Joc şotron

Îmi repugnă la fel ca o rugină, această roşeaţă pe pomeţii tăi. Este patetică şi nu se asortează cu nudul de după baia ce urla după tine, ai avut o criză. Eşti albă ca drogul şi vânătăile din globul ochilor nu se încetinesc în apariţie. Finele vene se despart unele de altele în capul tău şi se zbat să se înmulţească la fel ca găştile de gândaci de sub patul tău amuţit. Fii puternică pentru ei, jalnică pentru tine. Nudul ud... Întotdeauna inviţi prosopul să zacă sub norii ce privesc caloriferul dinafara camerei tale, ori sub palidele lunii. Niciodată nu te usuci cu el, laşi toată ziua la sfârşit să îţi intre în piele, după iluzia cum că a spălat-o jetul de apă, atât de suedez. Încă o dată te simţi adolescentă, şi te vei mai simţi. Spune bun-venit depresiei, au revoir politeţilor şi vecinilor. Fii în lumea ta mai mult decât ai fost, afundă-te în ce ai scris până acum, corectează-te întotdeauna şi continuă să te consideri proastă. Ştii bine că proştii nu vor birui decât în lăturile lor, printre alţi proşti. Dar nu uita să te trezeşti în adevărate flori, căci nu vei mai fi proastă la un moment dat. Eşti proastă, dar nu scrie pentru proşti, nu scrie pentru tine. Inventează bancuri cu libelule şi machiaj. Iubeşte muzica, ignoră întotdeauna versurile şi slabeşte ca o reptilă fină şi arogantă, continuă să scrii, trage copii la xerox şi atârnă-le inconştientă, îmboldite pe pereţi. Orice pereţi îţi par comestibili pentru prostiile tale care nu sunt scrise pentru proşti. Iubeşte-te fiindcă ai ce lumi poţi dori şi cutreiera: o lume perversă, poţi înţelege gesturi din filme ale actorilor care se consideră la fel de proşti ca tine (îndură-i), o lume spirituală, unde fumezi sfârşiturile de săptămână cu cel pe care îl iubeşti, şi bei ceai amar, şi vă sărutaţi, nu doar te sărută ori doar îl săruţi, o lume închistată, unde râzi la adevăraţii proşti - simţindu-te pe undeva excelent (haide, ştii şi tu că erai stupidă când erai mică), o lume sociopată în care nu crezi în psihologi sau o lume unde oamenii nu au ştiut să fie oameni, nu au avut habar de învăţături, noroc pentru bun simţ şi mai puţine reclame, o lume în care sună bine circularitatea în greşeli, dependenţele şi ura, nefericirea. O lume în care mănânci doar dulciuri şi eşti umană, şi vrei după un timp să afli orice chitic de grăire despre marijuana, Bob Marley, ca după să mănânci din nou zahăr. Trebuie să adori când un prieten îţi scrie telegrame de dragoste şi-n care adaugă că eşti o speranţă ciudată, pe care nu o poate completa cu tot soiul lui de gândire complexă - eşti prea complexă pentru alimentarea lui; să adori că te simţi fiica Singuratăţii când ţi-ar spune că abia mai îţi scrie, omul ăsta vrând să se îndepărteze de tine, pentru cât de sociabilă eşti, continuând să-ţi spună totodată că are nevoie de gura ta nepăsătoare. Probabil se simte încolţit între caninul tău îndepărtat, născut cu frica de oameni şi caninul umplut de obsesia pentru frumos. El este tare frumos, dragul neamţ. Imiţi sociofobia, le eşti profundă. Eşti distructivă, mai întâi cu ei, apoi cu tine. Nici măcar răul nu îi suportă. Nici plimbarea la miezul nopţii văratic nu este dezinspirată, mai ales cea cu tălpile dezgolite, şi, ca să avem bun simţ, cu o rochie de un alb cumva subţiat. Sporit să fie gradul de evadare şi dorinţa de ritual. Fă ritual din orice, crede în spirit. Crede în irealităţi, doar în irealităţi şi fisuri de irealităţi ca treziri, ca un bliţ de aparat foto. Scrie ca să pară frumos, concepe poveşti mirobolante, iar apoi dă-le sens. E pentru minte, este exagerat de jucăuş. Nu eşti proastă dacă faci asta, ba mai mult, nici măcar aberantă. Surâde învingătoare că ai putut termina de scris, neuitând să te corectezi, să amplifici gustul literaturii cu greutăţi din ultimele tale notiţe (metafore dezinvolte ca refrenul minciunii venerate din biserică), fii fericită că ai imprăştiat ceva fărădesens, oricum, cu o convingere şi argumente, siliţi ori radianţi oameni să le înţeleagă la sfârşit! Joacă-te cu minţile lor cât îţi pun în aplicări gândirea, irealitatea şi fisura la îndemână. Metaforele tale... la îndemână. Planifică excursii la mare depărtare şi savurează măcar o dată Oceanul Pacific cu un englez mişto, o ciocolată cu portocale şi iz de tămâie.

