Another

He waits.

Ora mea abstracta

Too heavy to break my fuckin heart.

passion...holidays...

     

Mister Do Not Give Up.

Tell how it feels this now.

Sorry, Chuck is lost today.

Village of poetry.

îmi apăs faţa în cerurile negâdilate de nervuri, din palmă

ca să povestesc din buze, traiectorii,

cât de stins a putut fi orgasmul

în ceaţa oarbă

şi-n iraţiunea largă...

plăcerea ca şi când morţii i s-a pus floarea şi insigna,

ori voalul tânjit, ca să nu mai muşte o lungă vreme, din oameni...

o pată de mucegai ce se flutura şi var obsesiv absorbea
abolind suflete din camera necuvântătoarelor,

spunea cu foc să m-adun, 

căci oamenii mai pot zâmbi

şi să trăiască turuind şi altceva

decât neghioabe parfumuri, 

precum surate din peisajul ce l-a putut deprima

până la os.
iar în timp ce-mi fac bagajul să mă caut
realizez cum niciodată nu voi fi destul de-ndepărtată
de orbire...
şi mereu din dorinţa de a şti
cum simte şi cum vine
apa tremurată a mării,
va curge sânge liber.

pasaj II

Îmi tremurau genunchii, pieptul şi pielea gâtului de frig, într-un oras uitat de lumină. Ca să mai simt şi eu, caut stelele mult mai pronunţate şi supuse în fiecare noapte, prin extravilanele inundate de vânt zdrobitor, înfundate, ale comunei ăsteia cu două străzi şi multe blocuri, rătăcite faţă de mine, care pierd bolnav din robustime în fiecare clipă din an. Cerul, mereu ca o apocalipsă misterioasă pe hârtie de indigo, învăluit şi îngreunat de un colier trist de puncte luminoase, - împrăştiat cu degetul de o servitoare a vieţii, de o mamă a naturii -, m-ar fi pândit doar ca să mă agaţe de zidul fără timp al crepuscularului. Merg duios, deşi este foarte cuprinzător sentimentul care mă fracturează, frigorific, mişcările strâmbe nu mă pot părăsi, deşi nu poate şopti nimeni că nu se întâmplă asta de obicei, aidoma în oricare dimineaţă sau seară, simţindu-mă torturată şi părăsită în oricare gheată, dreaptă, sau stângă; prin ambele pricepeam care este de fapt mişcarea frigului ţâfnos, rece, sarcastic şi ud. Mă proptesc cu totul în buzunarele paltonului, curând ofilite de jerpelire.
Privindu-i ochii din minte, reprezentaţi totuşi suprarealist dintr-o panoramă mai ireală decât credeam, ochii slabi ce stau să curgă în gemete, de sub acoperişul incontestabil al genelor moarte, dar şi obrajii ciuliţi, puful aplatizat fără voia nimănui, şi modul în care se ferea de ultimii sori - căci scena era luminată şi caldă, de parcă nu ar fi avut nevoie de mine la acel moment, îi cotrobăiam prin gânduri. O năpastă majoră.
Îmi imaginam că suntem într-o încăpere de tren, zburătoare, care se mută din aglomeraţie, mereu lângă un loc mai bun şi singur, ca să nu fim auziţi şi poate probabil pentru a ne ascunde vremelnic de razele roşiatic-hepatice. Le îndurasem destul cât adormeam - împreună de-a dreptul - emoţiile cu capetele un pic ieşite din fereastră, ne priveam sub şuviţele care toate se molipsiseră deja de libertate, nemaiexistând, vizibil, cărare. Nici în afara trenului, nici pe capetele noastre pătrăţoase. Parcă erau la olimpiadă, iar norii, ca şi cameleonii tulburanţi, temători de ce se întâmplă cu ei, stăteau să ne mintă.
Era vremea să luăm câte un loc, să retuşăm ziua cât mai putem, mergeam cu gândul să fumăm timid, adică un pic, să facem rost de răgaz destul printre cuvinte şi ludice de trup, din degetar, din oftat, atenţii împărţite, jocurile fumului ca o pasăre spirituală în dezmembrare. Aveam să-i spun cum ieşeam în fiecare seară geroasă afară, sperând că zăpada se va aşterne mai repede, dar domol, peste orăşelul nostru, mai mult natal pentru mine decât pentru el, ca să-l pot scoate în sfârşit la plimbare. Mai ieşeam... şi ca să-mi revendic moartea pe care o puteam soarbe din rafalele de vânt care mă ciobeau, realizând că şi muzica poate face asta, poate omorî un suflet al universului. Cu liniile melodice potrivite şi mesajul fără de vreo urmă de zâmbet. I-am spus că muzica are şi reversul... El avea idee... Ştiinţa frumosului care cutreiera lipită cu planurile dizgraţioase pentru această omenire, pentru cei ce nu ar fi fost niciodată mai bun decât el.
Muzica putea să ne readucă la simţiri mai bune, ideale, la capăt de moment. Cu cât îi citeam în tren, cu atât mai degrabă realiza faptul că nu-l voi slăbi niciodată din a mă citi. Ştiu ce ultim cuvânt să aşez, iar frazele sunt paranormal de întinse.
Îi adormeam demonii, pentru că zâmbetul se schimba, îşi muta rama, se modela tranchilizant, chiar şi soarele putând să mai abunde a speranţă la o reînviere, deşi era trecut de ora opt. Îi recitam poezii pline de versuri pe care n-o să le poată traduce niciun interpret, în nicio limbă de pe această lume, iar pe ascuns, în gând, îi ciopârţeam buzele scrijelindu-le cu cerneală usturătoare şi peniţa roasă între canini, pe lângă sfârşitul premeditat, cuprins straşnic de cerneala închegată, smulsă cu apartenenţă din micul rezervor al stiloului; cu aceasta, rezema tâmpla de marginea ferestrei murdare, aţipite în mirodenii de călători şi poveşti, lăsând să-i văd pielea gâtului întinsă pe alb şi faringele tremurând sub înghiţituri lacome, mutilate de surzenia fanteziei la care reflectă cu o atenţie dăruitoare. Mereu, incitant să scriu... Mult prea incitant, până şi dincolo de imaginaţie. Mă camuflam pentru el, sub dorinţa de a fi mâncat de viu de fiorii din spate, apoi reînviat de saliva cruţatelor aventuri, aşezate la discreţie, pe un tărâm de seminţe de maci, în chip de ploaie. Scobiturile de la baza gâtului îmi cereau apă şi urmarea unui cântec însetat care să le soarbă fără să ne vadă. Păreau foarte neştiutoare, chiar începătoare, deasupra bentiţei negre a tricoului; şi mereu slab pigmentate. Beţia de guri ce răsunau a sete, a tăcere, a refulare pentru vorbă omenească din interior, de care cineva o să chicotească mereu, a celestului, a urmelor lăsate pe geamurile trenurilor ca nişte cadrane, pitite bine sub uscăciune şi uitare, departe de aburindele toturi unitare vii peste ele, mă chemau şi masacrau sub un zvelt cub de nimic altceva... decât de înfiorare, atac la persoana lăuntrică, pierdută în pântecele părinţilor acelor guri răsunătoare, cu buze.
