- Tu te-ai uitat la copiii ăia care aleargă atât de încet şi nu mai au deloc culori vii în ochi? Sunt ca nişte adulţi ai prezentului suferinzi de o transformare mai infantilă, nereuşită. Nu m-aş juca cu niciunul dintre ei. Nici măcar nu i-aş creşte din iubire.
 - De ce nu i-ai creşte din iubire?
 - Ar râde de mine dacă le-aş arăta ce înseamnă să ai o lume proprie. Nu pot iubi fără să fac incipiturile... Fiecare colţ al imaginaţiei mele trebuie dezvăluit, ca să avem un plan prealabil. Şi aşteptări. Şi să văd dacă se răspunde pozitiv, înţelegător, crengilor şi florilor din universul meu.
 - Ţi-e teamă de ei? Cam complicate spusele pentru câţiva copilaşi.
 - Sunt oriunde... Mareele de lacrimi se pot simţi din vârf de călcătură într-altul. Da, mă înroşesc rapid la întrebările lor. Ei salută cu un fel mai aparte. Dar acum doar privesc în gol şi parcă cer iertare despre felul în care au fost concepuţi.
 - Te simţi stânjenită? Ca dracul de tămâie.
 - Copilăria e un fel de tămâie oferită încăperilor de plumb, aride, înnecăcioase, nici măcar fine, zgâriind orice poposeşte în acele meleaguri. Nu mi-e teamă de esenţa lor, în sine; aş vrea numai să nu-i dezamăgesc pentru un moment.
 - Oricum s-ar pune pe râs la loc. Ar lua o atitudine de diabetici fără dureri de cap, de acelea se ocupă chiar părinţii. S-ar cuveni să se şteargă pe manşetă, să miroasă a chimical dulce, să prindă valoarea lui, şi înfăţişarea unui viermişor zurliu ce priveşte din lăuntricul hormonului inocenţei cu salivă magică ajutătoare în simţiri gustative agitate, vii, intense, de necumpărat, de nerecuperat.