Aventură

Luceafărul bolea după rătăcirea ei, fredonările ei cu lampa aprinsă. Băile întunecate în casă o descriau. Tavanul era bătut de fel şi fel culori închise, cromatic-revigorante, şi stele care sclipeau; coroanele ochilor îi erau roşii ca laserele pe cale de scurt-circuit. Acel circuit dintre sursă şi geniu. Tavanul părea mult mai mic decât cada albă în care se relaxa împreuna cu fructe modeste şi muzică de valuri, cât despărţea buzele şi inventa sonetă. Muşca din fiecare caisă şi se bălăcea cu picioarele în apa rece, îşi amorţea catalepsic degetele picioarelor, doar să fie sărutate de Luce, şi readuse la viaţă. Ce tărâm de turtă dulce cât băteai în cada aia puternică... Imediat îţi aduceai aminte de delicatesă, şi realizai ca sunt pietre albe. Apa se confunda cu un cer de primăvară în care ai rămas singur. Şi rece. Din când în când, tuşea capabil câteva metafore, ca Lu să adape la ele. Aceasta era literatură împrăştiată ca desene prin aer, erau adevărate. Miroseau a praf, iar mâinile Luceafărului se mişcau cutremurător şi atmosferic. Pentru o clipă, sirena nu mai credea în el, fiindcă simbolurile i se întorceau în gură. Fiecare por i se cunoştea, acelei femei... Fiecare pleoapă care tânjea pe coloana ei, a deveni prelung masată, orice urmă strâmbă de pe gât, şi sfărcurile tatuate în apă. Cutele pieptului, adânciturile parfumate de pe mâini. Avea mai mulţi ochi, genele îi gâdilau efectiv, propriile palme. Luceafărul nu putea masa acolo, fiindcă doamna a scuns karmele, iar dacă sunt descoperite, moartea îi va transforma în cadran şi chibrit, subit. Geloasă, faţa nu se arăta. Era ca o fantezie în aventură. Corpul ca un crochiu, fără de chip. Pulberi de nonculori in seism de imagine, aceasta era identitatea ei. Când s-a născut, Luceafărul i-a spus fetei cu pielea roşcată că nu are podoabă, şi e cea mai frumoasă din lume... S-a îndrăgostit, apoi a aşezat de mii de ani o masă rotundă, căutând şi astăzi, bietul Luce, doua colţuri, un romb. Patru iubiri. Pe patul mesei a ales cele mai preţioase şi grele pietre transparente, mai ales sensibile. Verzi sau roz, dorea să le piseze cu buzele, faţă în faţă cu fiinţa cheală, pentru a le presa apoi cu degetele. Acele firimituri de piatră... Să dăinuie peste tot în corpul Lui, să dăinuie în casă şi în ea, în plan deschis, obtuz. Urma să-i ofere liane negre, un păr mirific, dar odios şi de neluminat pentru Luceafăr. Numai prima instanţă îl putea alunga în foc, astfel că fărâme de pietre, suflate de pe palmele întinse de artistul din cer, au aţintit în neştiinţa roşcată a pielii fetei, dar în slăbiciunea pură a Luceafărului. În serviciul ridicolului geloziei, boarea de păr răsărea, şuviţele fără rost geloase. Credeau că Luceafărul se va avânta mai mult spre stăpâna unei mladioase vieţi ce se ascundea în pădurea capului ei, că ar fi fermecat; nu s-a terminat aşa, nu acesta e infinitul corect. Dacă îi aducea păr în rădăcini, capilara rămânea orfană, sirena căpăta frumuseţe, Lu era atras, şi ar fi iubit-o ca pe sfântă. Iar sirena uita să îşi mai amintească de blestemul ce îi acoperea fatidismul mintal. Şi blestemul era nefericit...

Cand stateam pe un piept...

Am cercetat, impreuna cu amintirile mele, anumite momente si sentimente de care mi-e dor sa le gust cu expiratiile de astazi, de chiar acum. Realizam cu fiecare discutie -despre ce am cunoscut amandoi, impreuna, in legatura aproape deznodata si care totusi, este mai rezistenta (la fel ca o carisma) decat bratara lucrata manual si proaspat- faptul ca o placere care se simtea numai in aerul fiecaruia, lipseste. Sigur ca este ciudat, nimeni nu s-ar astepta sa reziste si sa prinda gust, culoare, dupa niste ,,simple'' rugaciuni ale altor mai mari, insistente, ca urmare a ultimatumului dat catre o copila geniala, afumata si dependenta de puncte de suspensie. Insistenta culorii predominante in aceasta legatura, a cedat, dar nu din energii. Nativa teama paranoica a asteptat cumva, si astepta miscandu-se. Lupta cu creierul plin de bale neadevarate si furtunoase, cam blonde, fiindca te orbeau reflexiile in soare, cand ieseai la plimbare... a luat sfarsit, lupta. Si cand am pasit in necunoscut, si am construit un punct al campului de protectie, am iubit efectiv la nesfarsit!
Se face ca aveam scalpul sub barbia lui cu perii cam robusti, erau dezordonati si imi aminteau de ochi ciufuliti ale fetitelor straine din desenele animate, pe care as fi vrut sa le cunosc doar inainte de culcare. O cale lunga, dar frumoasa. Mainile inconjurul pieptului... O mana dreapta ce-mi apartinea, contura corpul de pe partea lui stanga, iar cealalta poposea peste scobitura burtii, orizontal. Focalizam puful de pe mana mea, porii pielii celui care ma sustine. Ma simteam ca intr-o sera, urechea statea pe o parte ce ascunde bataile nearticulate de inima, si protectivele, dragele ratacite, din nou, firisioare rasarite satene, blande. Totul reprezenta ceva, pielea o baza, parul ca si culcus, dar mai prea-adanc de acestea... imbratisarea calda a simtului. In spatele buzelor, cautam carnal, singura, cateva raspunsuri. Ochii nu mi-i amintesc in niciun fel, nici inchisi, nici deschisi.
Cand stateam pe piept... Da, mi-o inchipui ca pe cea mai pretioasa si plina vreme din zaboveala mea superficiala pe acest pamant, voita. Face sa uitam de introspectia cu noi, ca o batalie unde s-a terminat apa ce oferea energie, de infectia urinara de care nu ai chef sa te tratezi, de cersetorii strazii de care odata nu mai aveai loc cand pica o lacrima, de gesticularile oamenilor pe care esti vizibil invidios - autistii (caci au o iubire unde ei doar se imbratiseaza, si nu exista obiecte). Eu m-am captat in elementul meu, autista - doar cand mi-a imbratisat copios mana, si am intepenit odata cu gerul si timpul intr-o zi de decembrie, pe langa cuvintele ce credeam ca le voi aseza in taraba, dezinvolt. As spune ca numai de acolo putea incepe dansul.

