mă sperie piatra, cum îndemnat mă susţine
neştiutoare despre cât de rece se apără
în această seară fără oxigen
dar la ananghie pusă în balanţă
când pare ca materia sugrumată de ace
dispusă a se opri inspiraţiilor.
cu goluri violete, cenuşiu grizonate
mai degrabă câteva flegme aşezate,
de bolnavii coborând în vale,
peste gambele lăptoase ale cerului
boţite şi ele de un varice sufocant.
roca îmi curge sub picior
şi-o văd în gând cum se agaţă de pori
îmi opreşte muzica
şi îmi aşază lângă timpan
chiote-ale minţii,
prelungite de piraţii unui vapor.
o prind în palmă şi îi plâng înfăţişarea
care mă înnebuneşte fără ocrotire
e un singur cuvânt şi nu mai am nevoie de romane
ca să mă doboare.
dar îmi amintesc de mâna femeii pe creştetul meu
arătător de reflexii ADN
- care obişnuia să se piardă prin aşternuturi -
la fel ca adevărul camuflat
după fiecare ironie din al său prag...
îmi miroase a îngeri în depărtare
şi a sulul de aţă pictor peste nori,
a pâinea caldă de sub sân
cutreierată prin apa săruturilor
de animale frumoase, vorbitoare,
îmi surâde a imaginea ta aprinsă
pe cleştarul unei imprimări nelegiuitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu