astăzi, ca păcat al maladiei,
sub nori vii ţi se usucă mugurii săraţi, ascunşi de scânteie şatene
peste alte lacrimi mâzgălite, ale vremurilor
în care tu erai o mulţime strânsă la gură şi gât, luminoasă,
nederanjată, în răsfăţ cu ceai şi amantul Parc Eden,
o ascultătoare a cerului, timidă pe prăpastie
în grădina spitalului ploios, chemând straiele de aburi maturi
şi te prindeau conotativ în sorbeturi de învăţăminte,
acolo până şi nopţii gustându-i lumină.
moale, şi cu pistilul blestemului înfăţişat pe frunte - un hectar de fantezie,
te picuri pistruiat sub pământ şi speri la cădere din neantul sigur,
însă nu mai sunt fulgi pe scoarţă.
nu mai supravieţuieşti, tremuri o materie sensibilă,
jertfită eşti Bisericii Emoţiei, să inspiri alte suflete, şi deloc oameni.
acu-ţi mai doreşti îngânarea sărutului ploii, ca o renaştere
sperând să cânţi mai bine baladele aduse cu degete,
pe o lume împănată, confiată, pierdută-n etil chibzuit -
- acel sictir biologic auzit la teatru, dintotdeauna,
să urli blajin, tu suro şi dreapto!
răsufli rar, oftezi contrar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu