marți, 28 ianuarie 2014

Cojile dăinuitoare

ce bine sună iubirea
dintre două coji
de portocală
se privesc cum zac pe canapeaua 
 care-i cărată
de atât de multă zmoală
să se impresioneze tenul
şi să atenueze moartea. timpul, flerul!
se uită coaja, la coaja piciorului tău, 
care seamănă cu un colubru invizibil şi fără venin
dar nu mângâie blesteme, ajutate de pagini
care cioplesc fiecare privire de cititor la apogeu...

crăpat îţi e vârful genunchiului, estimează coaja portocalei
şi-aminteşte cum povesteai că-i e rău oricând, 
nu mai are putere să nască leul polar 
şi să-l urce cu stăpânire pe-o scară citrică
iar genunchiul să asculte cum urlă
despre ultimele femei pipăite funerar.

este superb să vadă cum surorile ei, 
crustele de pe fruct, filate
cad, să completeze pădurea, din jurul munţilor, 
genunchii.
şi era o podoabă atât de plată ...
ce se cambrează
precum o câmpie - perdeaua neaşteptată a cărnii misterului
pământul
uşor îngropat chiar de fiinţele dezorientate de tristeţe
care încă de ieri, doar uscăciuni fumează.

ce potecă spre murire, spre gelozie
cojile ard în canapeaua păcălită de zmoala mieroasă
iar femeia cu genunchi din roci ale munţilor cu gura mare
rade o altă portocală
şi-o aşează pe un fotoliu 
ce urmează a fi mâncat fatal, de-o marmura dureroasă.

duminică, 26 ianuarie 2014

altă iarnă

-zăpada sărată
cerată
mă cheamă dincolo de ochii plesniţi ai cerului
unde altă lume cântă, bate mai bine cu buzele
de animale
peste apa unor purităţi
din munţi, 
din femei ca munţii
şi din munţii  femeilor
ce îngenunchează ca roţile
 pentru nişte iluzii de-ale lor...
pentru hrană şi astâmpăr-

ce departe e marea
care râde, în vâj cu valuri contopind alte peninsule de alb,
precum lupii ştrengari şi repetenţi...
uite o cură, aşteptarea
ne face sa toarcem ca o boală de cleştar
într-un cleşte vechi şi-nmărmurit
de tragediile familiei sale premergătoare
la fel de frigide precum unul dintre noi
la fel de suspinânde precum cel rămas pe încă o ardoare.
ai cugetat prea repede să mă cauţi
cu văzul tău cel mirositor a credinţă...
însă ceaiul cald al marmurei, vărsat, mă îndeamnă
să pot săruta imaginea în care tu
ai uitat să cugeţi, şi implori să fii înţeleasă
infinit, ca o areolă mată
 a unui sân cârpit în emotivitate,
o statuie cu echinocţii pictate.

joi, 23 ianuarie 2014

trepte de ghirlande

din ce in ce mai multi fiori il coboara...
cantandu-si singur, mintii asaltate
uitand de treptele de ghirlande si pajisti
cu povesti corale in glastre calde.
si te uiti la ele intrebator
la fel cum norii se agita pentru locuri mai bune
rugandu-se sa fie muze,
lipsite de carne si de ochi, 
ce tulbura oameni parca nascuti 
 cu sferturile din ani.
de dorit lasau asteptari pentru scrieri de fecioare...
cand s-au desprins, ca notele de moarte din marmura,
de lumea unei palete incolore,
dar cresc acum pe case neumbrite de norii infricosati
imbinand treptele de ghirlande, si pajisti
cu dulceata lor, o saliva fermentata.