Inundaţie de moliciune

Înghiţi în sec, vrei să fii mai rece ca petele de cafea murdare, parcă adâncite în gresie ca mozaic, dar sunt dulcegării acestea, au fost doar alte greşeli de bunica ta ce trăia într-o cabană, cabană ce privea totul de sus, fiind mutat acum de la ea, îţi aminteşti tu... de aproape cinci ani, şi parcă tot îi simţi că sunt cincizeci, iar până şi asta roade inima irisului, pâlpâie venele arcuite ale memoriei, continuă într-o prostie poezia flăcării de somn ce face să uiţi de orice săvârşire, pretins a fi repetată.
Rămâi rece...
Ai scris despre iubire, ţi s-a dat iubire, erai atât de mic printre bolduri ce au distrus cercuri continue de culori.
Ai scris despre moarte apoi, şi ai cenzurat cu zâmbetul a cărui grafică indica doar un sfert din dantură, gingii ca o urmă timidă, buze nesigure ca umbrele stricate; însemna că nu eşti fericit.
Vrei să scuipi des şi nemărginit, accepţi ce n-a rămas, îţi porţi moale, la fel de moale, precum ţesăturile din magazinul artistic de care ai fost îndrăgostit jumătate de adolescenţă (îmbibată în ascundere), limba.
E tot greoaie, încă te dor dinţii şi parcă rădăcinile capilare din tâmple ustură amar.
Te vei gândi că mori dacă limba  îţi face jocul, coboară în prăpastie la rugăciunile tale ( jocul unde nu sunt cărţi şi nici pioni), e doar mediu uscat şi rânced, nehrănit, fără duh între prieteni şi foşti profesori.
Îţi doreşti ca creioanele să devină vorbitoare, iar hârtiile doritoare.
Îţi ies culori ţicnite şi ieftine, le diluezi resemnator cu nervii vărsaţi în apă.
Se împrăştie apa. Nu ceri ajutor, fiindcă pianul a început să vorbească, te cheamă şi îţi povesteşte despre rai.
Îţi doreşti ca raiul să se încline în faţa ta, însă realizezi din nou că trebuie să răsari din înceţoşarea neroadă a minţii şi jocului fals.
Nu da vina pe surată, mama sa nu mai ştie nimic de tine, iar tu înţepeneşti aici, printre pietrele erodate.
Nu mai înduri nici muzica, şi asta nu e de altceva, decât de rau... natura îţi zâmbeşte sfânt acum, în lumini create special pentru spaţiile dintre genele tale care au văzut atâtea, dar devii din ce în ce mai obosit, şi nu le mai poţi înţelege.
Nici măcar pe tine nu te mai înţelegi.
A plecat şi rostul naturii.
Muzica mai încearcă, dar te înfunzi în supozitoare de pământ, ridicole, atât de grave, încât zumzăitul drăcos al vietăţilor din el, acoperă muzica, şi plângi din nou pentru că te-a înnebunit, natura îţi transmite emisii trecute ca pentru bătrâni, ireale şi incoerente ca vuiete; natura te înşală acum.
Un părinte, la culcare te trimitea odată, şi erai nevoit să stai în negru.
Stăteai, şi te obişnuiai că şase ore par eternitate, începea să îţi placă şi mai cereai, fugeai de lumină, nu mai voiai dimineaţa şi ceaiul sau alcoolul.
Undeva, acum, eşti adult, neînţelegerea a ce ţi-a mai rămas pur de care te poţi bucura fără să  fii judecat, te trimite pur şi simplu la culcare, la un somn de stâlp.
O poveste aidoma, cât erai copil.
Devine tot o nevoie elementară pentru raţiunea ta, devii încurajat de o forţă adusă cu vântul, nu de o voce ca o muzică nefinită, devine o zbatere până apeşi cu talpa pragul închis la culoare, ca să cunoşti alte respiraţii.
Ai simţit saturaţia cuvintelor care-au primit de mii de ani depresie.
Laşi cuvintele şi te retragi în cameră.
Camera ne aşteaptă pe toţi, însă nu toţi îşi ascultă mentorul minţii şi sufletului.
Negrului şi albului.
Mentorul care zice că nu mai are nimic de spus sau împrăştiat, toate minele fuseseră folosite.

It's not going to stop

inofensiv post meridian

Pusese rom în dulceaţă de data asta. Se desfăta hiperbolic cu ce o învăţase mama ei, a cărei fuste nu era la fel de întrandafirată, nu era fustă, măi, era lipsită fără de degetele caraghios de mici ale unei păcuri copilandre, care ascundea un om temător de fiinţa timpului - tandru cu vişinele. Fugea şi frigul de draga Judith, când poposea frigiderul la o şuetă cu ironie deschisă, ca pentru complot în cinstea dulcelui de casă închegat, borcănos, demn de fiecare dată de-o notă pe măsură. Setea de acel sirop era maliţioasă ca izul de ploaie pentru un operat la nări, căci nu poate distinge cum trebuie mireasma - însă copila prea o făcea. Era o străfulgere psihică de fiecare dată, dar se plângea în mod milos, dulce nu mai zic, chiar palid, de acest ghinion al ei; mai cu seamă, stătea c-un cot înfipt în genunchi şi palma în falca la fel ca o rană atunci, când se frustra. Şi privea geamandura frustrării, lăsând în urmă acele priviri către pseudo-frumuseţile perfecte. Se frustra fiindcă ţinea pe umeri un recipient cu stil de viaţă diferit, iar în acelaşi timp se minţea bandit, mai şterpelind câte un biscute. Şi se frustra că nu erau îndeajunşi. Mânca fructe, în sfârşit, dulciuri... şi era plină. A, şi făcea sport în acelaşi timp. Sau mânca doar dulciuri, nefăcând sport nici cât un zimţ de cuţit pentru porţionat alva. Era plină în ambele cazuri. Se întreba uneori dacă luna este invidioasă, ori chiar nu ar dori să fie în locul ei. S-ar fi încântat şi făcut cu o zi mai bună dacă era cea dintâie sugestie, idee de lună ochioasă... şi invidioasă.

