duminică, 23 martie 2014

piatră călătoare

mă sperie piatra, cum îndemnat mă susţine
neştiutoare despre cât de rece se apără
în această seară fără oxigen
dar la ananghie pusă în balanţă
când pare ca materia sugrumată de ace
dispusă a se opri inspiraţiilor.

cu goluri violete, cenuşiu grizonate
mai degrabă câteva flegme aşezate,
de bolnavii coborând în vale,
peste gambele lăptoase ale cerului
boţite şi ele de un varice sufocant.

roca îmi curge sub picior
şi-o văd în gând cum se agaţă de pori
îmi opreşte muzica
şi îmi aşază lângă timpan
chiote-ale minţii,
prelungite de piraţii unui vapor.

o prind în palmă şi îi plâng înfăţişarea
care mă înnebuneşte fără ocrotire
e un singur cuvânt şi nu mai am nevoie de romane
ca să mă doboare.
dar îmi amintesc de mâna femeii pe creştetul meu
arătător de reflexii ADN
- care obişnuia să se piardă prin aşternuturi -
la fel ca adevărul camuflat
după fiecare ironie din al său prag...

îmi miroase a îngeri în depărtare
şi a sulul de aţă pictor peste nori,
a pâinea caldă de sub sân
cutreierată prin apa săruturilor
de animale frumoase, vorbitoare,
îmi surâde a imaginea ta aprinsă
pe cleştarul unei imprimări nelegiuitoare.

duminică, 9 martie 2014

Sfârşit

Eram înălţată…
Pe un etaj din cărămida ca o firidă scârboasă
Cu perdeaua lichenilor şi a cusăturilor ordinare
Lăsam recele să-şi facă loc, de plăcere.

Şi eram înaltă…
Ca un lăstar ce nu îşi mai suporta
Progeniturile din reverii, şi teama asemuirilor de fruct…

Eram la o înălţime…
La care Dumnezeu se strecura în prima mea zi
Cu pumnul său imens de melasă, amotric
În  cuibul gri cel frenezit de ploi
Şi  ura surdă a subteranului
Prin care nu am întâlnit vreodată scări – şi nu am îndrăznit
Să construiesc.
Bun venit în scorburoasa mea, Dumnezeu.
Nu ştiu exact când ai venit, dar mă simt mai vie ca niciodată.
Şarmul tău nu a încetat... încă mă chemi la fereastră…


Se cruţau canturile geamului…
Când ştiau cum şi ele or să se prăbuşească
Contopite mâini în mâini cu cioburi de plasmă a soarelui
 – o sticlă în care-ţi pierdeai falangele -
La un dans al infernului.
Când ştiau că depresia mi-e mai dragă…
Atunci cât lemnul e frigid şi ud
Iar norii stinşi se tot luptă pe locuri încărcate
În fel si fel de chipuri de-ale lor, pale şi închise.
Un măr necopt şi prins de cuptorul timpului
Îmi răsare-n ochii neştiutori, pe scaun, alături de masă
Îmi spune să nu mă contopesc clepsidric
Cu vreo margine …de fereastră.
Îmi iese virgulă în faţă, dar cum...
Cum să nu gust libertatea
Când şi vuietul supravieţuieşte printre crengile ostile
Fără frumuseţe interioară
Iar pământul e în stare să nască pe oricine, înapoi
Să organizeze călătorii simple,
Fără obligaţia ascultării articulărilor de sunet, pe lângă tâmplele mele seci…
Iar infernul e atât de lung şi plin de obstacole
Ca Raiul.
Ca toboganul ascuns în care mă simţeam înălţată,

Deunăzi, cu tine, mărule.