Era îngenuncherea mea pielea albă, căci ascunde o taină bună, rece, în singurătate. Mereu am studiat-o, la oricine, mai puţin la copiliţele ce par spălate, dar îmi confirm din orice, că nu sunt. Imaginam în propriul teren, cât de litigios putea fi sufletul acela care îşi arăta frumuseţea suplă şi prin carne. Cu cât templul lor material era mai rozaceu, bătăturile din capetele lor decalau către mai multă speranţă. Însă nu voi şti acelaşi lucru dacă voi privi şi ochii. Mă rezumam la piele, ca o aschimodie sangvină, şi dacă era albă absolut, rămânea tristul din poveste, ce răcea odaia celor două tabere de animale, cu imaginaţie şi fără imaginaţie. Pielea aceea, să-mi revin, ascundea o masculinitate insipidă, de un noncolor sarcastic, ce mă minte neîncetat despre puritate. Mi-am dorit să fie alb... împlinit de ochii verzi, ca o stea pătată de picior de om misterios, crud. Adevărul este că, de când am realizat că există şi putem schimba cuvinte mediocre măcar, cele care nici măcar nu trebuie să aparţină de mine, am început să cred în bărbatul-nimfă. Chiar aşa. Un bărbat ce putea să răsune din mersul lui, pe toate ţinuturile merituoase, a dragoste, dar învrâstat pe vedeniile răului, a tot ce este superficial şi nimicitor de neimportant din cauza oamenilor fără cusur spiritual, dar aplatizat de un exterior nebunesc de atrăgător, cu închistaţii şi urme de acceptare adevărată. Un bărbat nimfă este nici mai mult, nici mai puţin, decât o stea, o multitudine de mănunchiuri de pulberi. Pulberea este fiecare trup feminin, iar aglomeraţia şi lumina diversă formează nimful.
Îmi doresc pentru amândoi să fim liberi, dar nu ştiu de unde să încep... Mi-e teamă să aflu de unde pot începe. Cert este că voi sfârşi din a exista doar când nu vom mai observa nimic scris de mine; şi niciun rânjet, alungat de tot ce este iraţional, la adresa chipului lui, şi niciun gând de a începe scrierea vreunei telegrame de la depărtarea seacă, dar cu un sfârşit şi destinaţie ce indică marea (în care nu aş vrea să-l pierd vreodată), o telegramă în care destăinui tăişurile de pe unghii şi degete, de scrântire a karmelor parcă sortită.
Când simt că citeşte ori ascultă, şi sare câte un cuvânt de care nu este gâdilat, la figurat, încep să tremur, simţind golurile în capete de vene şi crăpăturile căldurii, din care ies şi în care intră doar mai multe ademeniri înverşunate, senzaţiile unor lacrimi, idiot spus, care, zâmbesc dar nu se arată...
Clipele nu mai au viaţă când roţile şi nişte scaune ciudate ne poartă în viteză. Au doar esenţele lor, cu savoarea unei mări tot mai apropiate, aşteptate, ca o nouă, din nou, viaţă.
Îmi imaginam cum mă destăinuiam, c-o voce groasă, despre serile în care ascultam un radio ieftin sau rockul alternativ, fulgerându-mi în minte cuvintele versurilor, ca idei şi imagini pe care le pot asambla perfect în ce urma să scriu despre el, o fixare şi potrivire pe care n-o conştientizam. Era o frumuseţe premeditată. Îi simţeam prezenţa aproape, şi totuşi, mai apăsător mi-era gândul spre metoda avangardiştilor, aşa-zisa joacă, aşezată şi pregătită dintr-un sens ireal, adică protagonistului i se mişcau buzele şi mâinile în prezent, dar doar în cel exterior, interiorul fiind invadat de o groază completă. Cum aceia rupeau bucăţi de hârtie din ziar pe care erau întipărite cuvinte, creând poezie, lucrând-o, analogia făcută cu mine ar fi fost când simţul meu alegea câte o grăire scurtă din muzica îndelungă, pe care o îmbina în scena scriitorului care cerşea continuare, cerşea iubire, cerşea perfecţiune, completare şi acceptare. Planul meu nu este despre pierderea minţilor. Oare cât de mici fac paşii către această obsesie? Nu ştiu nimic, dar cu siguranţă aş vrea să-i cunosc îmbrăţişarea, dacă mai învăluie, dacă mai sperie, cum spunea el. În tren, îl invitam lângă scaunul meu scobit de praf şi degete de copii nerăbdători care trebuiau să ajungă de mână cu părinţii lor pe diferite tărâmuri. Iar dacă ei au folosit degetele, şi eu am fost ca ei, copil, le-am folosit şi eu. Iar Roman era acolo.
Mă privea rar, avea poziţia elevului aplecat peste bancă, anxioase braţe dându-i austeritatea de gol. O simţeam forţată, că el era doar un adolescent orgolios, berbec, cu ochi nebuneşti, puberi. Eram prinsă în neclintire şi mi-era teamă să nu se molipsească la fel ca şi ciuma. Presimţeam că aveam ceva fire de păr încurcate în spate, vârfurile deja făcute mini-papiote spre coccis, ceafa slăbită, semi-transpirată, un cocon lipicios de nimic, în gât, urechile spuneai că sunt înfuriate, dar de fapt îmbufnate de timiditate...
Creştetul părea slăbit de părul subţire, lung, iniţiam cu totul o imagine sărăcăcioasă, dar care merita totuşi un zdrăngănit de mandolină. Tremuram, şi deodată, ca să-i inspir cât de rău mă putea cuprinde, apăs o parte din fereastră, să cadă până jos, să se facă un pic de curent. Îmi contractam fiecare muşchi pe rând cât nu mă privea şi mă rugam să pot închide ochii, urmând sfatul lui şi să trăiesc prin vorbe dezinvolte. Orice fel de vorbe. Imaginaţia nu-mi răspundea. Singură, făceam gestul poziţiei arăbeşti, exact cum stăteam în mijlocul patului alb de acasă. În dreptul lui, prezentam picioarele încrucişate şi mâinile ca doi vecini ce pun la cale o... petrecere. Simţea schimbarea, şi fără să se gândească, întoarce capul, chiar văzându-i buza inferioară lipsă, ascunsă sub maxilarul superior. Lăsam capul pe spate ca o aştepare a ploii în tren, pe care s-o iubesc şi nu doar să mă mulţumească. Aşteptam... să îşi liniştească buzele, fără ascunzişuri, pierzându-şi privirea prin zona umerilor mei. Chiar era pierdută, simţeam cum nu mai clipeşte. Eram răbdatoare şi-mi doream muzica inspiraţiei şi expiraţiei, însă trenul îşi făcea treaba prea bine, ducându-ne exact unde ne-am dorit întotdeauna. Spre nicăieri.
Nu îmi aminteam cum am plătit, dar sigur priveliştile se prezentau altfel, boarea străină mă ruga să înţeleg că nu mai suntem în Romania, şi ne îndreptăm spre un stat vecin. Pe drum observasem flori plăpânde şi animale care se scuturau în cercuri ca domniţele, pe cerurile străvezii, pe muzica cerurilor Cehiei. O glumă bună.
Nu am niciodată unghii colorate, aranjate, spălate. Mâinile miros a hârtie nouă, de copiator, şi a mirarea unui creion! De multă vreme nu mai schiţasem, îmi luasem în geantă şi blocul de desen, instrumentat cu minele cărbunoase şi dorinţa de a-l reda pe omul obsesiei mele şi pe care îl strig după numele de familie, deoarece ambele prenume trebuiau amintite doar cu o carte de identitate, ceea ce îmi părea trist şi am capitulat faţă de ele, nu voiam să stric vreo stare de spirit. Intenţionez că vreau să scriu cum nu îl strigam mai deloc. Doar o singură dată, când ne-am nimerit prin curtea şcolii după o îndelungat de bună vreme, exact prin preajma zilelor când trebuia să-mi dea un răspuns pentru piesa de teatru...
