Scurta moarte. Short dead.

When I paint without sense
You're my eye blindness,
The beautiful paralysis of mine,
Of fingers in another kind,
The laundered fingers of your saliva,
Which adore these stupid jokes
In the lives of all,
You turn me in a cedilla
And I am just fingers like cheap cigarettes...
Of a little sickly child.

Our spirit today

We should deepen right now this blue, in us,
Destroyers, misunderstood, quiet, poor us,
I induce you a sadness innocence

Bestows me all about, and I'll give you embrance.
We should confuse anyone heavens with glass window

Tickling fascinate and low
Especially, next to you I should
Understand a guitar-creature.
Because all what you're singing
Is all about embrace.
To lie that with ears I judge notes
But the spirit of your lips is their measure
Bestows me all about, and I'll give you embrance.

Growing in patience with me, give me as a child
I have a long and sad list, Jim... keep us tightly
And bestows me all about, I promise I'll give you embrance.

Noul pierdut - alte aripi

Nu mai esti viu acum,
Nu te mai misti in palme calde,
Ca o lacrima, tremurand
In genele injosite,
In bazinul taiat de torta,
Iubita de furtuna si fulgerul anilor.
Mi-amintesc acum
In ce chip ma luai pe vremuri nesortite
Si ma purtai prin alte camere
Sa tin la piept cei patru pereti,
Sa ma inveti a-i atinge la plecare, la pustiirea lor
Cu verdele pe buze,
Nuantat de-un roi de dorinta
Cununat cu maledictie...

Mi-ai spus tot ce a fost posibil
Dar nu m-ai sarutat lesne
Ca sa ma intreb iara cand voi intelege
Rolul istoriei, o istorie cantata orb
Si care se tot dilata, facandu-ma sa mint
Ce mi-au mai ramas - ceruri,
Si am sa ii intreb daca stiu de trup ca al tau
Prin mlastini negre, ocrotitoare
Sa-mi perturbe arta la fel cum o facea
Omul ce mi-a pus pereti in maini.

Noua obsesie

Inceput de scrisoare

,,In multe locuri ai nevoie doar de un zambet, chiar daca nu incape de soare, ori, de cel din spatele tau, de eul ce te ghideaza. Chiar si atunci cand erai femeia ce nu o doream, dar ma faceai sa te doresc altfel. Si niciodata nu erai. Dar aceasta este partea de dincolo de jocul asta de sah. Mutarile tale se sfarsesc odata cu fiecare rochie pusa deoaparte in cufarul pentru un alt spirit, numai sa nu redevii tu aceea, se sfarsesc cu cestile de ceai primite din partea alegatorilor mamei tale si alergatorilor dupa o atentie de virgina. Erau cadouri facute de mana, pictate cu corabii si aveau miros de sampanie cand desfaceai cutiile lor.    Si nu mai vrei sa fii nici femeie, nici copil. Pari ca te declari cu pasi spre moarte din culoarea ce ai rasarit. Culorile ce rasareau din tine, imi inchipuiau diminetile ca din cea mai frumoasa si plina de puteri carte... Tu, cu spatele la mine, pictand sustinuta de sevalet, iar boarea canapelei pe care ma aflu... Erau suficiente, dar sa mai fi fost si oglinda aceea dreptunghiulara pe perete poate, putin inclinata. Puteai insirui in ratacirea ta orice tonalitate de orbire ireala, eu eram oricum purtat de propria magulire a diminetii, a copilei ce mi-a deschis dimineata si a femeii ce cauta necontenit muzica, o alta factura de muzica, intotdeauna neimplinita. Te poftesc sa nu crezi ca as ceda vreodata cu rugamintea de a zambi fatis oglinzii, intr-un sfarsit te voi implora sa imi zambesti doar mie. Sa fie sinceritate si picturi peste tot in casa. Acum te-as strange in brate si te-as ruga sa iti pui din nou rochia inflorata, de roz palid, diferit, un roz de negenerat. Ma faci sa iti scriu atat de bland, amintirea camerei tale a fost ca un nou rasarit, o a doua nastere pentru intregul meu, dupa o plimbare ca de bolnav. Sunt bolnav, am un serviciu. Nu inteleg de ce vrei doar totul limitat, si nu si zambetele mele. M-ai cautat prin Silvia, ti-ai facut o fotografie cu o insemnare persuasiva pe spate: tu chiar ai fumat de una singura ascultandu-ti colegele cu mintea decojita si miezul expus la conotatii cu furtuni. Nu incerca sa te indrepti spre catalepsie ori sa crezi ca te sfarsesc cu vreo idee intr-acest sens. Puteai sa ma suni si chiar daca te simteai trista, sa imi ordoni doar un pachet de tigari, foc si prezenta. Dar... te-ai inecat de una singura. Si probabil nu doar cu fumul. Sfinte muzician, daca esti in ceruri, ma mir tie, cat de mirific ii statea cu liberul material, cat de sus rasunau florile pe pieptul ei acoperit de voalul de foc, si cum tinea in acest timp in mana un autor. Intr-o zi voi dori sa iti impletesc parul, dar va trebui sa nu te zbati, caci ma vei gresi. Te regret cu insomnia frustrarii tale, ca ai fost singura cand ai inspirat strain, ai alimentat iubirea mea fara sa stii ce simti si cine esti, si tot nu te-ai lasat descoperita.''

ehm... new mood?!

hell is empty and all the devils are here

Tărâm veşnic liber

Încovoielile perfecte, ataşate valurilor de înec plin cu enigmatic,
Mă întâmpină iar în pragul genelor care ,,stau în împărăţie''
O împărăţie în invizibil feudru...
Dar le simt atât de bine, şi mă sperii la fiecare hoinărire
Nu a alteia decât a Soarelui
Când mă lasă pradă lemnului de barcă
Şi nu ştiu nici de mine, nici de astru.

Dar un vânt mă călăuzeşte la locul potrivit
Şi-ţi văd lanţurile, mare,
Cu care mă acoperi de înecul tuturor amorurilor
Ca mori devenite în timp.
Vreau cristale de pe marginile valurilor
Să mă dezamăgească prin efect opus sclipirii lor
Şi iubind, să pier.

Gust acum cearşaful şifonat - acest nisip,
Ca o năvală frumoasă de înţelesuri
Ca umbre de porumbei plecaţi
Ca argintiu cu speranţe gemene buclelor apei, albastre,
Ca note de magic răsunate.

Amestecate, iară mi-amintesc ce trebuia să se întample,
Şi iar nu aştept,
Iar tind să cred în iubire,
Iar chem gâduri despre lumea cu care mă aflu suspendată,
Iar ma îndur pe mine, stricând scheme, şi mimând teme...


