Bunica

Am visat frumos azi, cred ca pentru zece minute. A fost mana cereasca sa pot visa zapada... pe mine in ghete... cu paltonul galben, in carouri, nefiindu-mi frig, stand cu mainile pe un fel de pat de zapada. Patul de fapt era un brad de pe marginea strazii, plantat, lasat in splendoarea lui de curs natural; ciufulit si cam cu mai mult de un metru mai inalt, arata ca un cub pe care se pusese zapada, si cum pe lateral, in realitate, nu se strange zapada - caci nu ninge pe orizontal... imi lipeam mainile de o fata a ,,cubului'' ce de fapt era un bradut ,,tehnic'', de margine de strada, inzapezit. Eram in oras, imi amintesc ca vedeam ,,primul centru'' al lui. Pe langa primarie, se afla ceasul care indica temperatura si ora digitala. Stradutele, cele doua, soseaua, pareau mult mai inguste decat in realitate, percep eu, dupa somn. Imi picau in ochi multe canapele, si crucea din piatra dedicata eroilor din razboiul decembriei, fantanile obositor de albe, apoi piatra cu mozaic de pe jos, modelata, pe alocuri sparta si descoperind noroi... Imi mai amintesc ca am vazut grupuri de persoane: o fata din generala, cu mama ei, la fel de plina, cu chipul de pasare neagra, o mama stearsa. Ea sigur era in peisaj, si stiu ca nu avea cine, era seismica acea senzatie de uniune puternica, si desi stearsa... cu ajutorul ei, in vis, imi revenisem cu gandul ca acea colega este Iordache. Nu-mi pasa, ca in realitate, nu le mai salutam. Dar nu ma observau. Continui sa desenez expresii cu cuvinte la numar - doua, si ca sa ma fac de ras acum, gen ,,kiss you'', ,,love you'', ,,welcome, winter'', si chiar asa scria (scormoneam cu degetul in neaua de pe bradul acela). Un inca detaliu, dar acesta cu o valorizare mai complexa, in visul meu era si un tip pe care l-am vazut timp de un an, un an zilnic matinal in care eram supusa de ghiozdan si o boare de abia intrata in peretii liceului pedagogic. Era asa de real. Dar acesta sigur mergea la serviciu, dupa tract, bicicleta, si fes. In fine, chiar si jacheta. Mai aruncam o privire, ca aveam curaj, in realitate. In viata de dinaintea visului, il vedeam chiar si ma caram dis-de-dimineata, spre tren. Sedea pe o banca, c-un geamantan negru (isi schimbase sigur serviciul...) si banca era langa o frizerie. Frizeria sigur nu era departe de gara, eu stiu. In vis... avea o fiinta in spatele lui, vaga. Nu mai pedala singur, dar tot cu bicicleta, si o rapiditate de care mi-am dat seama doar memorand si revenindu-mi in minte comportamentul din vara, pe acele doua roti neschimbate. O linie groasa s-a nascut odata cu pierirea lor, si oprirea la semafor. Eu continuasem sa ma joc cu degetele in zapada, sa imi dau paltonul jos, sa-l las de izbeliste, si sa uit de geanta verde sub el. Ce m-a intrebat daca nu cumva imi vine sa plang dupa realizarea visului, a fost prezenta bunicii. Nu imi amintesc sa fi fost imbracata, poate era, in negru, in capot. Foarte vag, din nou. Dar pe o banca, din stanga mea, si privea cubul, ma privea pe mine. Ii auzisem cu toate simturile mele, vocea. Nu era infrigurata, chiar ii placea, insa stiu ca deja se inserase, si nu mai era nicio vapaie de soare ca pana cand s-o ochesc pe Iordache. Ma strigase si uitasem de palton si geanta de militar, chiar in strada ingusta. A, ma gasesc sa spun acum ca erau felinarele atat de cuminti, cerul de un albastru atat de apasat si vizibil! Comestibil! Ningea atat de calm si parca fulgii prevesteau cu fiecare secunda un preludiu, ca fiecare stea de gheata sa acopere plaiul orasului. Bunica ma strigase deodata, si o sa spun aproximativ ce a zis: ,,mama, vezi si tu daca a venit pensia, uite cuponul, mergi si vezi''. Probabil avea un buletin in mana, probabil avea zapada in mana, asta nu mai stiu. Aveam parul prins in vis. I-am urlat din strada bunicii, dar cu caldura in inima, ca e tarziu, deja inserat si la posta nu mai e deschis. Poate maine isi ia banii. Visul era ca si cand eu eram mica, ea avea grija de mine in parc, si incerca sa ma mai desprinda de fusta mamei punandu-ma la gandit si facut ceva. Puteam sa fac daca era deschis, si ziua, dar am gandit ca nu este, si nu am facut, in consecinta. A fost atat de profan momentul, ca parca alergasem pe diagonala in locul acela presarat cu banci, alergasem, da, pana la crucea de piatra... monumentala. Cand ma intorsesem, era parca, cu siguranta, mai intunecat. Probabil nu era asa de tarziu cum crezusem, si puteam sa ii iau pensia bunicii, s-o las in zapada care alerga cernuta din cer, pe fiecare bucata de lemn si mediu artificial. Acum cred ca mai intuneric de atat nu putea fi. De felinare aveam mai mare nevoie, cu totii, insa beneficiul mai era doar ca stateam cu bunica, pe o noapte ninsa ca la carte, ninsa pasnic. Era alb si frumos, iar cand m-am intors langa cub, ma impacientasem, ca nu gaseam paltonul si geanta. Erau mai multi braduleti din astia, asezati unul langa celalalt. Ma duc sa ii controlez pe toti, probabil nu m-am orientat cum trebuie in spatiu, si primii doi mai aveau doar cateva crengute de zapada. Restul de ei erau aposi, li se topisera creativitatea alba. Parca iesisem din taram, visul nu ma mai suporta. Acum nu pot sa imi tin uitarea pe loc, caci cu fiecare detaliu ce l-am imprastiat aici, cu atat ma indepartez de ideea gentii, ori fara de gentii... Pot sti foarte bine ca nu le-am gasit... Dar mai conteaza? Dupa mult timp, m-am trezit cu o alta respiratie si un zambet.