În sfârşit, începea o holbare faţă în faţă. Ştiam că-i promisesem o provocare. Îmi cutremur mâna spre degetele lui, chiar foarte aproape de burice, şi îl rog să îmi ofere un deget... Nu era o favoare, nu era o rugăminte, era doar o potecă. A fost greu, dar posibil. Al doilea deget, pot să-l visez? Dacă se întâmplă să-l visez, pot să-l am şi-n realitate. Îl prinsesem între gheare acum... Un al treilea deget, pe rând, fără grabă şi dezechilibru. Palma îmi era moale, amorţită, cu degete pare şi impare, calde şi reci. Circulaţia nu mă mai domina. Mă domina R. Mă juca, mă trezeam la viaţă, zâmbeam pentru că nu mă puteam abţine. A fost şi al treilea, pentru că voiam să simt magia cifrei, ca o jumătate de infinit. Puteam să jur că i-l ceream şi pe al patrulea, deoarece îmi atingeam scopul. La final, îmi doream să ştiu dacă vrea să plece cu adevărat, râzând, ori să stea, plângând. Rămâneam inertă, şi cu toate acelea, îi puteam mângâia degetul mic cu degetul meu mare. Foarte încet, preludiul era mai special decât între doi oameni, adică două trunchiuri de copac întreprinse... Focul mocnea la timpuri scurte şi dese, exact ca pentru tortură. Dansam pe fâşia focului care mă înfăşura, cuprindea din fiecare semn mental, spiritual, desfăşurându-mă într-o piruetă ca pe o biată rană exorcizată.
I l-am cerut şi pe ultimul, voiam să văd cu sinceritate, dacă este mai mic decât al meu. Bineînţeles că nu era, nu am întâlnit om de-o seamă, cu degete mai mici ca ale mele. Cât de răcoros era Roman... precum aerul de incipit al iernii, prin care soldaţi astmatici umblau chiauni, scormonind. Îl aveam în palmă, instrumentul universului lui, chiar mâna o prinsesem într-a mea. Oare îi fusese greu? Mereu am rugat oamenii să mă creadă, că oricât de speciale ar fi fost momentele petrecute cu ei, unele chiar nu puteau fi scrise de mine niciodată... Deoarece nici cuvintele nu puteau să ridice cu ele, deodată, sentimentul. Unele magnificenţe nu vor fi niciodată scrise. Capodoperele rămân să fie recunoscute de artişti, după ani, în urma cărora să se lase moale zâmbete. Nu scrise, pentru că ar aparţine şi altora. Unui al doilea sine, care vede şi urmăreşte literele unor scene scrise cu o importanţă mult prea nedezvoltată. Mi-am spus negreşit că sunt oarbă şi îndrăgostită, plutindă, dar cu un sens. Nu silită, nu doar dorită a iubi, în farmercul nemăsurat al unei imagini în care nu îmi pierd anii şi doar caut să fiu iubită. Cel de dinainte nu a înţeles că iubesc idealist, şi nu toţi cei ce iubesc sunt ca mine. Fiinţele ...se mint pentru trăiri, diferit. Ne caută vocea care cere, toropită, anumite răspunsuri. Apunem în concentrare, ori ne eliberăm, ori ne pavăm mai amarnic? Reprezentam felia de cruditate feminină, putând să jure un fruct ce năştea oroare, din născarea lui nativă de început, impusă prin dansurile vulcanice ale unor vârfuri de tălpi masculine noroioase ce aduceau numai lipsuri, găuri de pământ, opuse, peste deschizătura obtuză a feericului iad mulatru, care cere necontenit viaţă, un spasm, un miez prevestit pentru udăciunea obrajilor umani, ca bucăţile de colivă mincinoasă, cu semne largi, parca transpuse şi ele în găuritele aure de pământ, încropate în alte noi arte. Eram în simţiri de clasa întâi pentru poziţia mea geometrică, exactă, pe scaunul de călătorie, şi totodată, în liderul visurilor mele ce tremurau cu luminile mereu întrepătrunse în confuzări obositoare. Uitasem de Roman, că era acolo, dar din ce în ce simţeam acea boare de tămâie ori plantă care-şi măreşte dinţii... Mă inundau viituri de fiinţe brunete, prin geanta cu interiorul atât de negru, molipsit de ambalaje vechi, comerciale, de dulciuri, firimiturile de hârtie tânără căzute din şinele caietului dictando, pe lângă firimiturile de strigoi ale napolitanelor seci ca un alcool tare şi înţepător de dulce, dar sec, foarte sec... Căutau seva trecutului meu? Doreau să mă inunde cu totul, să mă tăvălesc în fantezia mea ce devenea vertiginos... o mocirla care holcăie topitor a profan din toate încheieturile cu vinete traiectorii ce ascund sânge malurilor tuturor sumbrelor?... Monitorizau atenţia mea hibridă şi pulsul care se îndepărta de bărbatul cu chip de spumă celulozică?
Simţeam fumul de iarbă necenzurată, printre degetele de la picioare, bronzate în sandalele pământii ca buzele călugăriţelor bizare, cu ochii anapoda. Fumam cu buzele ca o ciupercă încrustată, în iarba deasă din faţa unui palat închistat în negru, asediat de un gard de fecioare cu privirile de neon surpate. Gardienele fecioare. Erau îmbrăcate doar cât pântecele sânilor canceroşi, pătaţi de chemarea vergilor, lipite unele lângă celelalte, înalte, slabe ca un ghiont lângă un chiot, iar sub fiecare piele de braţ ale oricăreia, licărea lampant, esenţa siamezică. Starea era neaşteptat de torpilantă, mă simţeam mult prea mare pentru acea lume, deşi ele râdeau de mine ca de o furnică speriată, şi decedată. Picioarele mele răsăreau eleve şi restrânse, ca la o vizită la cabinetul doctorului, ca mormanele de jurnale albe mirosind pâlpâirea dezgolită a unei acetone împleticite de basm. Mă lepădam de peisajul tutunului ars şi des, într-o pungă de covrigi golită, mestecând parcă, din ochi, cu tăişurile ridate ale privirilor orizontale şi nesfârşite de pe pagină, îndreptate spre fiecare corp ce brăzda povestea, întorcând şi pagina cu doctrină, deodată cu-acea continuare poetică, şi trupul.
 Priveam cum aburul meu dezolant parcurgea aerul de nebunie şi absorbea toate respiraţiile gardului ce trăia din femei drepte, slăbănoage, cu ochii subţiri, cu coatele roşii, părul ocru, cu funingine din rădăcini, iar acea respiraţie parcă avea şi gust, avea mişcările ei, erau deshidratate şi simţeam cum iau foc, ca într-o scenă de saturaţie. Se transmitea o fericire perisabilă, chiar din interiorul stomacal, căci gurile puteau înlocui foarte bine un gaz toxic şi apăsător, de griji, de durerea nopţilor pierdute fără a exista contopire în universul lor, şi de durerea plecării fără copiii lor crescuţi ca nişte perne cu fulgi odioşi... Aceasta mi-amintea de mama, minionă ca un drac deja angajat, cu un şuvoi clasic de păr, alungit până la coccis, de parcă întruna trăgea cineva de el şi-l implora să se mai sărute în onduleuri; mereu colorat în alburiu natural din sprâncene, coroana rădăcinii de deasupra frunţii, pe lângă ocazionalele culori de brunet ce lasă de dorit şi negru posomorât, din alte combinaţii de texturi colorate. Mă ciuruiau vocile viorilor şi grelele încercări ale pianului ce se adâncea în crăpături, cu seriozitate; era moartea care-şi vopsea propria uşă, alunecând cu paşi nehotărâţi spre ea, şi noi... Cerul era în splendoarea ochilor, găuri negre aşezate într-o citoplasmă cu aspect mălăios, ca irisurile bolnave de lume, şi opinii hepatice în loc de verdele strălucitor, al meu sau al lui Roman, receptând vorbele mele asurzitor de disperate care până la urmă nu erau simpli decibeli... Frigul avea grijă de mine cum nu se putea mai bine, căci pielea de deasupra inimii, stătea precum un pavan de gheaţă pentru artiştii ce dansează în patine, cu rolul lor veşnic şi neînţeles.