Temere?

Din nou tipa Adesia!

Mi-au anemiat ochii de oboseala plimbarilor cu trenul, totul strain, de impulsuri secundare pentru lacrimi fortate de cine stie ce muschi. Oboseala, cauzata de atata emotie si inexistent din stomac, imi pune elegant catusele si ma alunga in subsol... un subsol cu fluturi negri. Ma repet, caci in gand mi-am facut discurs: nu voi procura niciodata un insectar! De data asta, de-asta cripta nu pot scapa inca. Mai am de facut curat. Mi s-au asprit simturile care au fost puse la incercare de atatea ori cand pielea era parca ciupita, de gaina, de un animal adjuvant. Si totusi, nu eram constienta de niciun vis. Rostesc totusi din buze, oarece desene ale versurilor din cantece de care m-am plictisit, dar nici prin cap nu mi-ar trece vreo placere de a incerca ceva nou. Ma simt intr-un fel dominata de o timiditate curvara, am inceput sa fac lucruri nespus de ,,nu pentru timide'', dar in tipul meu de om inhibat. Nu imi demonstrez nimic, doar ca iarasi nu ma apuc de pictat precum as avea de gand sa incep - am promis de doua veri. Acum scriu din experienta. Te iubesc, coincidenta! Am ajuns sa retraiesc cumva in altfel de formule ceea ce scriu de la 13 ani. Poezie, aberatie, despre mine, scrisori catre cresterea mea pe buletin si in frunte chiar! Pasajul meu catre pasiune este o descoperire noua. Ador sa imi incurc parul in viteza cu care trenul ma conduce nevoit, cu fereastra deschisa si calea la fel de deschisa spre aer, scapand de un spatiu inchis. Sa enervez locuitorii compartimentului din care migrez la statii mai lungi, ridicandu-ma de cel putin 4 ori pe sfert de ora catre oglinda orizontala din cutia aia cu scaune, ca un cub atat de matur. Are si el suflet, un suflet matur. E artist chiar.

Observ ca lucrurile pline de satisfactie momentana si monumentala... dar dorita, visata, gustata, iti alunga spre tine niste sare de lamaie. Cam asa, doar sa nu mai plangi. Nu mi-a placut ca nu am plans la ultimele sfarsituri de intalniri. Nu scriu asta ca si cand doar plansul m-ar cutremura in amintiri, nu as avea de conservat doar aceste lucruri, insa recunosc ca este maximul emotional. Maximul emotional a fost la prima intalnire, a doua pe drum, si a treia acasa. Plans mult de tot, cu esarfa imparfumata, cu pijamaua, buretele ala de spalat vase nefolosit inca, lucruri aduse cu spirit plin de voie buna, subtanta (materie): caterinca. Avea si el ambalaj parfumat, se amestecase in punga cu esarfa imbibata. Poate maximul emotional trebuie sa fie doar o data, trebuie sa dainuie putin ca sa poti contempla mult. Poate putinul este esenta aici, si nu am nevoie prin povestirile mele de poate clasicul de scris, dar sunt sigura ca putin intamplatul... ,,nu stii cat am plans''! Eu cred ca am nevoie, in momente de constiinta pentru pacatul atat de ascuns. Nu as vrea niciodata sa ma mir de mine, ma inhiba si imi spune ceva de o stare de vinovatie, desi stiu certul cum ca nu pot sa nu fiu om, si sa nu mi se intample asta. Sa cresc. Fiecare emotie este ca o moarte, ca lumini de neoane aprinse seara pe asfalt. Ma pierd printre randuri si ma simt ca un apendice care face regres tot-ului unitar, lasand urme de nesatisfactie ca lipici de melc. Ciudata senzatie. Dar nu mai ciudata decat descrierea. Ce pot scrie, cand am cunoscut un om, in sfarsit? Oare daca o sa plece vara, pot imuniza plecarea luminii de soare ce lucreaza cu melanina ca doua surori, pe pielea mea? Pot sa o colectez intr-o frunza? O pun sub perna si usuca lacrimile. Ce inocent. Chestia asta devine plin de tenta de jurnal grosolan, detest...

Cântec

Lasă cheia stelelor
(e un cer atât de ireal)
Pune copia în mâinile vecinei atât de apropiate-flambate
În voia mării gheare...
(cântă ceva trecător, cu niciun preţ, doar nu privi înapoi)
Urcă-te în maşină
(nu privi insistent bătrânii, asta doare, întrebările dor)
Priveşte focul,
Priveşte doar sufletul chiar dacă o să cadă de la etaj
Speră cu orele,
Improvizează refrenuri şi zâmbeşte, poftind la un vers
Terorizează hârtia...
Speră că simţi destul cât pentru un cântec bun.
(şi nu întreba)
De ce nu a zis unde vă veţi reîntâlni, şi de ce gândurile, din nou, dor.

Prietenia

                                                          

PERSONAJELE: ADESIA, liber cugetătoare, a tinde spre Universitatea Naţională de Arte. MATEI, tipul prietenului plin de aşteptări şi zâmbete către noi idei relativ nefireşti, nonconformiste-pictor pe bani în veri ocazionale, pe plaja lumii bune. OCTAV, cu 20 de ani ai lui, amorezat notoriu, neştiind nici el de care fiinţă. RINA, ,,tăcuta Bucureştiului’’. DECANUL, 44 de ani, cu tente inconsecvente. TASE, artistul cromatic, protestant, care miroase a bere.

Adesia... Matei... Oamenii mei, nu credeţi în prietenie. În prietenie nu credea nici Eliade atunci când se strecura în mansarda lui şi se privea îndelung. Adesia chiar nu credea în prietenie, nu avusese niciodată un amic, iar ieşirile erau doar până la bibliotecă, depoul de arte abstracte, şi distracţia-i era căutarea muzicii pe internet, un Oscar Pettiford ori Arturo Sandoval, pe lângă convorbirile virtuale cu un considerat la fel ca profesor zburdalnic ce încerca să o scoată pe adepta lui la un schimb de poezie, în aer liber. Matei era ,,ocaua’’ de bunătate din ecuaţia ei mizeră de-acasă, de  la băncile din parcul preferat sau teritoriul uscat numit şcoală. Matei era un ştrengăricios de peste tot, umblase mult, cu trenul, de la 13 ani, când schimba pastilele bietului bunic -ca să se întoarcă la casa bătrânească- care-şi conducea mezinul nepot până la aşa-zisul tren de comună apropiată, spre meditaţiile la aritmetică. Niciun fir de aşa ceva! Direcţia era spre Braşov ori Baia Mare. Doar Sisoe ar fi ştiut cum rezista pe un aşa drum...

Scena 1...

