Frenezie

Din mers, prin ploaie, ma clatin impreuna cu copacii, cu coroanele lor ca intr-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plina de fulger…si ma alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc in jos de ele, crengile batute de esenta de anotimp prelungit. Viata prelungita, inspiratie fericita, oameni cu umbrele. Umbrela mea este invechita, ca o palarie din portocala, cu felii rosii si negre… e plata… o urasc… IMI VREAU PLOAIA, apa sfanta. Neantul e sfant. E singurul lucru sfant, despre care pot spune ca reprezinta sfintenie si astfel o accept totodata, fara denigrare sau ironizare. Umbrela e malefica.. imi impune sa ma feresc de ceea ce este sfant. Vezi cata nedreptate? Pe sfintenia asta o vezi.. o simti.. de ce? Eu nu ma voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea si nu imi va face rau, niciodata.. Iar de balariile, numite oameni, nu ma voi sfii ca port obiectul lor anost in mana, printr-aceasta ploaie, pe care, prin logica lor, ar trebui sa-l venerez. Oameni tristi, nu mai stiu ce este natura... ca si cand ar fi stiut vreodata... !