filmul unei pubere

Un siroi neted de lacrimi peste un container de ganduri trepidante. Asa incepuse seara ce devenise ca o jumatate, din acea vreme. Ma opresc din felul miscarii de om schizoid dependent de muzica diversa, imi privesc scorbura, una rece, cu o perdea tulburatoare de matase veche, care bazaie din cand in cand (pe musca din spatele ei o cheama Lorenza), mai trageam un ochi in oglinda, pometele drept nu era ca ieri, arcada este mai supta, face cu ochiul mai rapid, caci grasimea nu mai e atat de simtitoare pe un ten de copil ce isi doreste din suflet sa ramana nativ si platonic. Pe langa mediul virtual, imi fac loc si privesc o alta oglinda din spatele meu, un perete luminat, pecetluit sa alimenteze o tacere doar pentru a ma imita pe mine. Umbra miscatoare isi sufleca manecile, iar eu priveam din nou in oglinda lipita de sifonier: pometii mei albi sunt chiar slabiti, pana si de jocul luminilor in ochii mari, amagiti si de cerul din ziua asta, prefacatorit alb, ce dadea de gandit a zapada.  Joc cu un zambet si imi amintesc brusc de rasetele din bucatarie ce-mi dadeau azi intensitati diferite de migrena controversata, atroce. Bucataria aia nu e mereu fericita, bunici nu mai exista in casa asta, iar mama lucreaza cu spatula pe stari de spirit. Evident ca suntem mereu pe dinafara starii ei de spirit, nu multi se mai indeparteaza de cumplita limitare, dar ranita fiind pentru ca se face nedorita, foaia de Alba-ca-zapada iese mai badarana; in acest caz, cu intepaturi de un amoniac nesuferit ce iti preschimba si intelepciunea si omogenizare abatuta - o grosime de foaie, exact cum trebuie sa nu iasa vreodata. Pana acum, nu am urmarit nicio clipa, in tihna, toate reclamelea niste basme mincinoase, de la televizorul care vocifereaza, de Craciun, de sarbatori, de momente singuratice in care absolut, cu totii, fiecare profan, isi cauta preventiv ocrotitorii.

Pasaj

Omul acela ar fi primul peisaj in care mi-as fi varsat toate inimaginabilele plecari indepartate. O sa vedem impreuna cum imi pot inchide pleoapele, daca ne vom misca buzele intunecate in acelasi timp, pentru cuvinte linistite, fara ciorile vinete, ignorante, de pe zi, vom parcurge o lume cum ne-a placut intotdeauna. cu obiective ca de castel sau nu. Daca nu, va fi o seara nemaipomenit de lunga, in care chipul lui se va stramba si destrama si minuna pana ar adormi intr-o semi-discordie, toate acesta doar din pricina unei panorame care nu exprima nimic, iar cel mai teribil lucru este sa nu exprim nimic. O seara numarata pe degete. M-ar infiora pentru o viata intreaga aceasta poveste, pentru ca momentul este de nedepasit, gandul este pare prea voluminos ca sa nu intre in orisice moment, grupuri de lumi cat de mici, cand sunt singura si clipesc. Eu, ceva, care nu exprima nimic, care compun stiind ca mi-as dori din toate unghiurile umane, pace pentru a trai doar cu sufletul... Prin el intalnesti supape care vorbesc cu paranoia. Am spus-o de multe ori pana acum, dar... paranoia chiar este singura problema pe care o intalnesti cand te gandesti ca existi, nu percepi in ce etapa te afli, cand iti doresti sa vina cineva la tine pentru a te privi lung, sa-ti spuna incruntat ca arati de parca ar trebui sa fii intotdeauna actrita. Pana si fata de o vanzatoare. Ca ascunzi extrem de multe lucruri si cel ce a remarcat, vrea sa cunoasca o singura femeie. O paranoie frumoasa, manifestata cliseic si un pic kitschos. Dar nimic din ce este uman, nu poate fi astfel. Mi-am dat seama ca atat timp cat orice miscare este diversa, cu atat mai mult iti atrage mintea. Cu cat este mai gol, cu atat te apropii pentru a umple si a sta de veghe.
M-ar mai dezinhiba faptul stiintei cu privire la orele... timpurii, pe care nici nu ar trebui sa le gasim cu vreun rost. Tacerea nu ia timp. Ideea insa, intotdeauna.

nuvele pe care nu le termin niciodata

nuvele cu personaje-frunze, personaje-ceruri-boeme si personaje-anotimp. pometii imi ard de rabdarea vantului care astazi bate dinspre nord, iar maine dupa-amiaza cand fac plimbarea, se lovesc reci, palme, in paltonul care ar arata orice slabanitura de om, drept un adevarat lacom, spatele pulpelor si ceafa, armonizand niciodata cu pudoare, crestetul, plictisit de fire lungi de podoaba, subtire si ,,nesculptata'', ce face vartej roscat in palma pamantului inchistat. Frunzele trandavesc ca niste liceene obosite, in ploaie.Unora le e groaza sa plonjeze din copac, pe asfalt, pentru ca stiu, ca in fiecare an, cum sunt maturate brusc si fara niciun rezon. iubirea e ratacita in gaurile zidurilor caramidoase, infundate si incerte, pregatite sa adoarma intr-un dezastru, intr-un impact de distrugere ce ofera in urma doar pulbere gri, care nu mai incanta nici pe poetii rupti de realitate, insa impacati cu negrul si albul. ocazional si albastru. lacrimi nu curg pentru oricine. seara, cand vine si ne rugam sa mearga ciupitura pernei, pentru o magie care aduce o fiinta feminina in locul ei, nici ea, chiar de-i iarna, se taraste abia-abia, pentru ca e rusinoasa si are idee despre cat poate oferi... seara e miloasa, si malitios de saracacioasa. de ce sa se simta vinovata, cand poate sa lase lumina pentru totdeauna, si nicio confuzie pentru mister? intr-un sfarsit, universul se gandeste la oameni. noi, cu universuri diferite, gandim la aceeasi seara, poate ne-om intalni si vom pune de un loc mai bun, ce cheama muzica si intretine dansul halogen care intervine la fiecare pirueta reincarnata in Gand, care rasare precum copacul si infloreste la fel ca si copilul.