Iscoditoarea scenă se petrece în universul Adesiei. Erau în camera ei, pictată-n stil Yin-Yang, cu jaluzele negre-compromis făcut în urma certurilor barbar-inutile cu maică-sa, personaj parcă fictiv în mintea ei.

(un ciocănit în lemn deviază tonul recitării liber cugetătoarei)

ADESIA (ridică sprânceana dreaptă şi ţuguie buzele ca şi când ar vrea să fluiere): ...dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege... a... M, matale-mi erai.

MATEI: M-ul ăla era de la prenumele meu sau interjecţia aia a ta nasoală?

ADESIA: Prietene, astăzi ai o inspiraţie uscată. Dacă voiai să întrebi ce fac, păi uite, îmi citeam creaţia aberantă.

MATEI (se joacă cu lobul urechii): Ştiu, te auzisem... Şi nu citeai, recitai. Şi nu îmi spune iară că tu nu scrii poezele, ci doar faci simţiri albe ori rimate.

ADESIA: Am obosit să te conving. Narcisism fin, ascuns, nu mecanic, vezi?... Deja îmi dau peste nas cu zicalele viitorului decan: mecanică fină, mecanică...

MATEI: Mai lasă-mă cu facultaţile tale. Tu tre’ să ţi-o pui la punct pe aia mintală.

ADESIA (nu omite deloc o pauză scurtă, zâmbeşte): Sunt destul de în regulă, astăzi am încercat să ies la o terasă şi am reuşit. Cubul de gheaţă mi-a mers fiindcă l-am citit pe Rudyard Kipling şi voia bună-n încrederea de sine a revenit. Mi-ai recomandat ce trebuia.

MATEI: Apăi, vom discuta zilele astea de rima albă, nu prea am fost de-acord cu ea începând... de la început. (se preface serios şi descoperă faţa, apoi, arătându-şi dantura ironic)

ADESIA: Chiar acum zici, când am idei noi. (dă din cap precum un obez ce se chinuie să meargă drept pe stradă)

MATEI: Haha, o dai în rap drăguţa, şi nu ne place! (râde puternic, până pe cât de încet)

ADESIA: Îmi place tare relaţia noastră. Consider că de aceea trebuie să îţi şi împărtăşesc noile ştiri, un ,,iz de muză’’...

MATEI: Certo! În sfârşit, te aud citind cu fală compoziţia. Bagă mare.

ADESIA (face ochii mari către Matei un timp, lăsând alene privirea tot mai jos, spre coala scrisă): Pe o panglică-nstelată, se iveşte câte-o pană/Iar pe scociul nisipos s-arat-o cântăreaţă...

MATEI (al naibii de rapid): De folk sper.

ADESIA (cu o tonalitate mai ridicată): Şi cu una, şi cu alta, ce să faci cu amândouă,/Până-i dau nouă, domnişoarei pentru pânză/Dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege gustul./Cântăreaţă dau, sinistră, pentru orologiu/Dar a mai fost la operă, când trecu Prutu’/Şi seamănă tot a Morgana, dar deja ţi-ai luat copilandru…/Se putea să nu guste solul, crezându-se-o mânză?/Pleacă la a bea apă, din lut de cană/Miroase-ţi absorbind vântul lung de pasăre,/Realizând c-odată ş-odată,/Acea pasăre te-ar fi născut/Iar din primul ceas, c-un iz de muză ai apărut…/Ce te cuprinde lin, pe rană. (inspiră şi expiră printre dinţi)

MATEI (zâmbeşte sincer): Parcă eşti Ada Milea. Îs în ceaţă de tot, dar mereu vei rămâne ciudata mea din cufărul cu obiecte neaşezate.

ADESIA: Chiar? Rămâne de văzut. Versurile astea merg pe chitara ta.

MATEI: Îl ştii pe Octav?

ADESIA: Da’ cum. Octav turmentatul, impacientatul, cu seri pribege.

MATEI: Nu sunt chiar pribege de când Rina şi-a recăpătat vocea. Parcă era ca şi tine fătuca aia…

ADESIA (plină de accent invidios): Mnu, avea o mamă mai normală şi glume triste! Rina tace…

MATEI: Nu fi urbană.

ADESIA: Când am zis ,,triste’’, chiar aveau o tentă din asta emoţională.

MATEI (se ridică brusc de pe marginea patului şi-şi reia rucsacul ca o adiere de vânt în spate, îndreptându-se spre uşă): Mă duc într-un pub. (încrucişează braţele) Octav ţi-a transmis să intri pe chat, să copieze şi el versurile de la ,,Scrisoarea ta’’…

ADESIA (plictisită, priveşte lung): Da, scuze. Îmi odihneam ochii. Am să văd ce pot face.

MATEI (strigă de pe scările care duc la holul de jos): În timpul ăsta, gândeşte-te la propunerea mea de evadare boemă, te voi omorî cu ideile astea, că veni vara, fato!

ADESIA: (se strâmbă încet ca şi când gestul ar fi auditiv).

Scena 2…

Se petrece în mediu închis, intrigant şi misterios, un mediu steril, un mediu cu miros de spital: pe internet, un dialog limitat la stările de spirit ale celor doi.

ADESIA: Salut, meştere. Încă în şlapii gumaţi, pe veranda bunicilor?

OCTAV: Cu siguranţă, aerul ăsta îmi face bine. Şi indirect, face şi pentru Rina bine… Nu mă vede, nu m-aude.

ADESIA: Sunt sigură că m-ai rugat să vin aici pentru a pune ceva la cale despre fata asta, şi nu în legătură cu ce mi-a spus Mateiaş.

OCTAV: Tipa e nesigură pe ea mereu, am invitat-o la teatru, fetelor le place teatrul. Acum nu ştiu dacă îl joacă şi când refuză o amărâtă de îngheţată…

ADESIA: Clar. Mă abţin să-ntreb dacă era de la automat. (râde copios în faţa laptopului) Totuşi, cred că mai bine ţi-ar face literatura. Ştiu că nu îţi prea place, dar ai nevoie de ea când doreşti să compui balade pe linia melodică a muzicuţei.

OCTAV: Las-o, te rog, pe altădată. Mi-e foame şi vreau să ştiu ce faci cu Matei. Aveţi o relaţie? V-ar sta bine, ca Bonnie&Clyde, serios. Mergeţi la mare anul ăsta?

ADESIA: O las, dar nu promit că am timp. Tu mănâncă nişte crochete. Cu Matei e veşnica amiciţie frumoasă, nu ne interesează încă luatul vreunui puls de ceva serios, vreo iubire sau mai ştiu eu ce. Este ceva intelectual şi pur camaradesc. El doreşte să dăm o tură până la mare, să o văd a doua oară, dar nu prea îmi surâd planurile lui ,,boeme’’. Îmi plac artiştii ca el, la modul ăsta, dar problemele sunt cu totul altfel.