04 AM.

In poezie ma simt ca in arheologie. Sunt ca un arheolog ce si-a iesit din matca materiala, a trupului. Sunt doar spirit si vad semne, ma descopar scotocind in humusuri, urme din mine. Sunt pline de praf, sunt ,,ce au fost'', fluctuante si incerc sa le repigmentez sens, nu inainte de a sterge cu degetul hieroglifele murdare. Poezia vreau s-o las altora, ei sa devina spirit, si sa caute sensul pana in osul lor. Os, pentru ca poezia e pura maduva.

Mult pentru puţin sens

Cafeaua muzelor e pe-aproape
Servitoarea joacă rolul morţii
Şi te laşi purtat de un joc de lumini,
Lumini părăsite de muze
Însă rămasă cafea din pigmenţii
De-ale lor măreţe brune.

Distruge fiinţa fermecată din tine!
Roagă-te să ţi se decoloreze pielea
Să devii neurmărit, adio înmărmurire, neiubit, ecran colbit
Căci ăsta e drogul tău la îndemână
Iar servitoarea nu vrea să te distrugi elegant.

Plângi inofensiv când ştii că ierburile neudate
Foşnesc cu umor să-ţi dea depresie,
Iar, doar astfel te vor trimite spre val de turcoaz,
Unde nimic existent
Nu-ţi poate polei viitorul şi  menirea...

Până la urmă, întreb un jurnal,
De ce ai albăstrit cafeaua
Cu cerneala deprimării tale cuminţi?
Voiai să fiu tristă, ori să piar-adevărul despre tine...
Dacă nimic din acestea,
Poate ţi s-a părut că noaptea pentru stele
Este prea albă şi bolnavă - iar de simţi tu asta,
Ne vom relua împreună povestea,
Însemnând doar alte urme,
Căci venim din descendenţă
Ca zări ce vor să sperie liliecii

Pe langa oameni

Priviti din spatele parului meu pribeag
O perdea ciudata,
Vedeti pe unii care zoresc de nestiinta,
Vedeti orchestre de fiinte aproape blonde
De jocurile amarului si avantajului
Jocuri care se zbat din cuticule
Pana in cefe induratoare
De gheata pictata abstract.
Apoi sateni, poeti stau singuratici,
Abanosi, canta ca binecuvantati,
Spuneti-mi ca-i vedeti...
Incomodarea printre voi s-a copt,
se imprastie, grav, substanta neclara,
coplanara in orice zi
In sanul largit al ochilor mei ce tac si invata,
Sau undeva, prin spatiul narilor,
 pe care acum mi-l jur inchis
Caci m-adormiti cu povesti grabite,
 rastigniti nepotrivite cuvinte
In loc sa ma incantati, cu frumuseti randuite
Cu omenire nobila
si dulceata de trandafiri deosebita.
Daca n-aveti aceste coduri,
nici macar demnitatea
de un josnic destin pretins
nu va va surade in a prezentului refulare.

Marea si ecoul ei

Ecou de mare s-avanta indignat
-poate vrand sa schingiuie,
trimis de salina lui-
A scrie peste biroul de nisip,
A scrie nud, fatete trandavite
De multe personaje, de multa peisagistica,
De omuletii androgini,
Fatete datatoare de urme adanci, obscene, suave
Demne de enigma fara culoare.
Acum doar pe mine nu ma inlatura
De pe foaia de vers,
Caci ramas-am pictata chiar in soare
De o gramajoara de zile impare;
Iar marea mi-a devenit sora
Si-o privesc, acum, deja,
Cum ma va ajuta...
Ce drapel plin de cuvinte pe valuri mi-arata!
Oboseste din a-mi aduce caldura,
Dar rasuflu usurata,
Si legatura noastra o face sa se-asterne moale
Oare chiar ea nu merita iubire?

