Savurător de plăcut este să ai o vineri după ora paisprezece, în
mâini, în minţi odihnite, fără dureri de tâmple chiar de ai spasmat şi
îngheţat la ora de română, pentru perioadele literaturii de spus fără
întrerupere, iar cu o consecinţă negativă, să ai doi direct între
pereţii albaştri ai catalogului. Am fost prima pusă la încercare, deşi
ultima din acel lăcaş, şi m-am încurcat când să zic de Ureche. Grigore.
Era prima şi cea mai puerilă perioadă de reţinut. Dar eu tremuram şi
inima se zbătea în încordare mai ceva ca oricând, lăsând pauze mari
pentru gândire, dar tot ce a fost, a fost să pronunţ retorismul ,,ce
drac?'' şi ,,la naiba''. A doua perioadă am spus-o corect, iar în
sfârşit, am promis profei de română o jertfire a urechii.
Mi-a plăcut
tare mult astăzi să mă plimb prin oraş, după cursuri, să-mi fie frig la
mânecă scurtă de mătase în septembrie, cu muzica pe la timpane. Nu am
avut dureri de cap, cum spuneam, şi deja intrasem în pre-sfârşitul
săptămânii. Senzaţiile m-au făcut să zâmbesc şi îmi descărcam
subconştientul cu fiece mahmureală ca şi stil, scrisă până în momentul
decisiv, ăla dintre a intra în casă ori a intra în alt parc. Mi-ar fi
plăcut să-l am pe Roman după umărul stâng, mereu îmi închipuiam, cât
mergeam pe o alee, că-mi stă precum dracul pe umeraşul cu antebraţ mai
slab. Muzica se potrivea cu fiecare închipuire şi puteam spune că tot în
acea drumeţie monotonă încercam să ghicesc ochii trecătorilor. Să îi
pătrund adânc şi scormonesc cu genele, dar fără să clipesc prea adesea.
Simţeam că transmit jubilarea mea deasupra cerului tare, şi cenuşiu... A
fost o atmosferă ca din gura unui lup din munţi, proaspătă şi gri. Era
linişte în oraş, vrând să zic, mai puţine figuri comune şi oameni mai
frumoşi, vestimentare mai diverse. Ultimele semne din soare flirtau cu
un geam de balcon, de la un etaj îndepărtat, de bloc. Mă irita la culme
reflecţia. De foarte multe ori m-am uitat la cer astăzi, mi-am întins
gâtul şi mimat că respir din ce în ce mai bun aer, (căci prăjiturile
bune mereu sunt în dulapul la care nu ajungi...) şi am mers cu ochii
închişi, pentru echilibru, eram curioasă dacă muzica mă ghidează,
amintindu-mi bineînţeles de Roman, din nou. Şi din zisele lui, el se
simţea ghidat. Mi-am dat seama că nu mai e mult până la apus şi l-am
admirat când traversam. Asfaltul era mat, cu maşini grăbite, iar soarele
apunând le apăsa, la îngustarea liniilor străzii, spre îndepărtare.
Mă
îmbrăţişează o toamnă cu soare, brusc, deşi nu duc lipsa uneia ca ea.
În viaţa lui, tare mort şi trecător se mişca fum al unei ţigări. Era
lăsată proaspăt de izbelişte într-o fântână uitată de vară şi înfloriri,
cu o apă din groapă amestecată de calvar în cafea. Aşa suna plimbarea
ei, a ţigării plutitoare pe deasupra. Captasem secvenţa pentru care a
meritat abandonul: sărutul dintre două fete cărând rucsacuri. M-a
înspăimântat dublul artei frumoase transformate în urât. Iar apoi,
magicul zilei - m-a întors pe o parte - care mă trimitea la gândul că
seara voi trece pe lângă barul cu măsuţe lemnoase de afară, şi tot pe
lângă tinereţe îmbrăcată în negru predominant, mă fericea pentru foarte
puţin. Simţeam cum pe rând mi se umflă picioarele şi doream să mă car
în patul meu. Iar ajung acasă şi nu mai am resurse, dulce cât de cât,
doar să fie prezent, însă încerc să sugrum, să strâng urletele zburând
după dulciuri şi să ascult în toată camera nişte muzică acustică. O să
închid din nou ochii pentru ritualul vorbind singură, ca să nu inhib
sufletul şi mintea. Dar nu am să adorm, promit, Roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu