amintesc că sunt umană şi am doar puseuri de lucruri interesante. muzica este o întreagă expunere. poţi cânta şi când te-ai înţepat din greşeală cu acul. însă nu o cântare expresivă, ceea ce poate denota doar un puseu de epidermă sfărâmată.

câteodată

câteodată şi întunericul este o iluzie
când iubirea a avut prea mult rânjet schimbător.
câteodată putem recunoaşte că şi negrul înfloreşte
lăsând ochii amăgiţi să se închidă la nasture
zâmbetul numai! şi-ţi promit că înflorirea va fi pe punct de plecare,
şi să-mi dea lacrima dacă nu mă ascund şi eu prin muzici
câteodată smulgându-mi păr în timp ce merg
fără să vreau, treziri având, cu fire ondulate, goale
căzute şi ele, ca versuri de semilună abstractă în torent.
câteodată mai înnebunesc încercând să cânt
tropar de iubire unui bolnav
care se poate înfrigura la soare
şi va sălăşlui în scenariu de dincolo de uşă
înghiţind vers cu vers ce iese din cheia căzătoare a vreunei clanţe
dar îl las în urmă, cu fiecare sărut prin aer
şi amintirea ce nu am văzut-o, faţă de el, acea sensibilă frunte.
câteodată geniul este om, şi pleacă prea repede
la desluşiri de fantezii, cu monştri deprimaţi, râzând...
uneori, jocul este ca o binecuvântare,
când bătrâna moartă îşi împleteşte părul
şi se pot subţia beregate cu această pâine,
poticnând lumea de la pierire.
şi câteodată nu înţeleg cum se îndură lumânări ale sensului
când limpede, nu ne-am luminat deloc încă
dar uite cum vine un junghi pasional, să spună
justiţiar de-a pururi, cum ne învârtim
suntem doar nişte animale nefericite,
şi nu ne pasă