Detronare

spaţiul ce staţionează timpul infinit
a iubit-o mai mult decât i-am strâns eu mâna
 într-o-nchipurie de vals,
un suspendat pod de neputinţă
deasupra crucii mele vii
când curenţi de culoare roşie îi străbăteau vânele închieieturilor
de fiară scriitoare
şi părăsită de jocurile cărţilor reduse

Ca un fluviu urmărind vânturi

când te-am urmărit azi
deodată mi-amintesc
despre o albire la lumina lunii
să mă pierd spre umbra ei din piese,
să-mi revendic o nouă însufleţire
din ceaţa ei îmbălsămând buzele cerurilor
şi frunţile liniare de gesturi
cu alai de tremur
din flori ale întunericului murmur.
mă plimb prin ruine de penitenciar,
urma trupului scăldând fascicule
nu mi s-a schimbat din tăcere,
şi încep să te iubesc,
încet şi sigur
rămânând lină
eu, pe lângă noua muzicală încredere
în neputinciosul destin
ce închide ochii de moliciune.
şi seara chiar mă obosea
să-i văd acele înfrigurări neştiutoare
pe paletele obrajilor
ca nişte rouă spartă
de căile cometelor care n-au vrut niciodată, să plece,
să se arate cu alte şiretlicuri, decât cu deochi,
să se întoarcă prin alte veşti
căci atunci ne-ar fi spus şi despre pace

început de carte?

şi în seara asta mi-au curs stele pe bărbie? şi. iar luna nu s-a îndurat să umple paharul cu vin fantomatic, care aduce aminte de un patinoar circular. din lumea asta unde port de cam doi ani o geantă veche, dar luată chiar din magazin, de un verde de algă cu aspect milităresc, mă gândesc câtă inspiraţie aveam când colecţionam ambalaje de dulciuri de săptămâni întregi, firimituri şi diverse cărţi împrumutate de la colege, pe care le înapoiam mai târziu decât o fac în pactul cu biblioteca (liceului, nu Judeţeană, că liceana cărturie este mai indulgentă). şi mă plictisesc gândindu-mă la mine. dar sigur că pe stradă păream o fată clasică, mergătoare repetitiv pe aceleaşi bulevarde frigide, dar după grosimea baretei genţii, simplităţii şi şarmului, părea că sunt o învăţată cu ascunzătoare întunecoasă - infinită de cărţi şi secrete misterioase. eram doar o vicioasă inutilă şi insinuantă din priviri când trece pe lângă proşti, şi plină de instinct pe toate părţile. instinctul spune că oamenii vor să-mi vorbească despre un schimb de lucruri când pomenesc doar jumătate din problemă, şi anume negocierea. instinctul mai spune şi că aş putea să mă gândesc la posibilitatea de a mă întâlni cu băiatul bolnav care mă place şi se plimbă domnesc cu mă-sa, necontenit. instinctul spune că şi în gândul meu spre ceva dulce care va senina ziua de mâine este un adevăr copios. instinctul nu tace când trebuie să plouă. a, nu îmi protejez niciodată geanta, chiar vreau să stea departe de mâna mea stânga care se tot fâţâie când merge! daca erau cărţi acolo cu duiumul, sigur o tuleam şi pe alei singuratice pentru siguranţa lor. iar ceilalţi nu şi-ar fi dat seama de nimic, cum obişnuiesc. chiar dacă le pui o farfurie cu abstract pe masă, ei tot nu o văd prin context. să mai spun de muzică? mereu cu mine? dau o luptă desăvârşită între pasiunea de a scrie, a picta şi a cânta, când mă gândesc ce zdrăvan aş urla a pasiune oricând pentru muzică, pe când, pentru scris aş amâna onorariile, iar pentru desen, aş da pensulele la loc neumblat şi apoi aş vărsa apa. pentru că în scris şi pictură trebuie să fii inspirat, iar pentru a cânta muzică... trebuie să ai simţul oricând cu tine, simţul exprimării şi imaginaţia acută este în voce, în aburul sufletului, în lumina ce izbeşte prin crăpăturile de lemn al gemuleţului de la munte. să fii gata să reprezinţi oral mimicile fiecărui gest, gestul fiecărui gând şi gândul oricărei tresăriri. spontaneitate, zurlism. doar aş deschide gura şi prin prisma zâmbitoare, aş improviza. e special condeiul, condeiul din păr de veveriţă, sunt ameţitoare, deoarece mă pot trezi doar câteodată să-mi amintesc că sunt umană şi am doar puseuri de lucruri interesante. muzica este o întreagă expunere. poţi cânta şi când te-ai înţepat din greşeală cu acul. însă nu o cântare expresivă, ceea ce poate denota doar un puseu de epidermă sfărâmată.

câteodată

câteodată şi întunericul este o iluzie
când iubirea a avut prea mult rânjet schimbător.
câteodată putem recunoaşte că şi negrul înfloreşte
lăsând ochii amăgiţi să se închidă la nasture
zâmbetul numai! şi-ţi promit că înflorirea va fi pe punct de plecare,
şi să-mi dea lacrima dacă nu mă ascund şi eu prin muzici
câteodată smulgându-mi păr în timp ce merg
fără să vreau, treziri având, cu fire ondulate, goale
căzute şi ele, ca versuri de semilună abstractă în torent.
câteodată mai înnebunesc încercând să cânt
tropar de iubire unui bolnav
care se poate înfrigura la soare
şi va sălăşlui în scenariu de dincolo de uşă
înghiţind vers cu vers ce iese din cheia căzătoare a vreunei clanţe
dar îl las în urmă, cu fiecare sărut prin aer
şi amintirea ce nu am văzut-o, faţă de el, acea sensibilă frunte.
câteodată geniul este om, şi pleacă prea repede
la desluşiri de fantezii, cu monştri deprimaţi, râzând...
uneori, jocul este ca o binecuvântare,
când bătrâna moartă îşi împleteşte părul
şi se pot subţia beregate cu această pâine,
poticnând lumea de la pierire.
şi câteodată nu înţeleg cum se îndură lumânări ale sensului
când limpede, nu ne-am luminat deloc încă
dar uite cum vine un junghi pasional, să spună
justiţiar de-a pururi, cum ne învârtim
suntem doar nişte animale nefericite,
şi nu ne pasă