OCTAV: Ştiu. Puşlamaua mea de amic, Matei, nu are serviciu şi doar zdrăngăne bine la mandolina aia.

ADESIA: Nu vorbi aşa, (ridică două degete) le ştiu şi eu.

Scena 3…

După câteva ceasuri de navigat în alte domenii virtuale, Adesia dă de Rina. Acelaşi aer steril, superficial…

RINA: Ce plăcere să te văd, măcar aici…

ADESIA: Insinuezi că eu sunt cea ce nu iese afară? M-am reprofilat, îţi spun. Nu îmi mai e frică de privirile oamenilor momentan şi pot respira în felul meu.

RINA: De aia te afli pe net.

ADESIA (iritată): Rina, eu zic că măcar mă străduiesc să-mi descopăr într-adevăr eul interior, şi să mă apreciez aşa cum sunt, făcând abstracţie de ceilalţi, pretinzând mult doar de la mine şi punându-mi în frunte ideea că toţi oamenii, dar absolut toţi, au problemele şi frustrările lor, iar statul lor de judecători nu le sunt potrivite în contextul meu, pentru felul cum mă îmbrac şi mă uit în jur. Să ştii că azi am ieşit şi m-am simţit bine. Ar trebui să o faci şi tu.

RINA (după multe minute): Consider că sunt făcută doar pentru scris. Vocea e inutilă.

ADESIA: Când te vei afla doar tu cu un om într-o cameră, nu cred că ai să îi scrii replici pe foi, iar el să folosească metoda orală.

RINA: Mai ştii... Oricum, eu am o depresie, un trecut dezamăgitor, nu o stare de spirit.

ADESIA (după aproximativ 10 minute): Haide până la Tase-pictorul, m-a sunat, că e şi decanul în apropiere, adică e la o bere cu el, da, ce?! Asta e, lumea se distrează la rece pe căldura asta!

RINA: Scuzele mele, am nişte verişori proaspăt sosiţi şi trebuie să le accord atenţie. Mergem şi noi într-o sâmbătă frumoasă la ăia doi. Nu am chef de detalii despre facultate sau laude de sine colorate…

ADESIA (exclamă în faţa ecranului): Oh, Doamne…

Scena 4…

Chiar fugitivă, la o terasă, cu două fiinţe din mreje cam apropiate. Trei, pardon. O gânditoare, un artist şi un profesor…

ADESIA (îi zăreşte la masă, zâmbeşte, se apropie, îşi mulează rochia sub şezut şi coapse, aşezându-se pe un scaun din răchită): Salutări, domnilor! Tase m-a pus, don’ decan!

TASE (îşi curmă transpiraţia de pe frunte cu patru degete): Taci acolo şi citeşte minunăţia asta!

DECANUL: Şi pe mine m-a melancolizat! (exclamă aplaudare din două atingeri de palme) Bravos, multe şi dulci felicitări!

ADESIA (fară să mai scoată vreun cuvânt, răsfoieşte revista. Se aştepta la publicarea prozei fantastice în ,,Copilul tuturor’’): Nu, nu cred… Nu mă aşteptam… Mulţumesc din suflet, Tase, că ai contribuit şi tu. Fără relaţia ta cu Ion de a mă introduce în peisaj, nu reuşeam.

TASE (ironic): Pariu p-un tablou nud, rubensian, că te aşteptai?! Eşti bună, mă, cronicizato!

ADESIA: Concret! (râde ştrengar) Fug să-i spun şi tembelului de Matei! (vede pub-ul. Ia cheile de pe masă şi aleargă paşi mari către ce avea mai apropiat, mai de preţ)

DECANUL: Nu uita să iei raportul de la facultate cu toate temele ce te aşteaptăăă! (ţipând de la distanţă faţă de Adesia)

Scena 5… FINALUL.

ADESIA (gâfâind): Am…a, ah, am, am apărut în ,,Copilul tuturor’’! Pfiu! Treci la ‘braţişări!

MATEI: E minunat. (zâmbeşte şi o îmbrăţişează) Anunuţ că am cunoscut ceva lume bună.

ADESIA: Suntem într-un bar şi totuşi, eşti foarte carnal. Transpiri a carnalitate.

MATEI: O să ne bucurăm şi vom sărbători în stil mare, în drum spre, evident, mare, reuşita copilei mele! Podiumul tău. Adesia, e un pas mare, vreau să te scot în lume şi să devii un om mare, să îţi împărtăşesc idei şi experienţe pe care nu le-ai avut şi care vor da de gândit fiecărei părţi din tine. Am încredere că vei fi prima mea amică boemă, nu am avut parte de asta, ci doar de gagici luxate la cap. Nu vreau asta, vreau ceva sincer şi pur-libertin. Marea e un ritual.

ADESIA: E hilar că te-am atras, deşi suntem atât de diferiţi.. Tu nu vrei, nu poţi să fii stabil. Tu în multe cazuri a trebuit să improvizezi sau să nu faci cum ţi-ai propus. Nu accept asta cu mine, eu nu cred în boemia de nicăieri, tu nu faci nimic generalizant şi plicticos ca să ai parte de o evadare în necunoscut, în independenţă şi libertate! Ludicul se duce naiba când pretinzi numai din el, cum faci tu! Nu vreau ca viaţa mea să se bazeze pe pseudo-distracţii, ca şi la tine.

MATEI: Asta e starea mea de spirit, ăsta e omul din mine şi sunt mândru că-l recunosc, nu în genul tău. Vreau să petrec ca un artist, oră după oră, până epuizez şi mă îndrept spre concediu… Dar înţeleg, suntem diferiţi… E micul nostru conflict, va trece. Şi nu judeca. Voi trimite poze…

ADESIA: Vei face să regret, să răscolesc. În sfârşit, vreau echilibrul meu şi pozele de la mare…!

Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului...