Destăinuire

De un an şi ceva mă mistuie în tăcere, de 12 luni îmi mai amintesc de mine, aceea care idealizează cu atracţia, cât zăream elevul prin aleile, afumânde în tutuneală, de liceu. Prima oară în curtea liceului, mirobolant, păr frumos, nişte glande care au întrecut măsura, era negru, dar ochi verzi (spălăciţi mai cu seama, mai devreme, mai recent), un gât lung de pantomim care părea că nu a stat niciodata sub soare şi un zâmbet ce nu l-am mai întâlnit, care mă pasiona cu fiecare punct şi lege. A fost sensibil, cult în ale pacifismului, iar acum se învârte pe o linie melodică exactă, antonimică, venind spre răutate, saturaţie, întunecime şi singurătate. Am stat ascunsă până acum, clasa a zecea, fidelii şaisprezece ani. El a unşpea era când eu intrasem boboacă. A trecut un an şi îl identifică 12 D. Trist, n-o să-l mai văd de la anul, când va da examenul final, şi n-o să-mi mai fericesc ochii înainte de a intra în clasă. Chiar dacă nu mă vedea, eu îl ştiam pe acolo. Mereu când ne căram cu clasa la ora de engleză spre laboratorul fonic, mă întindea un gând de a-l ciupi din spate de mânecă, sau să ajung înaintea lui, oprindu-mă în mijlocul drumului, rămaşi faţă în faţă. (să-l rog să mă scape şoptindu-mi ceva urât pe care să-l iau de spontan, şi nu favoare) Ca sa mă duc şi eu acasă, singură, fără atâtea vise şi cotrobăieli. Şi stai aşa, că l-am găsit pe internet cumva, nevrând să-l caut. Am văzut o poză, apoi profilul, mi-am dat seama că este Roman, nu acel Roman nesuferit cu ochelari pe care-l mai văzusem şi în seara de bal bobocesc. Era omul cu ochii verzi! Ce fericire! I-am spus treptat cine sunt, ce gândesc, ce aş vrea şi apoi... ce simt. Dar foarte subtil. Are 18 ani, o să plece la mare, înapoi, Sisoe, o să-şi urmeze singurătatea iar eu voi rămâne cu jindul la fel de vioi. De un an sunt într-o hipnoză continuă. Băiatul se învârte prea mult în interior, şi nu mă miră. Are idee despre aşa zişii oameni; tinde spre întuneric.  E special prin esenţă, poate nu are un ,,altceva'' nativ, dar sigur toate decepţiile l-au dus spre sociopatie şi a devenit special prin timp. Dar nu contează; când ţi se pune pata... ţi se pune. Deţine chihlimbarul lui propriu şi personal. Însă eu nu pot comunica în realitate. Ori nu îmi termin ideile, ori sunt dezorganizate, ori incomplete, ori pe lângă, ori prea târzii, ori dezinspirate sau trebuie al naibii de neapărat să-mi dai un pix şi-o foaie. Ăsta e felul meu, aşa m-am învăţat să fiu. Se numeşte competenţă! Gestica mea e pentru scris. Cuvintele bune sunt strict pentru scris, cum muzele sunt de creionat. Chiar şi muze devenite din oameni, bruşte prafuri cosmice fără sentimente, dar pline de ură oricând,  gata să amplifice şi să doboare lumea prin carismă şi preludiu îngust.Atunci când sunt singură, scriu, doar aici vorbesc, pentru că doar de aceasta sunt în stare. Şi mă bucur, poate fi un fel... de a fi, noh? Atunci când suntem singuri, mereu suntem noi, plini de esenţa noastra, fără vreun dozaj de energii ale altor spaţii închise. Oamenii sunt închişi de fapt, însă închizăturile inhibă şi pun încuietoare pe lucrurile ce trebuia de fapt să le rostim cu adevărat, din tot ce se deţine la bord. Eu pot gesticula în scris, pot să mimez oftatul sau datul ochilor peste cap, aici, în alb. Sau coală cu tentă de Faringosept, culoarea arămiului, ca un subsol lemnos, piperat, deoarece oamenii nu mă slăbesc deloc, mă privesc neştiutori, frica se transmite, şi nu îmi vor acorda câteva clipe de tăcere pentru concentrare. Va fi tăcere, însă apare sentimentul de vinovăţie în lăuntrul dansului psihic. O voi numi ,,tăcere mincinoasă'', întrucât ei nu înţeleg, nu vor să priceapă că interacţionez, şi sunt motivaţi de pauza pe care o fac eu, sub presiune, pentru privirea lor în gol în care totuşi le sunt găsite expresiile potrivite. Dar poate fiecare are frustrările lui, încerc să-mi spun tot timpul asta pe stradă. Să îi nimeresc cu o privire proaspăt angajată... şi să înving cu adevărul, cum că nici ei nu sunt liberi! Vorbim ca şi când suntem întrebaţi cum e vremea, afară, însă nu comunicăm. Unii pot, inspiră şi expiră doar pentru ei când vorbesc, însă eu tremur cuvintele, sunt instabile şi mă chinuie printre contrarii. Mereu mă întreb cine merită să primească toată sinceritatea mea şi lumea minţii mele. Nimeni deocamdată. Nu complet. Nu aveţi nevoie de ea, o să vă gândiţi tot la lumea voastră când vă veţi răsfăţa copilul ori veţi da de un post de cultură şi aţintiţi urechile către vocea ce spune: can-can la ora şase, şi reteleghidaţi telecomanda. Mi se pare că nu au un rost, şi când mi se pare asta... clar nu va fi vocea cu care eu vorbesc în realitate, în realitatea mea. Şi n-am de gând să vă vorbesc. De citit, oriunde, oricum, dar mai târziu. Şi mi-am adus aminte! Ce pot să simt când privesc fotografie de la un fost şi prim încurcat prin atitudinea mea de îndrăgostită? Pare aşa de închis puloverul său, aşa de bătrânesc şi îmi induce starea de culcuş pentru totdeauna. Putea fi oricine în pulover, dar când am mai şi privit freza aia cu pigment natural şaten, dar de Einstein, sârma aia uscată... vai... credeam că pot să îi port pe loc o îmbrăţişare duioasă, numai pe note de Mi. M-am recitit acum, pe o melodie de la K's Choice. Nu vreau a pierde nimic.