Destăinuire

De un an şi ceva mă mistuie în tăcere, de 12 luni îmi mai amintesc de mine, aceea care idealizează cu atracţia, cât zăream elevul prin aleile, afumânde în tutuneală, de liceu. Prima oară în curtea liceului, mirobolant, păr frumos, nişte glande care au întrecut măsura, era negru, dar ochi verzi (spălăciţi mai cu seama, mai devreme, mai recent), un gât lung de pantomim care părea că nu a stat niciodata sub soare şi un zâmbet ce nu l-am mai întâlnit, care mă pasiona cu fiecare punct şi lege. A fost sensibil, cult în ale pacifismului, iar acum se învârte pe o linie melodică exactă, antonimică, venind spre răutate, saturaţie, întunecime şi singurătate. Am stat ascunsă până acum, clasa a zecea, fidelii şaisprezece ani. El a unşpea era când eu intrasem boboacă. A trecut un an şi îl identifică 12 D. Trist, n-o să-l mai văd de la anul, când va da examenul final, şi n-o să-mi mai fericesc ochii înainte de a intra în clasă. Chiar dacă nu mă vedea, eu îl ştiam pe acolo. Mereu când ne căram cu clasa la ora de engleză spre laboratorul fonic, mă întindea un gând de a-l ciupi din spate de mânecă, sau să ajung înaintea lui, oprindu-mă în mijlocul drumului, rămaşi faţă în faţă. (să-l rog să mă scape şoptindu-mi ceva urât pe care să-l iau de spontan, şi nu favoare) Ca sa mă duc şi eu acasă, singură, fără atâtea vise şi cotrobăieli. Şi stai aşa, că l-am găsit pe internet cumva, nevrând să-l caut. Am văzut o poză, apoi profilul, mi-am dat seama că este Roman, nu acel Roman nesuferit cu ochelari pe care-l mai văzusem şi în seara de bal bobocesc. Era omul cu ochii verzi! Ce fericire! I-am spus treptat cine sunt, ce gândesc, ce aş vrea şi apoi... ce simt. Dar foarte subtil. Are 18 ani, o să plece la mare, înapoi, Sisoe, o să-şi urmeze singurătatea iar eu voi rămâne cu jindul la fel de vioi. De un an sunt într-o hipnoză continuă. Băiatul se învârte prea mult în interior, şi nu mă miră. Are idee despre aşa zişii oameni; tinde spre întuneric.  E special prin esenţă, poate nu are un ,,altceva'' nativ, dar sigur toate decepţiile l-au dus spre sociopatie şi a devenit special prin timp. Dar nu contează; când ţi se pune pata... ţi se pune. Deţine chihlimbarul lui propriu şi personal. Însă eu nu pot comunica în realitate. Ori nu îmi termin ideile, ori sunt dezorganizate, ori incomplete, ori pe lângă, ori prea târzii, ori dezinspirate sau trebuie al naibii de neapărat să-mi dai un pix şi-o foaie. Ăsta e felul meu, aşa m-am învăţat să fiu. Se numeşte competenţă! Gestica mea e pentru scris. Cuvintele bune sunt strict pentru scris, cum muzele sunt de creionat. Chiar şi muze devenite din oameni, bruşte prafuri cosmice fără sentimente, dar pline de ură oricând,  gata să amplifice şi să doboare lumea prin carismă şi preludiu îngust.Atunci când sunt singură, scriu, doar aici vorbesc, pentru că doar de aceasta sunt în stare. Şi mă bucur, poate fi un fel... de a fi, noh? Atunci când suntem singuri, mereu suntem noi, plini de esenţa noastra, fără vreun dozaj de energii ale altor spaţii închise. Oamenii sunt închişi de fapt, însă închizăturile inhibă şi pun încuietoare pe lucrurile ce trebuia de fapt să le rostim cu adevărat, din tot ce se deţine la bord. Eu pot gesticula în scris, pot să mimez oftatul sau datul ochilor peste cap, aici, în alb. Sau coală cu tentă de Faringosept, culoarea arămiului, ca un subsol lemnos, piperat, deoarece oamenii nu mă slăbesc deloc, mă privesc neştiutori, frica se transmite, şi nu îmi vor acorda câteva clipe de tăcere pentru concentrare. Va fi tăcere, însă apare sentimentul de vinovăţie în lăuntrul dansului psihic. O voi numi ,,tăcere mincinoasă'', întrucât ei nu înţeleg, nu vor să priceapă că interacţionez, şi sunt motivaţi de pauza pe care o fac eu, sub presiune, pentru privirea lor în gol în care totuşi le sunt găsite expresiile potrivite. Dar poate fiecare are frustrările lui, încerc să-mi spun tot timpul asta pe stradă. Să îi nimeresc cu o privire proaspăt angajată... şi să înving cu adevărul, cum că nici ei nu sunt liberi! Vorbim ca şi când suntem întrebaţi cum e vremea, afară, însă nu comunicăm. Unii pot, inspiră şi expiră doar pentru ei când vorbesc, însă eu tremur cuvintele, sunt instabile şi mă chinuie printre contrarii. Mereu mă întreb cine merită să primească toată sinceritatea mea şi lumea minţii mele. Nimeni deocamdată. Nu complet. Nu aveţi nevoie de ea, o să vă gândiţi tot la lumea voastră când vă veţi răsfăţa copilul ori veţi da de un post de cultură şi aţintiţi urechile către vocea ce spune: can-can la ora şase, şi reteleghidaţi telecomanda. Mi se pare că nu au un rost, şi când mi se pare asta... clar nu va fi vocea cu care eu vorbesc în realitate, în realitatea mea. Şi n-am de gând să vă vorbesc. De citit, oriunde, oricum, dar mai târziu. Şi mi-am adus aminte! Ce pot să simt când privesc fotografie de la un fost şi prim încurcat prin atitudinea mea de îndrăgostită? Pare aşa de închis puloverul său, aşa de bătrânesc şi îmi induce starea de culcuş pentru totdeauna. Putea fi oricine în pulover, dar când am mai şi privit freza aia cu pigment natural şaten, dar de Einstein, sârma aia uscată... vai... credeam că pot să îi port pe loc o îmbrăţişare duioasă, numai pe note de Mi. M-am recitit acum, pe o melodie de la K's Choice. Nu vreau a pierde nimic.