duminică, 12 ianuarie 2014

În locul unei alte fiinţe

Acum pot scrie, camera neagră mă face să fiu eu însămi. Repetiţii de aşezări grele peste coapse, mă corup încă de pe acum. Sunt curată, mă simt curată, deşi atârn într-un fir de loţiune mizeră, cu care obişnuiam să fac jocuri la foc cuminte...De obicei negrul e mult mai intens decât albul pentru mine, căci în vălul de nimic poţi zări oricând chipuri, la timpuri neaşteptate care te sperie precum capcanele - ele ne fac să ne bâlbâim ca şi copiii în faţa magazinelor nou-deschise în cartier, cofetăriile. Ieri cocleam în alt fel de cameră, cu aceeaşi poftă de a scrie, oprită din funcţiune însă pentru scris; cum venele tremură sub siringă şi desenele crăpate, roşii, din albeaţa ochiului, răsună în strigări că sunt deranjate de gene prăfuite, infecte, mai senile decât buzele ce se gustă ca cearşafurile tăiate de pete. E inlocuibil momentul de atunci când cineva se târâşte la tine şi îţi promite o afecţiune sinceră, o protecţie în avans şi multe alte plăceri fără vicii viitoare, fără durere strânsă în elastic târât în tălpi sângerând. Momentul continuă rânced, cu provocarea din partea mea. Să fiu ştearsă complet, apoi reconstruită în uşoare bucăţi de libertate. În trepte, pe rând. Apoi dispariţie a cheii imaginate, revenirea negrului, abundând de halucinaţii, zăpadă la geam, frânturi din copilărie cu multe bibelouri aliniate, ciobite fiecare în locuri obscene. Acesta era răspunsul. Nimeni nu mai voia să ajute. Mă pierd întotdeauna vorbind singură în camera asta, mi-aş dori un compartiment în care să vorbesc pentru totdeauna, şi care să mă reproducă mult mai frumos. Ca să mă scriu. Îmi uit gândurile aşternute literar pe mintea asta de om fără milă. Când nu am milă, amnezia faţă de corpul meu şi materia care se crapă fără a mă face să simt, este aici... Am avut încredere în lumea ce aparţine unei curbe de suflet la care nicio substanţă udă, provocatoare, nu a ajuns. Ştiinţa păstrării ei şi pura singurătate mă aduc în faţa oglinzii şi pot spune că nu sunt stingheră. Pot să mă simt în sfârşit. Am curajul să privesc, fără a fi distrasă de crăpăturile pereţilor ce-mi zâmbesc şi mă imploră să nu îmi mai ating vreodată corzile pe care moartea se joacă: ciudatele vene. De ce existaţi? Nici nu ştiu dacă m-am uitat la ele în întuneric cum am crezut. Privesc o continuare în care mă abţin, şi răzbat prin fuioarele descântate ale morţii; nu mai vreau să văd pete negre în oglindă, cum premeditam. Sprâncenele sunt ca norii şi încet-încet dispar... Ochii îmi sunt absorbiţi şi îngropaţi de un vârtej străin, mult prea târziu... Resimt mirosul cărnii ce a trăit cu teama, toată viaţa, dar şi gândul că voi fenta cu fiece clipă, piedica pusă tocmai de cineva care stă sus şi s-a amuzat dintotdeauna pe seama mea, şi mai ales pe a altora. Nu îl urăsc. Mi-a demonstrat că pot să rânjesc unui viitor, în mediocritatea mea. Alţii plâng pe umărul trecutului. Eu mereu m-am gândit la ce trebuie să port a doua zi, m-am gândit la câte umbre pot fi schiţate pe pereţii colibei mele, câte umbre de haşură să fac, în urma oamenilor îngustaţi, şi aproape trecuţi în inexistenţă după atâta agonisire de momente nepunctabile pentru mine şi cel ce râde de mine; într-adevăr m-am gândit... la frustrarea care mă arată în palmele ei când tremurii buzelor cad de comun acord să aibă ritmurile lor, muşchii pomeţilor care vor să învie ochii, pe contur. Cearcăna care vrea să respire şi împrăştie tot aerul de cocină inhalat subit, de nicăieri... Şi doar pentru o călătorie sigură. Am stat pe loc mult timp. Tot ce există, dar absolut totul, îmi poate rezerva câte o călătorie. Nu pot spune că toate trebuie răbdate plătite, dar...

vineri, 3 ianuarie 2014

ce parfum de carpetă moale
dintr-un magazin neutru
în care erai aşezată pe un scaun gol,
în spate
fără rochie, fără planete coapte, desenate...
clipeai pe luminile din geam
şi şovăiai să te cos pe a mea geantă
să te legăn ca în balansoar, pe spate
aproape de jurnalul meu, bântuit de pete uscate
să ne purtăm odată cu îngerul mulatru
şi să îngânăm vieţile altora
cum, orb, nu vor mai fi.
vom fi înghiţit scânteie.
cuvântare am să scriu, cuvântare am să-ţi sărut,
pe tine,
cum, vreodată, nu te voi mai agăţa de scaune
ca prima dată, regăsită