Cand piere o zi

Cand piere o zi, aflam despre o piele de crepuscul
Ca de animal
Ce indura cupluri nostalgice,
Si urla poetilor un parca vesnic statut de muza.

De apus ce esti, te imprastii cald-luminos si prefacut
Prin fereastra de individ...
Ca o durere de cap,
Ca o durere, de crengi, ce le provoaca sa se miste
Din cadru in cadru, clipa de clipa,
Incurcand sinapse si zgariind amintiri.

Cioplesti alburile tenuri de copile,
De pe-o strada mica
Miscandu-le tenta aramiului pana la epuizare
Ca sa le observe un fotograf cu sapc-ori palarie,
Speriindu-le cu eternizarea proaspetei tale lumini,
Zambindu-va peste ani,
Si poate iara cautandu-ti domnitele adancite-n mreje.

Scurta moarte. Short dead.

When I paint without sense
You're my eye blindness,
The beautiful paralysis of mine,
Of fingers in another kind,
The laundered fingers of your saliva,
Which adore these stupid jokes
In the lives of all,
You turn me in a cedilla
And I am just fingers like cheap cigarettes...
Of a little sickly child.

Our spirit today

We should deepen right now this blue, in us,
Destroyers, misunderstood, quiet, poor us,
I induce you a sadness innocence

Bestows me all about, and I'll give you embrance.
We should confuse anyone heavens with glass window

Tickling fascinate and low
Especially, next to you I should
Understand a guitar-creature.
Because all what you're singing
Is all about embrace.
To lie that with ears I judge notes
But the spirit of your lips is their measure
Bestows me all about, and I'll give you embrance.

Growing in patience with me, give me as a child
I have a long and sad list, Jim... keep us tightly
And bestows me all about, I promise I'll give you embrance.

Noul pierdut - alte aripi

Nu mai esti viu acum,
Nu te mai misti in palme calde,
Ca o lacrima, tremurand
In genele injosite,
In bazinul taiat de torta,
Iubita de furtuna si fulgerul anilor.
Mi-amintesc acum
In ce chip ma luai pe vremuri nesortite
Si ma purtai prin alte camere
Sa tin la piept cei patru pereti,
Sa ma inveti a-i atinge la plecare, la pustiirea lor
Cu verdele pe buze,
Nuantat de-un roi de dorinta
Cununat cu maledictie...

Mi-ai spus tot ce a fost posibil
Dar nu m-ai sarutat lesne
Ca sa ma intreb iara cand voi intelege
Rolul istoriei, o istorie cantata orb
Si care se tot dilata, facandu-ma sa mint
Ce mi-au mai ramas - ceruri,
Si am sa ii intreb daca stiu de trup ca al tau
Prin mlastini negre, ocrotitoare
Sa-mi perturbe arta la fel cum o facea
Omul ce mi-a pus pereti in maini.