Chemare cu paşi de răcnet

Mă simt ca şi când aş încerca să beau apă dintr-o oca umplută până la de dincolo de ultima picatură, deoarece încă sunt pete de apă impregnate pe faţa de masă. Dar eu sunt cu gura la 4 centimetri de acest orizont lichid. M-aş îndrăgosti doar ca să fiu manipulată, să urmez un instinct de atitudine, doar pentru o persoană, doar pentru o melodie de la această persoană, doar pentru o mână strânsă, apoi aş respira tot mai des şi adânc aşteptând mutilarea spiritului, cedarea mea. Pentru că înţeleg ura faţă de cei ce nu înţeleg. Dar nici noi nu am călcat cu toată talpa ...pe unde trebuia, întotdeauna. Nici noi. Preferăm să credem că strălucim cerând aşteptare din partea celor care încep să ne placă aşa cum suntem, că se strâng cozi interminabile pentru noi şi în zadar, un zar aruncat greşit, o zare pe veci distorsionată. Asta va însemna să ajung ca el, o sociopată. N-ai idee cât de tare mi-ar plăcea să-i spun că şi eu omor oamenii fără clipire şi îi târăsc înapoi pe drumul de ajungere către o atracţie faţă de mine. Asta înseamna ascendenţă, tinderea spre dumneaei, o convingere nebunească pe care mă bazez şi mă storc de conspectare, în compensaţii, în revanşări, iar şi iar, calculând fiecare soră a timpului, imaginându-mi fiecare obsesie cu vreun om, în mare, în parc. În noapte, în bâlbâială, în plâns, în cafea varsată, în lumina felinarului ieşit din spital, abătut, în prohodul soarelui, în revenirea lui - dar aici mai puţin. Probabil îi va face bine să mă simtă aşa, plânsă, udă. Şi nu prezint submisivitate doar pentru că sociopatul este inteligent - ci spiritul de sociopat e ideal, zâmbetul carismatic nu mai era la fel dacă se simţea pătrunderea unei moliciuni ca urina pe pătură de bunică, asta fiind timiditatea. Mă învârt în idealuri, şi când vorbesc singură pe budă, fără să mă audă nimeni. Nu disting timpul, de ce timp? Las timpul, îl invit la teatru şi farmec momentele! O să încerc să fiu puternică, să vorbesc rar, esenţial şi cu pauze de linişte aproape fără respiro. Într-o zi, cine ştie, el la Constanţa, eu la Bucureşti, vom fi adversarii din Elita de Mijloc.
Iubesc să mă uit şi să găsesc gâdilarea, ce îmi închide ochii, chiar acolo în pulsul de la încheietura mică. Încheietura pe care nu sunt afişate brăţările de un an contopite cu energia ce înconjoară o mână insuficientă de licean, ci cealaltă. Îmi place să cred că sub masca de făcut cu ochiul de sub masca ce caracterizează dezinteresul şi ironia, să se ascundă întrebare şi mister, să zâmbesc şi eu, chiar şi urcând scările, imaginându-mi în continuare scena, cu părere de rău că nu a existat dezinvoltura de moment ce ar fi putut să creeze impacturile scenelor, din scoarţa ce respiră până în măduva măduvei inelului vreunui lemn! Să tot am parte de ce simt, oftez eu, tulburată. Şi ştie sigur că am doar 16, mă posedează repede melodia bună şi mă ţine lipită de ea până ne schimbăm polii, şi eu am fantezii, şi eu cred în pesimismul în posibilitatea iubirii (da, ,,Lemur''), în incapacitatea de livrare totală în lăuntricul sentimentului, în opoziţia permanentă implicare - detaşare, condiţia de om - condiţia de geniu. Da, pot să sorb filosofia asta a lui Schopenhauer dedicată viziunii eminesciene. Ne place Mihai Eminescu, Roman ştie. Şi dacă nu ştie sigur toate astea, va citi mai devreme sau mai târziu. Până atunci, ce de plete, ce de momente, ce de capturi ale pufului de pe bărbie şi mai ales ale ochilor verzui spălăciţi.

Într-un azil de copii

uite cât bleu, o depresie moderată!
o pisică stând în scaun tapiţat
de-un turcoaz ambulant
de pe o scară nanismatică,
şi un os închis de gri, pierdut,
pe scândura-cerneală a porţii
spălate de ploaie.

e mâhnită oboseala,
iar eu mă arunc prin frunze, să le ţin de cald,
să nu plece vreodată... spre albastru sau verde.

sunt de boală astăzi, acestea
şi aceleaşi culori
văzute cam tot duminica, dintr-un azil de copii.

tu nu auzeai frunzo, cum strigau prin geamuri
să nu vă apropiaţi de acel curcubeu
uitat de Dumnezeu?

...părea aşa bărbos azilul, încât te-ai depărtat,
dată la o parte de osul de pe lemnul vertical de gard,
căci foarte de devreme erau copii deveniţi memorii,
şi nu fericiri de amintit
când ceaţa febrilă din campus
ar fi fulgerat în genele,
părul,
şi sânul palid şi lăsat al iubitelor lor...

animale - le dorm în rugăciune
şi veghe de leagăn ruginiu
zâmbeşte-le ochilor de câini,
şi trimite un puls de la tine,
binecuvântatule om de gheaţă!

copiii nu se mai pot plimba când le e foame,
doar plâng
şi cântă dulce
unei feţe de cărămizi săgetate
din peretele-neant, beteag.

pe urmele lor,
eu plâng prin parcuri cu florile speriate
de inocenţă,
şi doar ciorile îşi mai caută prin aripi, sunete...
şi încă niciun artist de orizont
şifonându-şi filfizon vreo geantă.

Fotografie arhaică

Te rătăcisei cu groază de mine
Şi te treierau găuri de înclinaţie ...şi respingere.
Doar mai existam, prin toamne din văi succinte
Lumea schimbată,
Şi nu mă mai înţelegeam nici cu frunzele,
Frumoasa şi atenta mea copila, trecută...
Iar când venea vremea să-mi împrăştii duhul,
Nici alte femei pocite nu mă ajutau,
Frunze, tot mai puţine, nu animau priveliştea cu suflet,
De fantome, spre care tindea chiar modestul meu,
Sărac, cu un creştet de peniţă...
Mă trezeam de trei ani, necontenit,
Şi tot noapte era, draga...
Când am lăsat banca tremurândă,
Mă chema să nu mă mai întorc
Şi luminile de veghe amăgite, dispărute,
S-au jucat cu ştiinţă, ca să mă lase stins.
Partiturile înfipte în crengile amorţite,
Ele - doar nişte rupte cruci ale iazurilor de simţuri,
Persistând neghioabe, s-au decis
Să nu ne mai viziteze...
Şi ne-am pierdut pe noi, copilă, în umbră mişcătoare,
Podoabă udă,
Purtată deasupra, şi sub vecilor, prin soare.
Contemplu în susul nepătat,
Şi frunza moartă nu m-anunţă
Ci vine după mine...
Să luăm în seamă că vom regăsi iniţialele în circularitate
Când iară ne vom zări, muţi, pe bancă

