24.11.2011. Ce mică eram.

Hmmm, douăzeci şi patru noiembrie! Sau douăzeci şi cinci? Douăzeci şi patru, douăzeci şi patru, cu siguranţă. Mint doar. Este douăzeci şi cinci noiembrie. Aş fi vrut să mai fie ieri, poate aveam mai mult timp, orice moment contează. Tot pe geam îmi aţintesc privirea, ca de fiecare dată. Cea mai luminoasă pată din camera mea cea mucegăită în colţuri, şi doar din cauza zgârie-brânzei de mama care nu acceptă să dăm drumul centralei, că tot are parte de ea, dar na', este ,,criză", e o lumină ce-mi cutreieră gândul, gândul gânditor ce tot persistă, ce tot se intensifică, amplifică tot mai adânc. Se arcuieşte, împrăştiind grija specifică, seriozitate pe chip şi un fel de lichid cald, sărat, pe obraji. Tot pe geamul deochiat de mine însămi mă regăsesc, tot cu aceeaşi melancolie contagioasă fără rost, dar ce-mi alină inspiraţia de moment, motivându-mă să scriu... să tot scriu şi iar să scriu despre simţirile mele, ce mă cuprinde, surprinde, despre ce realizez cu oroare sau plăcere. Realizez uneori cu stupoare faptul că doar scrisul mi-a mai rămas într-un oarecare moment necugetat de-al meu sau al altcuiva, într-un mod de neînţeles ori ce aduce spre aberaţie. La fel se întâmplă şi când schiţez chipuri în creion. Îmi spun că doar desenul mi-a mai rămas.

Subestimez fiinţele prezente undeva, dar care nu există în trăirile mele de fapt. Nu apreciez. Dar nu mi s-a oferit ocazia până acum de a schiţa vreun chip de individ pe viu în adevăratul sens şi nu în creion, umbriţe şi liniuţe. Ştiu doar că în ambele cazuri este nevoie de talent şi-aşa oricum poţi fi indus în eroare ori din pricina umbrei neclare, ori din pricina feţelor nemărginite ale oamenilor. Se mai întâmplă şi când citesc. Citesc cu o sete memorabilă câteodată, atunci când creierul mi-o cere, nu mă abţin, doar descopăr. Şi din nou... doar lectura mi-a mai rămas! Ca să pomenesc şi de fotografie, atunci când observ diferite figuri fantastic de expresive, mortuare dacă au un stil gotic aparte ce-l admir, misterioase, peisaje parcă pictate cu nişte culori fine ce nu poţi să le simţi tactil ca pe nişte acuarele Tempera, doar să le gândeşti, încă o dată, poate e ultima dată, doar fotografia mi-a mai rămas! Acestea sunt doar mai puţin de o doime din lucrurile pe care le consider într-adevăr şi cu desăvârşire... nemuritoare, şi mare păcat că eu nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Simt atmosfera nemiloasă unui congelator atunci când privesc realitatea, şi îmi reiau obiceiurile puerile de a capta lumea mai blândă decât e -există cazuri- sau nu e. Încerc într-un fel să mă adăpostesc cu gândurile mele care mi se par perfecte, dar loc perfect nu există. Ar exista, dar nu l-am găsit. Perfect doar pentru mine, un lucru perfect nu este perfect pentru două sau mai multe persoane. Simţeam în seara asta o înţepătură chiar în vârful degetului arătător, o înţepătură care câteodată mă doare, mă face să am momente-n care doresc să devin o copilă mai bună acum, iar pe viitor o femeie mai ceva de atât, şi doar datorită geamului spălat de ploi, îngheţat de ger şi partea de gheaţă străpunsă de mine. Era atât de transparentă, de parcă ar fi vrut să mă privesc prin cristalinul ei, dar era şi crăpată. Pumnul meu ce ar vrea să fie pumn dar nu prea este din cauza piticitudinii lui, chiar spărsese gheaţa. Şi încă cum... un punct în mijloc, divergent şi măricel. Prin divergent înţelegem mai multe linii fine răsărite chiar din el, pe care dacă le apeşi în fiecare parte, vei constata că sunt două ,,tabere" în spatele unei singure linii. Fantastic, nu? Vă las pe voi să-mi răspundeţi. Dacă unii au prins ideea, sigur o vor prinde şi pe următoarea. Mă simt ca la cinci ani, când le predam ursuleţilor lecţia despre silabe. Pregătiţi-vă palmele, respectiv imaginaţia. Dădeam câte o personificare fiecărei structuri, nu pare ceva foarte interesant, dar ai satisfacţia oarecum că în mii de lucruri şi fenomene simple sau complicate poţi regăsi şi caracteriza viaţa pe de-a-ntregul, de la răsărire şi până la procesul de evaporare sau ,,plecare" către ,,destinaţie". Personificam deci acele mănunchiuri divergente -sau raze- de gheaţă drept nişte drumuri ,,în viaţă", pe care o picătură de apă îl va parcurge. Sau mai multe picături de apă, că tot lumea nu mai este atât de diversificată astăzi... Iar punctuleţul, punctul de plecare, naşterea, apariţia unei noi legende probabil, şi în sfârşit, picăturile de apă ce le asemăn cu oamenii. Analogie bună până aici? Să zicem că da. Etapele ar fi naşterea-punctul, poposirea (aţi observat atunci când striviţi o parte de gheaţă, nu apar liniuţele imediat), şi mai apoi alegerea unui ,,drum"-liniuţa aia, pe care o picătură de apă-omul, îl parcurge şi ajunge la destinaţie-moartea. Se scurge, până dispare sau se evaporă în drumul lui. Se scurge la fel ca şi timpul, ca şi plăcerea momentului. Da' ce moment? Există trecut şi viitor. Clipele nu stau, trec, cam prea repede pentru a le savura. În viaţă, adevărata destinaţie este moartea. Până la ea, să profităm de cât mai multe alte destinaţii. Probabil cele crâncene vor domina, dar să nu uităm niciodată de gândul la speranţă, la o parte existentă mai bună! (da' eu acum în 2012 NU mai sper, drăguţilor!) Chiar nu ştiu ce m-a apucat în seara asta... inspiraţia este de vină, dorinţa de a mă expune aici, în Word şi tare bine-mi prieşte.








Mică mai eram, huh? Da' n-aberam pe măsură, şi modul era...


?!