Plecare...

Fiinţa pustie din mine răsare la o primă strigare,
Se retrage din dorinţa de neafirmare,
Răsare la strigătele tale,
Împietreşte la ordinele din suspinare...  

Surâzi c-o proprie ştrengare,
Aduci puţină fericire în lumea-mi mare.
Intuiţia te poartă-n convoi,
Eu mă tot dau înapoi...

Ştii că sunt o umilă întrebare,
Pentru tine, pentru Soare,
Pentru astre, pentru ele,
Nu corespund voinţelor mele!

Aduci cu tine-o inhibare, dar îmi prieşte oare?
Tot atât de fermă în cuvinte, precum şi-n minte?
Tot atât de fină şi sublimă, într-o splendoare?
Mult mai superioară mie, asta da miarare.

[...]

Am poposi la o amăgire,
Chiar şi la o epuizare,
Ţi-aş recita zi, noapte-n zare,
Iar tu mi-ai adora posibila şovăire.

Şi ne-am promite de-ndată unul altuia,
Gândire, iubire profundă, eternă,
Chiar şi de departe...
Iar tu-mi vei promite că nu vei uita baladele cântate!

M-aş arăta puţin mai mult neafectată,
Am mai cânta uşor de plecare,
Cerşind corbului îndurare,
Tu sfârşind printr-o povaţă.

Pe ultima sută de metri şi strofă,
Cu tine bine-ar mai fi...
N-aş vrea a pleca, da' pupă-mă, nu te sfiii,
Te sfieşti chiar acum, când gata de plecare sunt?


Nu, nu e poezie. Sunt sentimente chinuinde, cât de cât rimate.
Şi... te-ai întoarce undeva? Unde? De ce? Ai pleca undeva... departe, departe?