Nu iubi un artist

nu iubi un artist,
căci cu cea mai mare siguranţă-şi va face cuib
al nărilor în părul tău din ceafă
şi-ţi va şopti etern că-i atât de nepregătit,
atât de fraged în duioşie
iar degetele lui vor sări coarda cu tonurile de soare,
ţi-l va pune pe umăr şi-apoi pe spatele celuilalt umăr,
dar niciodată nu te va face să zâmbeşti
căci cu cea mai dureroasă siguranţă...
te va dulce privi la cină, printr-un pahar roşu de vin
iar la întrebarea ce i-o vei pune, ,,cum se vede chipul meu?'',
te va face să crezi, înecat, că ai nevoie să pleci de la masă,
să fugi departe, ori să te tunzi cheală,
dar să fugi de ludicul trinitar-al minţii lui
ce te-nfioară atât de teribil
la cererea frumuseţii printr-un tărâm vid,
el mereu o să vadă părul, ca şi copaci excelenţi, părinţi de merinde
perdele din ruj clasic şi tavan de iarbă,
candele fierte cu aromă preaînaltă ce-ţi indignează pasiuni,
ameţitoare dansuri, cu sclipiri de şevalet - o domniţă hoinară
iar orice alună de pe chip sau vertebră
îţi va fi o carte nesemnată.
juna piesă de pe buze va fi repetată, acompaniată,
vinul din paharul roşu transformat în interpretare ideală
deoarece un artist mereu te va trăi aşa,
în plin soare, la un miez, la lună dimineaţă, cât o unghie,
la Luna Mamă, convertită seara,
prin prisme apocaliptice care nu-ţi aparţin
nici măcar în risipiturile conştienţei, inconştienţei
căci acolo nu-s culori, dar ce trebuie să ţii minte
este să nu iubeşti un artist
că va şti întotdeauna cum nu te va iubi
dar te va modela pe un frumos rezon al meritului
- prefă-te inocentă, dar culmea-i că eşti -
şi de-i vei fi credincioasă în ale extremului
orice murmur pe hârtie de poezie,  îi va ceda ca şi contur de-al tău.
minţeam! - tu nu iubi niciodată
un artist,
mai mult ca sigur fuge ciudat, adunând trestii ale necunoscutelor schimonoseli,
dezertează de orice lume căreia îi spui viu,
jură o natură diferită la sălbăticie
şi ştie că nimic nu va fi bine.
te vei murdări, de vei iubi un artist
cu schelete de cerneală, orbire bliţată,
o scelerată dezamăgire şi mult vechi pe urme va dăinui
te va chema într-o altă peşteră, provocând să îngâni după cântece
pe care doar el le-aude nemuritor,
tu rămânând numai cu încercări de pensulă coloră pe piele
ştampile talismanice, semne şăgalnice provenienţei lui.
nu iubi un artist, implor
de pe urechile-i nu poţi sufla colb
el nu se naşte din pământ
el creşte de pe vârf de creangă, din strănut boem de Luceafăr
şi cade peste frunzele scobite-ale insectelor sclave
întotdeauna le va da neînţelegere,
căci plânge mereu, şi cu-asta-ţi va răspunde
neavând mari jocuri de împărţit cu el,
în cele din urmă,
să nu-l întrebi vreodată cum se simte
doar sărutaţi-vă deodată cu noaptea şi gerul.
n-o să-l simtă...
n-o să aibă ce voal îţi marca pe umeri...
însă nu încerca să fii ca el,
vei înnebuni într-o estetică a urâtului
zis moarte pentru cei de rând, ca tine.
şi te vei reîntoarce.
nu iubi un artist, îţi spun
de după uşile cărnii lui,
nu îi eşti dragă,
e praful de fulger cu aceste cugete,
praf de note muzicale, şi gestică suicidală.

Primejdie de rang

astăzi, ca păcat al maladiei,
sub nori vii ţi se usucă mugurii săraţi, ascunşi de scânteie şatene
peste alte lacrimi mâzgălite, ale vremurilor
în care tu erai o mulţime strânsă la gură şi gât, luminoasă,
nederanjată, în răsfăţ cu ceai şi amantul Parc Eden,
o ascultătoare a cerului, timidă pe prăpastie
în grădina spitalului ploios, chemând straiele de aburi maturi
şi te prindeau conotativ în sorbeturi de învăţăminte,
acolo până şi nopţii gustându-i lumină.
moale, şi cu pistilul blestemului înfăţişat pe frunte - un hectar de fantezie,
te picuri pistruiat sub pământ şi speri la cădere din neantul sigur,
însă nu mai sunt fulgi pe scoarţă.
nu mai supravieţuieşti, tremuri o materie sensibilă,
jertfită eşti Bisericii Emoţiei, să inspiri alte suflete, şi deloc oameni.
acu-ţi mai doreşti îngânarea sărutului ploii, ca o renaştere
sperând să cânţi mai bine baladele aduse cu degete,
pe o lume împănată, confiată, pierdută-n etil chibzuit -
- acel sictir biologic auzit la teatru, dintotdeauna,
să urli blajin, tu suro şi dreapto!
răsufli rar, oftezi contrar...

Parul si marul

avea părul lung şi-o figură comună,
convingeri verzi, de globi bătrâni,
ai surelor plane figuri de piele
piele albă şi ceratică
arsă piele, şi bolnavă.
oglinda ei umană mi-amintea de iubire
şi mă poseda spre-nmormântare de buze roşii
buze roşii, de lac, abunde - o natură inconştientă ca fâşii.
geometrica semnelor zâmbea neştiutoare odată cu gura
inepţiilor de cotidian-octombrie
într-o negură de fruct impus,
o cameră, cu falşi martiri,
a cărei-nsemnătate-avea cavernoase margini.
tăceri şi privare de frunze îmi lasă
grave, groase - mă educă
mă educă prost, şi lin, dar clar şi maiorescian
zguduie fiinţe polare, o minte şi putere-a două picioare.
mă farmecă pe umăr un profesor,
şi deodată ochii-mi ciuliţi vorbesc,
şi-i ascund pentru-o fecioară, 
cu aţă în prăpastie de lemn
lungă şi sacră alee de imense desene
pe care-o pot corupe la nesfârşit în maldăre... de păşit.
însă faţa ei mereu fuge-ascunsă-n palme talentate, de tei
şi mereu îmi cade rugător pe plete de vreme, s-o iert
când se duce pe pernă, să-şi spele părul...
să-şi inunde ochii, şi cureţe mărul...

Bălană verzuie

se întrecea pendular, cioplindu-se cu gura-ntredeschisă,
era printre noi şi mergea desculţ, necunten
iarba îi crescuse în ochii de iarnă, şi grâu de toamnă-n căpuşor
genele ei toate se răsfirau şi-mpingeau ca un popor.
rudele lor, porii, se giugiuleau reciproc,
seva se înălţa fără clemenţă,
zdrobind desenele unui vânt de topor.
seminţele zburau incolore,
când plecau din capul ei, iar...
ziua era mai zi, şi puteai spune că e soare
când o gustai cu totul, ghete, stele polare
erau pe lobi, şi excitaţi, dureau a strălucirea ideală!
tremura timpul, când o priveai a doua oară
iar norii se mişcau mai ceva ca la o oarbă orchestrară
aşa de insipidă, că zguduia fantomele cenuşii
de se împingeau şi ei, tonuri ude, 'ntregi, plumbii.
şi-ţi plecă vegheata descrisă,
o femeie nici studentă, nici juneusă,
dar distrusă de gândul atingerii zgârieturii albe
a cerului deschis, cu lumi rarefiate
cu cai de ceară, cărţi descoperite
şi ceai molatic în tremur de răcurgere
iar misiunea ta îţi spune să-l aduci pe Demiurg
în a hotărî că nici măcar el nu poate găsi infinitul.
te-am împrospătat cu poezie...
acum a ta materie rece, aştept să-mi mulţumească!