Surâsul ne ,,degenerează’’ chipul, spiritul, dar mai ales colţurile gurii, în mod sur, cum se şi simte în aer nădejdea absolut diafană către o primă vară. Putem jura cu toţii că mreja acestui anotimp se leagă cu vara, un timp atât de anevoios în slujba genţilor nestăpânite, gurilor de apă obraznic de răcite, rucsacilor aberanţi, adolescentini, conductorilor de tren, care par nişte zei ai indulgenţelor cu privire la bilete, din zile siropoase pentru copioasa îmbraţişare, dulce-meritată de doi boemi, iar invelişul acestui ceas fast încleştat cu averse, este înconjurat strălucitor cu flori de măr parcă acrilice, un glas din fosforescenţa divină a verdelui ce domină frunzele fecioreşti... şi paşii de balerini feminini, scorniţi ca moştenire după testament de grădiniţare la grupa mică, ori femei încă rămase cu gust, suflet şi spirit în această virtute. Surâsul mai cântă cu litere de mână, pitite şi isteţe, în agenda mea cu motiv estetic, fiindcă mi-a sosit primăvara, dar abia mai apoi trezita din hibernare culme a cugetării, ca în arta frumoasa, călăuzindu-ma într-o dragă mie secătuire de neînţelesuri; aştept în mod ca şi neînsemnat de copilit, a mocni în fiecare colţ compensativ din fiinţele care mă lecturează din pricina vreunei nevoi interioare ce se poartă ca o bandană cu puterea de astenizare molcomă. Infinitul veghează şi el ca o melodie straşnică de tenor, fiind ascendentul surâsului - dar, de fapt, doar soarele magnanim în cădere liberă de raze ce-mi încălzesc părul şi provocând un fel de a mă simţi o adevărată zeiţă cu repercutări roşcovane. Acest anotimp miroase a poezie, întrucât regăsim enormităţi de stări şi sentimente pe care le reflectăm în alţii, pentru c-avem puterea şi voluptatea de a începe planurile unor experienţe perfecte şi visuri întruchipând pe rând, real, motivul tânjit. Şi când te gândeşti că le regăsim pe toate acestea în analogii şi metafore inspirate de natură reîmprospătată. Cât cântec. Cuvântul ,,primăvară'' sună proaspăt în limba şi graiul nostru, stârneşte ghiocei în retine şi viaţă în urechi, ne repune pe stâlpii noştri de stabilitate rămasă dezinvoltă - cum ar trebui sa fie orice aripa din compoziţia pântecului ascuns de fantezie -, şi nu aducătoare de uniformitate. Primăvara chiar înseamnă libertate, dar doar pe jumătate pentru liceeni... Îi menţionez doar pe ei, pentru că am o simpatie către generaţia devenită a mea în care-am intrat, din fericire, absolut ,,allegro''. Pentru noi şi ei examenele nu s-au terminat; încă putem merita la fel ca şi conştiincioşii, după o bază de cultură, un pahar de pretindere la independenţă savurat în manopere diferite, ştiu, total diferite. Eu nu aş ieşi cu prietenii, şi nici nu aş merge în baruri, dar sigur mi-aş lua sub braţ o persoană la care ţin, două sticle cu apă rece, declarând în soi de urlet, că tot ce vedem este al nostru. Fire de iarbă, râu învolburat, dealuri bătătorite, ne aparţin, deoarece le considerăm deja parte din noi... şi cerul ca o cerneală deschisă în albul profund, în faţa căruia putem convieţui doar cu gândul, cum mulţi nu pot, pe lângă mici plăceri dulci luate de-acasă, ca să ştim că nu ne aflăm în pericol. Apoi să putem răsufla fiecare citric rău din minţile şi adâncurile noastre, să se piardă în cel mai avenit orizont, ca-n cele din urmă, jocul proaspăt şi alb, de iele, pornind dinspre contururile copacilor, frunzele lor, pentru cerul precum o platformă dansantă de nori nuanţaţi, şi chiar din acoperişurile blocurilor, asfaltul neutru plin de speranţe în a gusta căldură adevărată, să cuprindă teritorii ca pentru ştirea în simţiri, care aruncă rochiile şi tenurile noastre în poţiunile primăverii. Cum să nu ieşi, deci, în spatele blocului tău simplu ori să pleci cu bani puţini la mare, orizont nepătat în primăvară, cu pensule, acuarelele şi bucăţi de material în spate, bine strânse, să te aşezi pe un petic de nisip cu tălpile impresionate de solul pipernicit şi să-ncepi a picta? Nu contează unde te afli, este dezirabil ca monumentul naturii să te aclame. Să parcurgi o terapie înaltă, de pictură şi absorbţie a naturii. De fapt sunt două terapii, dar care se completează de minune şi efectează adevărata, şi complexa noastră fiinţă. Am sărbători răsăriturile în beţia oferită de dinainte, chiar de anotimp, şi le-am onora cu zâmbete pline, curaj de a ne schimba în această perioadă, contopire ireala de gânduri cu ceilalţi spre ceva mai bun. Halucinarea în spirit de etapă destupată este fabuloasă. Am crede că ne putem păstra mai uşor irealul din noi în atmosfera mândră de ea însăşi. Ne purtăm lăsaţi ca artiştii păcii noastre, ca artiştii puţinelor străzi pe care picioarele noastre le-au colindat, ca artiştii sclipirii de moment, ca lumii mortuare din înăuntrul nostru, ca artiştii minţii, artiştii sosiilor noastre, apelor în care ne scăldăm, dar mai degrabă artiştii perceperii noastre, în degradare. Nu ştim unde mergem, dimineaţa ni se pare atât de lungă şi parcă ne este furată. Şi totuşi... Mergem mai departe. Ne oglindim zilele ce au fost şi ce au ,,să vie’’, în nevinovata reflecţie a razei soarelui pe capota unei maşini proaspăt lustruite. Orbeşte. Din fericire, oglinda se va desfigura curând. Va pieri în divergenţă sau în covergenţă, doar din pricina ploii ce-o să vină... Plecăm, până nu va fi prea târziu. Încă mai cred în fictiva companie, a florilor, flori care vor asista la cântecul meu pianist, chiar mai rapid şi învolburat decât orice altă melodie, însă aflat doar pe maşina de scris, pe taste ca şi clape, pe litere ca şi inovaţii subtile, iar acestea vor alunga din decor şi biblia destinului climateric, orice urmă de nepăsare şi tristeţe. Aş întreba natura, într-un anume fel, daca şi-ar dori o gură de apă sfântă, pornită din neştiut. Câtă frenezie. Din mers, prin ploaie, mă clatin de fiecare dată împreună cu copacii, cu coroanele lor ca într-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plină de fulger. Şi mă alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc în jos de ele, suspendate, crengile bătute de esenţa de anotimp prelungit. Viaţă prelungită, inspiraţie fericită, oameni cu umbrele. Umbrela mea este învechită, ca o pălărie din portocală, cu felii roşii şi negre… E plată… O urăsc… Îmi vreau ploaia, apa sfântă. Neantul e sfânt. E singurul lucru tainic, despre care pot spune că reprezintă sfinţenie şi astfel o accept totodată, fără denigrare sau ironizare. Umbrela e malefică; îmi impune să mă feresc de ceea ce este sfânt şi poate fi al meu. Vezi câtă nedreptate? Pe sfinţenia asta o vezi, o simţi, de ce? Eu nu mă voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea şi nu îmi va face regres, niciodată. Iar de bălăriile, numite oameni, nu mă voi stingheri, port obiectul lor anost în mână, printr-acea ploaie; obiectul, prin logica lor, ar trebui să-l venerez. Oameni trişti, nu mai ştiu ce este natura... ca şi când ar fi ştiut vreodată! Lumea este a noastră, primăvara.