Chemare cu paşi de răcnet

Mă simt ca şi când aş încerca să beau apă dintr-o oca umplută până la de dincolo de ultima picatură, deoarece încă sunt pete de apă impregnate pe faţa de masă. Dar eu sunt cu gura la 4 centimetri de acest orizont lichid. M-aş îndrăgosti doar ca să fiu manipulată, să urmez un instinct de atitudine, doar pentru o persoană, doar pentru o melodie de la această persoană, doar pentru o mână strânsă, apoi aş respira tot mai des şi adânc aşteptând mutilarea spiritului, cedarea mea. Pentru că înţeleg ura faţă de cei ce nu înţeleg. Dar nici noi nu am călcat cu toată talpa ...pe unde trebuia, întotdeauna. Nici noi. Preferăm să credem că strălucim cerând aşteptare din partea celor care încep să ne placă aşa cum suntem, că se strâng cozi interminabile pentru noi şi în zadar, un zar aruncat greşit, o zare pe veci distorsionată. Asta va însemna să ajung ca el, o sociopată. N-ai idee cât de tare mi-ar plăcea să-i spun că şi eu omor oamenii fără clipire şi îi târăsc înapoi pe drumul de ajungere către o atracţie faţă de mine. Asta înseamna ascendenţă, tinderea spre dumneaei, o convingere nebunească pe care mă bazez şi mă storc de conspectare, în compensaţii, în revanşări, iar şi iar, calculând fiecare soră a timpului, imaginându-mi fiecare obsesie cu vreun om, în mare, în parc. În noapte, în bâlbâială, în plâns, în cafea varsată, în lumina felinarului ieşit din spital, abătut, în prohodul soarelui, în revenirea lui - dar aici mai puţin. Probabil îi va face bine să mă simtă aşa, plânsă, udă. Şi nu prezint submisivitate doar pentru că sociopatul este inteligent - ci spiritul de sociopat e ideal, zâmbetul carismatic nu mai era la fel dacă se simţea pătrunderea unei moliciuni ca urina pe pătură de bunică, asta fiind timiditatea. Mă învârt în idealuri, şi când vorbesc singură pe budă, fără să mă audă nimeni. Nu disting timpul, de ce timp? Las timpul, îl invit la teatru şi farmec momentele! O să încerc să fiu puternică, să vorbesc rar, esenţial şi cu pauze de linişte aproape fără respiro. Într-o zi, cine ştie, el la Constanţa, eu la Bucureşti, vom fi adversarii din Elita de Mijloc.
Iubesc să mă uit şi să găsesc gâdilarea, ce îmi închide ochii, chiar acolo în pulsul de la încheietura mică. Încheietura pe care nu sunt afişate brăţările de un an contopite cu energia ce înconjoară o mână insuficientă de licean, ci cealaltă. Îmi place să cred că sub masca de făcut cu ochiul de sub masca ce caracterizează dezinteresul şi ironia, să se ascundă întrebare şi mister, să zâmbesc şi eu, chiar şi urcând scările, imaginându-mi în continuare scena, cu părere de rău că nu a existat dezinvoltura de moment ce ar fi putut să creeze impacturile scenelor, din scoarţa ce respiră până în măduva măduvei inelului vreunui lemn! Să tot am parte de ce simt, oftez eu, tulburată. Şi ştie sigur că am doar 16, mă posedează repede melodia bună şi mă ţine lipită de ea până ne schimbăm polii, şi eu am fantezii, şi eu cred în pesimismul în posibilitatea iubirii (da, ,,Lemur''), în incapacitatea de livrare totală în lăuntricul sentimentului, în opoziţia permanentă implicare - detaşare, condiţia de om - condiţia de geniu. Da, pot să sorb filosofia asta a lui Schopenhauer dedicată viziunii eminesciene. Ne place Mihai Eminescu, Roman ştie. Şi dacă nu ştie sigur toate astea, va citi mai devreme sau mai târziu. Până atunci, ce de plete, ce de momente, ce de capturi ale pufului de pe bărbie şi mai ales ale ochilor verzui spălăciţi.

Într-un azil de copii

uite cât bleu, o depresie moderată!
o pisică stând în scaun tapiţat
de-un turcoaz ambulant
de pe o scară nanismatică,
şi un os închis de gri, pierdut,
pe scândura-cerneală a porţii
spălate de ploaie.

e mâhnită oboseala,
iar eu mă arunc prin frunze, să le ţin de cald,
să nu plece vreodată... spre albastru sau verde.

sunt de boală astăzi, acestea
şi aceleaşi culori
văzute cam tot duminica, dintr-un azil de copii.

tu nu auzeai frunzo, cum strigau prin geamuri
să nu vă apropiaţi de acel curcubeu
uitat de Dumnezeu?

...părea aşa bărbos azilul, încât te-ai depărtat,
dată la o parte de osul de pe lemnul vertical de gard,
căci foarte de devreme erau copii deveniţi memorii,
şi nu fericiri de amintit
când ceaţa febrilă din campus
ar fi fulgerat în genele,
părul,
şi sânul palid şi lăsat al iubitelor lor...

animale - le dorm în rugăciune
şi veghe de leagăn ruginiu
zâmbeşte-le ochilor de câini,
şi trimite un puls de la tine,
binecuvântatule om de gheaţă!

copiii nu se mai pot plimba când le e foame,
doar plâng
şi cântă dulce
unei feţe de cărămizi săgetate
din peretele-neant, beteag.

pe urmele lor,
eu plâng prin parcuri cu florile speriate
de inocenţă,
şi doar ciorile îşi mai caută prin aripi, sunete...
şi încă niciun artist de orizont
şifonându-şi filfizon vreo geantă.