Noua obsesie

Inceput de scrisoare

,,In multe locuri ai nevoie doar de un zambet, chiar daca nu incape de soare, ori, de cel din spatele tau, de eul ce te ghideaza. Chiar si atunci cand erai femeia ce nu o doream, dar ma faceai sa te doresc altfel. Si niciodata nu erai. Dar aceasta este partea de dincolo de jocul asta de sah. Mutarile tale se sfarsesc odata cu fiecare rochie pusa deoaparte in cufarul pentru un alt spirit, numai sa nu redevii tu aceea, se sfarsesc cu cestile de ceai primite din partea alegatorilor mamei tale si alergatorilor dupa o atentie de virgina. Erau cadouri facute de mana, pictate cu corabii si aveau miros de sampanie cand desfaceai cutiile lor.    Si nu mai vrei sa fii nici femeie, nici copil. Pari ca te declari cu pasi spre moarte din culoarea ce ai rasarit. Culorile ce rasareau din tine, imi inchipuiau diminetile ca din cea mai frumoasa si plina de puteri carte... Tu, cu spatele la mine, pictand sustinuta de sevalet, iar boarea canapelei pe care ma aflu... Erau suficiente, dar sa mai fi fost si oglinda aceea dreptunghiulara pe perete poate, putin inclinata. Puteai insirui in ratacirea ta orice tonalitate de orbire ireala, eu eram oricum purtat de propria magulire a diminetii, a copilei ce mi-a deschis dimineata si a femeii ce cauta necontenit muzica, o alta factura de muzica, intotdeauna neimplinita. Te poftesc sa nu crezi ca as ceda vreodata cu rugamintea de a zambi fatis oglinzii, intr-un sfarsit te voi implora sa imi zambesti doar mie. Sa fie sinceritate si picturi peste tot in casa. Acum te-as strange in brate si te-as ruga sa iti pui din nou rochia inflorata, de roz palid, diferit, un roz de negenerat. Ma faci sa iti scriu atat de bland, amintirea camerei tale a fost ca un nou rasarit, o a doua nastere pentru intregul meu, dupa o plimbare ca de bolnav. Sunt bolnav, am un serviciu. Nu inteleg de ce vrei doar totul limitat, si nu si zambetele mele. M-ai cautat prin Silvia, ti-ai facut o fotografie cu o insemnare persuasiva pe spate: tu chiar ai fumat de una singura ascultandu-ti colegele cu mintea decojita si miezul expus la conotatii cu furtuni. Nu incerca sa te indrepti spre catalepsie ori sa crezi ca te sfarsesc cu vreo idee intr-acest sens. Puteai sa ma suni si chiar daca te simteai trista, sa imi ordoni doar un pachet de tigari, foc si prezenta. Dar... te-ai inecat de una singura. Si probabil nu doar cu fumul. Sfinte muzician, daca esti in ceruri, ma mir tie, cat de mirific ii statea cu liberul material, cat de sus rasunau florile pe pieptul ei acoperit de voalul de foc, si cum tinea in acest timp in mana un autor. Intr-o zi voi dori sa iti impletesc parul, dar va trebui sa nu te zbati, caci ma vei gresi. Te regret cu insomnia frustrarii tale, ca ai fost singura cand ai inspirat strain, ai alimentat iubirea mea fara sa stii ce simti si cine esti, si tot nu te-ai lasat descoperita.''

ehm... new mood?!

hell is empty and all the devils are here

Tărâm veşnic liber

Încovoielile perfecte, ataşate valurilor de înec plin cu enigmatic,
Mă întâmpină iar în pragul genelor care ,,stau în împărăţie''
O împărăţie în invizibil feudru...
Dar le simt atât de bine, şi mă sperii la fiecare hoinărire
Nu a alteia decât a Soarelui
Când mă lasă pradă lemnului de barcă
Şi nu ştiu nici de mine, nici de astru.

Dar un vânt mă călăuzeşte la locul potrivit
Şi-ţi văd lanţurile, mare,
Cu care mă acoperi de înecul tuturor amorurilor
Ca mori devenite în timp.
Vreau cristale de pe marginile valurilor
Să mă dezamăgească prin efect opus sclipirii lor
Şi iubind, să pier.

Gust acum cearşaful şifonat - acest nisip,
Ca o năvală frumoasă de înţelesuri
Ca umbre de porumbei plecaţi
Ca argintiu cu speranţe gemene buclelor apei, albastre,
Ca note de magic răsunate.

Amestecate, iară mi-amintesc ce trebuia să se întample,
Şi iar nu aştept,
Iar tind să cred în iubire,
Iar chem gâduri despre lumea cu care mă aflu suspendată,
Iar ma îndur pe mine, stricând scheme, şi mimând teme...


Temere?

Din nou tipa Adesia!