Cu asta particip la concursul ,,Mirajul primaverii''.

Lat-in...ă...

,,Să scrii e gratuit. Să scrii e pentru toţi.
Eu de ce nu aş scrie? Câteodată aş rupe oricare hârtie ce-mi pică în mână. Mă uit la jurnalul ăsta şi nu ştiu ce să zic. Apoi aş scri-o şi citi cu poftă, numai din când în când, ca să mă adun şi-aud, să-mi dau seama că exist în boare de adolescent şi, mai ales, că sunt perfect sănătoasă, deloc autistă ori o surdă ce scrie ca şi când ar savura zahăr topit. Aş muri dac-aş vorbi cum scriu de atâta timp. Cât patos, mulţi oameni; eu o să mor de oameni sau de plăcerea de a mă asculta atunci. Doamna latinistă face cunoştinţă cu o carte şi cu noi astăzi. De neaşteptat... În sfârşit, mai puţină mecanică-gramatică şi un pic de literatură bărăgană, seacă precum un lan înfierbântat. În clasă parcă doar cartea mai respiră. Ea are talie de aripă de viespe. Pe autoare o cheamă Daniela, atât am reţinut. Am citit doar o pagină sfidătoare din curiozitate, nesatisfacătoare, uitând că numele întreg a fost pronunţat de două ori. E frumos în clasă acum; sunt inocentă. O forţă energetică străbună parcă m-aduce în stări liniştitoare, imbecil de bune, în ora de latină, deşi gust doar amalgam de cuvinte în română şi străin, pe tablă...
Planşele privite din prima bancă, pe pereţii din spate, par că oferă mai mult spaţiu împrejur, pentru că-s colorate. În timp ce Jojo citeşte cu o poftă nestăvilită, de parcă ar exista ,,zet motive'' datorate, ori din dorinţa evadării, bucuria noului, sau, un act mai sugestiv elevului plictisit din exces de zel împins propriei persoane. Profa, interesată, o văd bine de tot cum îşi miroase lalelele ori zambile(re)le -îmi plac derivările- roz primite, savurând în timp lectura. Tocmai se pronunţase cuvântul ,,trandafir''. Se bucură şi ea că e primăvară, odată cu trilul colegei. Mi le imaginez acum, fantezist, şi ironic bineînţeles, sărind împreună de mână într-o saltea de la M14. Jojo nu ar şti despre ce vorbesc, ea nu e din Slobozia. Dar cugetătoarea cu fard pe sub sprâncene s-ar prinde, probabil ar râde printre zicale dojenitoare latineşti., maxime adevărate; cred că s-a plimbat prin acel parc. Nu ştiu ce poate însemna imaginea asta pentru tine. Ador însă, când, minutarul îşi fixează repede alea de tango. Mhm, botinele. Sunt negre. Am informatică şi ştiu că voi sta la taclale cu Elena şi Larisoi.''

Din canapea, prietene.

Urăsc locul ăsta, unde soarele e nehotărât, carpeta de sub mine prea tăioasă şi aerul închis. ,,Mi-e lene’’ să deschid geamul. Muzica este prea lentă, mă doboară. Dar o cană cu ceai verde nu mă îndulceşte în preliminarii. Soarele ziuieşte şi ţipă asfaltului că s-a săturat de moaca lui impotentă, presantă, doreşte ceva nou să lumineze. Mica Luiza, o Luiză mică şi lungă din capul meu, cu păr atribuit şi ochii parcă-n rogvaiv, îl întâmpină. Mamă, da’ ce căţel are. Căţelul ei mă oboseşte cu urechile seismice, serios, parcă sunt cratere de lavă. Are o culoare a blănii drăguţă, plăpândă. Revărs ceai pe pantaloni. Îmi place. Ştiu că şi aşa trebuie să îi spăl; ajut puţin cu încheietura şi degetul dat peste codita ceştii ca după o ceafă de prieten ,,proaspăt ieşit din spital’’, mai devreme, pe lângă detergent, nepotabilă şi alt chimic. Stai departe, mică Luiza, ard... Mă opresc din zecile de minute aberaţioniste şi observ că, într-adevăr, soarele îşi dezveleşte macheta pregătită, şi se afişează ca o pată directă, vulgar-dezinhibată, peste peretele meu. Oare cârcoteşte cu varul? Fie el şi crem, acum parcă-i transformat într-o coală de hârtie de copac tânăr. E prea fin pentru atingerea mea. Deşi, şi-atingerea mea ar fi grozavă, am un buric de deget destul de mic. Sub pumnul luminii de pe cer, stă, asemeni unui profil de pat nou ca pentru logodiţii în termeni diferiti, dezinvolti, umoristici şi cu stropi de senzualitate, poate în minţi -aşa termeni!- o culoare împrăştiată, apăsătoare…de parcă josul ăsta ar fi un tavan. Claustrofobă imagine. Oricum, îi spun albastru, dar, un albastru depresiv, până spre violet cu prea multă seninătate. Adică albastru…căci, în violet, roşul şi pomenitul ăsta fac legile. Roşul nu va fi senin; niciodată! Dar parcă, şi el luminează , oferă lumina modestă. Ca urma unui fulger, se arată şi adevărata faţă a cerului, mai puţin întunecată, aşa de ştearsă cu radiera de pe cerneala Pelican... O dungă rubensiană şi întreruptă, plină de alte tonuri pătate. Legăturile stâlpilor de neoane sunt ude, ca bretelele unei domnişoare cu sutien…parcă roşcate, prin viziune de perdea de mătase, şi aceea aproape aurie. Gustoasă la atingere. E contrastul de după o ploaie delăsătoare. Mici luceferi pe marginile maşinilor parcate, cu iz de ultimă duminică vacantă, strălucesc în voie. Nu se simt urmăriţi; cine mai stă şi contemplează mişcările lor amăgitoare? Oricum vor dispărea după ce pleacă apa de mână cu umezeala atmosferică. Crengile îmi spun ca nu mai vor sa fie descrise, şi aşa, fac o treabă mediocră. Şi artistele au nevoie câteodată de o pauză din a mai fi urmărite. Doar sunt bliţate fotografieşte din zori până la alte miezuri. Nu le subestimez, ci le înţeleg, şi observ că deşi nu adie austru sau crivăţ în cameră, şuviţele de după ureche se dezbină şi ele de adăpost. Trag cortina. Îmi trec peste faţă şi complotează cu crengile. ,,Chiar nu mai scriu’’, îmi spun apoi…

Salut noilor gânduri

Da, salut. Oh, tu erai; coborâm nişte scări împreună? Hai să vedem.