Mi-au anemiat ochii de oboseala plimbarilor cu trenul, totul strain, de impulsuri secundare pentru lacrimi fortate de cine stie ce muschi. Oboseala, cauzata de atata emotie si inexistent din stomac, imi pune elegant catusele si ma alunga in subsol... un subsol cu fluturi negri. Ma repet, caci in gand mi-am facut discurs: nu voi procura niciodata un insectar! De data asta, de-asta cripta nu pot scapa inca. Mai am de facut curat. Mi s-au asprit simturile care au fost puse la incercare de atatea ori cand pielea era parca ciupita, de gaina, de un animal adjuvant. Si totusi, nu eram constienta de niciun vis. Rostesc totusi din buze, oarece desene ale versurilor din cantece de care m-am plictisit, dar nici prin cap nu mi-ar trece vreo placere de a incerca ceva nou. Ma simt intr-un fel dominata de o timiditate curvara, am inceput sa fac lucruri nespus de ,,nu pentru timide'', dar in tipul meu de om inhibat. Nu imi demonstrez nimic, doar ca iarasi nu ma apuc de pictat precum as avea de gand sa incep - am promis de doua veri. Acum scriu din experienta. Te iubesc, coincidenta! Am ajuns sa retraiesc cumva in altfel de formule ceea ce scriu de la 13 ani. Poezie, aberatie, despre mine, scrisori catre cresterea mea pe buletin si in frunte chiar! Pasajul meu catre pasiune este o descoperire noua. Ador sa imi incurc parul in viteza cu care trenul ma conduce nevoit, cu fereastra deschisa si calea la fel de deschisa spre aer, scapand de un spatiu inchis. Sa enervez locuitorii compartimentului din care migrez la statii mai lungi, ridicandu-ma de cel putin 4 ori pe sfert de ora catre oglinda orizontala din cutia aia cu scaune, ca un cub atat de matur. Are si el suflet, un suflet matur. E artist chiar.

Observ ca lucrurile pline de satisfactie momentana si monumentala... dar dorita, visata, gustata, iti alunga spre tine niste sare de lamaie. Cam asa, doar sa nu mai plangi. Nu mi-a placut ca nu am plans la ultimele sfarsituri de intalniri. Nu scriu asta ca si cand doar plansul m-ar cutremura in amintiri, nu as avea de conservat doar aceste lucruri, insa recunosc ca este maximul emotional. Maximul emotional a fost la prima intalnire, a doua pe drum, si a treia acasa. Plans mult de tot, cu esarfa imparfumata, cu pijamaua, buretele ala de spalat vase nefolosit inca, lucruri aduse cu spirit plin de voie buna, subtanta (materie): caterinca. Avea si el ambalaj parfumat, se amestecase in punga cu esarfa imbibata. Poate maximul emotional trebuie sa fie doar o data, trebuie sa dainuie putin ca sa poti contempla mult. Poate putinul este esenta aici, si nu am nevoie prin povestirile mele de poate clasicul de scris, dar sunt sigura ca putin intamplatul... ,,nu stii cat am plans''! Eu cred ca am nevoie, in momente de constiinta pentru pacatul atat de ascuns. Nu as vrea niciodata sa ma mir de mine, ma inhiba si imi spune ceva de o stare de vinovatie, desi stiu certul cum ca nu pot sa nu fiu om, si sa nu mi se intample asta. Sa cresc. Fiecare emotie este ca o moarte, ca lumini de neoane aprinse seara pe asfalt. Ma pierd printre randuri si ma simt ca un apendice care face regres tot-ului unitar, lasand urme de nesatisfactie ca lipici de melc. Ciudata senzatie. Dar nu mai ciudata decat descrierea. Ce pot scrie, cand am cunoscut un om, in sfarsit? Oare daca o sa plece vara, pot imuniza plecarea luminii de soare ce lucreaza cu melanina ca doua surori, pe pielea mea? Pot sa o colectez intr-o frunza? O pun sub perna si usuca lacrimile. Ce inocent. Chestia asta devine plin de tenta de jurnal grosolan, detest...

Cântec

Lasă cheia stelelor
(e un cer atât de ireal)
Pune copia în mâinile vecinei atât de apropiate-flambate
În voia mării gheare...
(cântă ceva trecător, cu niciun preţ, doar nu privi înapoi)
Urcă-te în maşină
(nu privi insistent bătrânii, asta doare, întrebările dor)
Priveşte focul,
Priveşte doar sufletul chiar dacă o să cadă de la etaj
Speră cu orele,
Improvizează refrenuri şi zâmbeşte, poftind la un vers
Terorizează hârtia...
Speră că simţi destul cât pentru un cântec bun.
(şi nu întreba)
De ce nu a zis unde vă veţi reîntâlni, şi de ce gândurile, din nou, dor.