Inutil ţine la o persoană dacă o îndepărtează inconştient, patetic, din mintea lui pentru momente ale dracului de egoiste şi reduse. Se gândeşte că e tărâmul libertaţii în veci conformiste pentru logică, e apă, e răcorit şi menajat prin jur de piese feminine. Înţeleg că plăcerea unei secunde are calitatea ei, dar se poate rezuma la o întreagă poveste cu începutul ce l-ai lăsat în spate? Iar chiuleşti, dragul meu... Un început creşte, vorbeşte, dăruieşte, chiar dacă este prevăzut cu un handicap. Presupunem că ai acceptat stavila, şi ai facut din ea o obsesie frumoasă, crezi că nu ai mai întâlnit aşa ceva şi nu vrei încă o pierdere. Întreabă-te, acum, de invincibile ori ce vrei de fapt. Un pantof găsit sub un pod, care îţi vine bine lângă celălalt, păstrând un tupeu cras bineînţeles de a-i folosi în acelaşi timp,- lucru care cade înţelegerii convenţiei conform căreia purtăm o pereche androgină, cu indentice elemente- îl inspectezi şi petreci, aşa, efectiv? Nu te gândeşti că vei călăuzi o bătătură cu propria lumină de fum neînţeleasă, care în plină delectare te va părăsi? E frumos să mergi şi doar cu un pantof. Ai şchiopăta. Ai fi mers doar cu mine, păstrai arma, şi nu cădeai. Dacă aveai pantofi şic, cădeai după un cadran triunghiular încă, referindu-ne la timp... Femeile de pe plaja ta ştiu să sărute, fără loc de a da înapoi, ştiu o engleză vulgară aspectuoasă şi tot inutil dacă îmbătrânesc pentru că pierd copilele din dânsele pe drum, ca pe cheile unei căbănuţe prin nisipul care parcă-i fân, dacă ai ochii înlăcrimaţi. E prea frumos să faci şi asta, să ai o talpă liberă şi pe mine de cealaltă parte. Ca începutul, de unde am pornit cu toată tărăşenia. Eu eram acel început, deoarece nu mai exista fiinţa ca-n conturul meu de sarcofag, cu aceleaşi însemnări şi pietre nobile ori trecute jenabil de sclavie. 

Mai simt şi că uneori nu sunt pentru aşa ceva, povestea în care te găseşti, omule. Doar se cuvin şlapi în Vama Veche, zic eu. Deşi chiar îi plăceam ş-aşa, că zâmbea ca un trubadur infantil, să mă confunde cu un pantofior. Ştim că ei sunt mult mai puternici decât gumaţii, nu? Tind sa cred că şi ei sunt. Odată, mi s-a spus că înauntrul meu este tunător. E un simplu hilar că am atras, deşi suntem atât de diferiţi şi amestecaţi şi izolaţi. Dar cred că îi făceam bine într-un fel, unui adevărat cutreierător îi trebuie totul, în timpi intacţi, fără iveli. E exuberant. Omul care ,,se schimbă de pălărie’’ când ajunge la valuri şi pofteşte la hamei salivând pe pantalonii deschişi de soare (la culoare) şi înnisipiţi cristalin, nu vrea, nu poate să fie stabil, ca în multe cazuri când a necesitat să improvizeze sub chitară (vreau să exagerez spunând c-o face şi cu ochi închişi, în ciuda neconcentrării şi nereuşitei vreunui presupus) sau nu face cum şi-a propus. ,,Lasă, tanti o mai avea seminţe ieftine şi gustoase mai încolo. Acum vreau un cub de gheaţă’’ Aşa… şi cu mine, fir-ar să fie de Bucale şi trenuri.  Bietele, merg greu cred, acum, e un nor ce zboară tare albastru, îngenunchiat pe cenuşiu odios. Obiecte din jur-eu… Totul se leagă când îmi povesteşte. Cu un om, de ce ar fi stabil? Chiar cu aia timida şi de dus uşuratic de nas? Aia care abia vorbeşte da’ scrie de piromăneşte pixul sau tastatura? Pentru ce? Ajută? De ce s-ar măsura din cap până-n picioare, doar şi numai prin prisma lui, cu el, pentru el? De nimic, îţi mărturisesc.  Nu ar putea s-o facă. Ar căuta mai departe. Ar vâna sau s-ar lăsa vânat. Indiferent… Vară… iarnă. Şi …s-ar lăsa în voia acţiunilor. Eu nu vreau asta, nu vreau să fiu alt pion pe tabla de şah pentru că pur şi simplu îi place, trăieşte o viaţă (dar în aşa ecuaţie n-am ce căuta-sunt prea bună şi sensibilă, e momentul meu de narcisism) şi rămâne tot un aventurier cu mamimuţe boeme în cap. Am să îi interzic să mai joace acest joc; cu mine cel puţin. Am să mă car. Îmi lipesc materialul în carouri de mână, şi plec. Boemia asta se duce dracu’ atunci când pretinzi numai din ea, şi, nu mai e boemie. De parcă ai o copiuţă chinuită şi jerpelit de ştearsă aproape de la un test vechi de secole, şi-o tot foloseşti până acum. Tre’ să se facă şi alte lucruri mai necesar-generalizate, mai pline de bază.  Poate i se pare o prostie, dar simţi nevoia la un moment dat, aşa e făcut creierul… să scornească şi o anume stabilitate ,,din aia’’ ori echilibru, ca pe urmă să aibă acces la evadare. Acţiunile tale pot să îmi facă rău, să mă răscolească şi să regret ca ţin un sac cu sentimente pentru tine, pe undeva. Anumite vise trebuie să ia sfârşit. Acum îmi dau seama şi încerc să realizez ce de fapt ai spus, când ai grăit contrazicerea pentru mine, ca nu eşti un om bun…

Pentru viitor...

Daca va exista vreo carte. Mi-aduc aminte ca am scris si eu odata niste poezii!

,,CUTIA NEAGRA''-De Z. Diana Ariana
-Mai bine judecata, decat nearatata...-

,,ochii tai lunatici se pot confunda cu miezul nostru de noapte acum...''

Trecut

Minciuni din zori de zi, văpaie pe fereastră.
Oameni schimbaţi, cu haine aruncate...
Stres din păr căzut, şi grămăjoare de albe
Nori vărsaţi în pungă, risipiţi pe căi ferate.
Amintiri ca un somn de lună, în scrumiere îndepărtate..
Ce noapte.
Aude? cât de căutate ...în cuvinte?
Toate mă alungă şi scald în deliruri
Un fel de pandantive cu cadrane aberante.
Şi cobor, dar iată
Îmi cade hârtia..
Al meu mat pigment de epidermă
Vă pierd, şi  pierd din mine.
Întâlnesc desene senzuale în coji de nuci
Aşezate pe supliciu, în mortuare tării..
Nu etil, ci roci.
Le sărut şi rog, să nu mă murdărească...
Am obosit să mă mai scutur
Dar le cer har, ca să pot desena şi eu goluri de fiinţe
Fără a mai fi şterse.
Trec la adorarea florilor...
Iar văd oameni.
Uit-un om din flori, alunecând spre spini
Un loc de lumină, să-i încălzească sângele..

Rostiri...Intalnire

,,Broderia de zi de decembrie care a dorit sa vina, a sosit. Si ieri a fost zi, si ieri a fost decembrie, dar acum eu sunt schimbata.. nu ma mai adresez nimanui. Sterg orice semn negru pe care il colorez in minte.
citeam parca pe circumvolutiuni frumuseti ce nu le intelegeam, pentru ca ma aflam pe o straina notorie. o gara.. mica, la fel ca fiinta mea, ca si puricele, care, din firimituri si timp, mai creste. eu cresteam doar in durere, o durere de teama si scenariu neizbutit. slabisem in acele momente, vlaguita. si slabirea obosise sa ma cutreiere.. nu, asta e doar un sablon, sunt cernele false! eram si eu navetista, o conduceam pe mama, pe fiecare drum ce inlantuia o legatura cu tata, ca-n sfarsit el sa piarda aceste calatorii. cursul meu e acum pentru asteptare. nu mai plec pentru o imbratisare, o ciocolata si granule la vrac. se anunta saliva, tremur, si neplacere patologica, inconstienta. o pareza neclara, iscusita de intelegere. o tulburare a bobocului de ghioc ... din mijloc de decembrie. cum se poate? ei bine.. soarele pentru el, soare, s-a aratat in decembrie.. n-are farmec un numar!
dar a fost 28 decembrie. am varsat cuvinte cu iz de lesin la inceput, dar m-a inteles imbratisandu-ma. iar ciufuleala mi-a imbratisat un pic simtul nou, cordial. am prins aripi astfel, aripi pentru nestiinta de a merge pe un drum exact. era un polei ce ne punea in incapabilitate, pe mine si Mihai. dar ne-am invartit in jurul peronului in trei sensuri, doar pentru a ajunge la gura de exhibitie a amalgamului de obsesii, potolirea sarmului unei anume pofte narcotice. ii trebuia o bricheta, domnule... doar atat. a achizitionat chibrit, si-a naruit tigara, a gustat-o. l-a patruns bine, astfel incat sa ii confunde simturile. probabil i-a trebuit.. s-a tinut scai de un nimic ireal, doar ca sa obtina un verset de carne din mine. dupa multe goluri, rasgoluri.. m-am eliberat de toata mizeria de complex si am lasat sa vada. sa vada obrajii calzi, narile reci care tremura cand rad, ochii mari, expresivi, fara de pace. sprancenele carcotase si buzele tindande a fi ascunse. urechile goale de suvitele cu tente roscovane, in splendoarea ne-pacatului, negauririi. eu nu port cercei...
a vazut ca nu pot sa vorbesc...
ne-am jucat cu simturile,
l-am prins de piept si nu i-am soptit,
dar chiar i-am zambit...
zambeam pentru ca zambea, ma hraneam cu impacarea ca el chiar zambeste cand ne privim. era o laolalta incalecare de imagini, de fericiri, de nazbatii libere in capataiul meu.
stiam ca are sa-mi lipseasca chinuiala aia de a scoate cateva vorbe, de a gasi un subiect dintre atatea oferite.. de frica, de fenomen. se prezenta ca unul, deoarece va urma sa ma nasca, sa-mi scoata acel zacamant starnitor. si sa omogenizeze timiditatea care ma sfasia si ma arunca pe trepte...
eram palida si plansa. cand pornise motorul autobuzului..simteam caldura din el.. apoi din ochi. apoi din unghii. strasnic, nu? ma trezesc ca i s-au udat buzele de lacrimi. ale mele erau, chiar de pe obraji. inca nu topisera asfaltul. dar urmau sa faca sa dispara aerul de parfum din palton. cat i-a placut..
aproape ca rad... dar mie?! nu poti realiza in acest moment, dar chiar in asta, cum e sa intalnesti o boemie cu o mireasma geamana. e cristalin..  cat de mult de potriveau, mai mult si decat noi insine. am fost plina de parfumul lui, parfumul acela rasuna in fiecare element viu din mine. vorbea cu celelalte vietati din juru-mi, pe ascuns. daca puteam sa-l mananc, o faceam.. stiam ca se regenera, cumva, chiar de eram nevoita sa il regasesc in cenusa prin cine stie ce vase de lut mumiice! noua ne e frica de asta.. dar cu adevarat mi-e neputinta in a asezona cuvintele cu ceea ce au insemnat saruturile pe frunte si pe par, pentru mine. si pe obraji. ar fi obscen din partea mea sa fac asta, m-as uri. ar fi prea putin, o insuficienta neapusa.''

• 
  
• 
  
  
  

Însemnări

acum asemăn clapele unui pian trist,
cu diviziunea ploii picurând
pe piatra neînsemnată
-undeva pe-o cale lungă, alee nefructificată-
de un rece superficial,
din mână de om sfădit.
şi atât de mult seamănă,
şi la fel doare
încât n-am reţinut unde-am rămăs,
unde am pierdut muzica;

şi-aşa... suntem plini de reţineri,
reţinerile ne încetinesc
şi zdrobesc fiinţa liberă,
sanctuar hedonic,
eliberând cromatide ale lăsării
în voia cerului
care ne apasă cu fiecare notă,
seacă-
un uscat nenţeles,
plină de dorinţa atenţiei dureroase

...şi niciodată vesele,
însemnând ţipătul de lumină - o lumină încadrată
cu un semicerc de umbră apusească,
un profil neterminat pe o clipă
de clapă lovită...
poate seamănă a lună seceră,
scânteia pierdută pe degetul alb
sperând că poate va fi din nou, noapte...

dar acum parcă văd scris din ziare,
într-un cosmic infinit la care în târziul
voi simţi atingerea,
este chiar cerul
care mă anunţă diurnă, anunţă a-l citi
înainte de primejdie,
înţelegând că sunt doar zori şi cocori...
întruchiparea spiritului sălbatic...

Dor de creionare