marți, 3 martie 2015


I
 
Era a doua zi a lui septembrie. Un vînt greoi și murdar primenea calea păsărilor răpitoare de pe cer. Se strîmbau într-un dans ciudat, cu aripile bătînd a dor de casă. Mă aflam la deal. Rareori soarele cu dinți atingea ținutul, luminînd rece și candid. Norii negricioși se descompuneau în naturalețea lor posacă, făcîndu-mă să cred că dispar mai grabnic decît înainte și timpul se scurge mai repede. Apa din rîul dulce se poticnea la ivirea pietrelor, spărgîndu-le invizibil.
Mă regăseam într-o stare de veghe; vegheam urmele propriilor pași, din cînd în cînd veghiind și asupra surîsurilor țăranilor obosiți de sub streșini, care ori tricotau, ori citeau. Urcam pe o alee abruptă, unde aerul puternic îmi fortifica inspirațiile. Călătorul era întîmpinat de o oază de sănătate. Nesățul meu se năștea și din curiozitatea a ceea ce am să găsesc cînd voi ajunge unde îmi propusesem, într-un loc uitat de lume ce odată a fost lăcașul sufletelor părinților părinților mei. Mai degrabă, străbunicii din partea mamei mele, cei care au crescut-o. Veneam din Cîmpia Romînă către Ardeal, gîndind că voi rămîne cîteva zile, cel mult o săptămînă.
De pe acel drum strîmt puteam să văd desimea de acoperișuri din depărtare, din străfundurile dealurilor, majoritatea cărămizii. Pe coline coborau și urcau animale sătule ori înfometate, cu stăpînii lor suspicioși la culme, dar și temători de furtuna ce ar fi putut urma. Bănuiam că ei se aflau departe de casă, întrucît prin împrejurimi nu văzusem vreo femeie sau copil așteptînd cu sufletul la gură pe cineva, cum mama îmi povestea că se aștepta cînd bărbații plecau la muncile lor.

Lanțul de roci se arăta falnic și rece în ceață, cu crestături grizonate și povești nespuse ale anilor atît de trecători. Verdele din depărtări preschimbat în griuri misterioase mă îmbia, și mirosul proaspăt al naturii ce stătea să se dezlănțuie, invada porii, roua depunîndu-se pe glezne și pe volănașele rochiei albe. Mă gîndeam la Dumnezeu, frumusețe și iubire. Cîtă iubire a fost împrăștiată în aceste creații și cît de puțin ne mai aruncăm măcar ochii, noi, oamenii, printre brazi, printre nori, de la înălțime, ca să-i lăudăm și să ne-audă, așteptînd semne legănate din partea lor. Cuprinsesem în palme o mînă de iarbă, pe care am mirosit-o adînc cu ochii închiși. Eram curpinsă de un fior al amintirii unei vieți primitive, dedicată pămîntului, munților și apei, de care mi-aș fi dorit să am parte. Am lăsat iarba să se dezlipească dintre degete, zburînd într-o mică tornadă spre înaltul cerului.

Auzisem foarte clar semnalul trenului; era ora fixă la care pornea. Cînd se dezmorțise pe șine, lucru pe care la fel de clar l-am simțit, deodată un trăsnet cu ploaie torențială a coborît din zări. M-am oprit în loc ca să văd trenul în micimea lui, de acolo de unde mă aflam. Un vînt și mai aspru începea să legene pădurile din depărtare. Vuietul, cînd domol, cînd aprig, pe care zeii ploii îl împrăștiau de sub aripile lor în tărîm, făcea ca tot peisajul să se stînjenească precum un mezin zgribulit în fața cerului. Animalele mugeau și chiuiau din toți rărunchii spre orizonturile cu trecutul lor verde, și prezentul hotărît atît de mort, de încețoșat.
 

II

Simțeam astenia de toamnă. Trebuia să mă întîlnesc cu cineva, să-mi arate drumul. Detaliile mamei au fost probabil autentice doar în copilărie, adică în urmă cu... cincizeci de ani. Apreciam faptul că se străduise să-și aducă aminte. Tremuram de frig; adoram senzația, încercînd să-mi slăbesc simțurile. Rochia albă se lipise de mine și părul sorbea fiecare strop de apă primit. Cu cît înaintam mai mult pe alee, de o parte și de alta, vecinătatea se arăta tot mai stingheră, mai fidelă unui ținut binecuvîntat ca acela...

Casele erau mai răsfirate și mai puțin îmbrobodite decît înainte. Grădinile erau cu totul schimbate - sărace și triste, dar gemulețele ceva mai primitoare, decorate jerpelit cu flori agățătoare. Lemnurile acestora se vedeau putrede ca niște coji de nuci și aleile ce porneau din pragul ușii se aflau pe cale de dispariție, ca și cînd nimeni nu mai bătătorise drum pe la ele. Mi-am spus că oamenii ce locuiau acolo ar trebui să fie ceva mai înțelepți, cu ochiul liber văzînd că dispuneau de atîta natură și de atît de puțini vecini. Ar fi trebuit să frămînte dealurile lacome de păduri, să le venereze prin cîntul lor și proverbe, să se trezească de dimineață devreme, să muncească pînă seara mîncînd puțin și consistent, și să citească pînă adorm un somn dulce, aducător de energie pură spre zori pentru o altă zi în tărîmul de poveste.

Mi-era teamă că nu am să găsesc ce visasem, inspirată fiind de ,,cronicile” mamei mele; era acolo ceva ce aștepta să fie descoperit; puteam s-o bucur și pe mama, arătîndu-i fotografiile făcute ori trimise prin poștă dacă aș fi rămas ceva mai mult timp în sat; și urmasem drumul cum mi-l dictase din capitală. Apoi întrebasem cîțiva săteni ramoliți despre domnul Tender și madam Lenuța, geamgiul și scriitoarea, cei care au crescut o nepoată cu păr lung și negru pînă la genunchi - Dida îi spuneau - ce acum a ajuns cadru medical, îndrăgostită de un doctor, toate acestea întîmplîndu-se începînd cu anii șaizeci. Ceea ce o făcea pe străbunica scriitoare în sat, le explicam eu, era faptul că învățase mai mult, îi plăcea să învețe, să picteze, să croiască, și făcea temele multor copii din sat, compuneri frumoase, foarte captivante, pline de fantezie. Pentru ea nu scria niciodată, poate rareori. Nici nu prea avea ce, poveștile ei se conturau mai bine în culoare. Nu reușea să se înțeleagă  întotdeauna cu femeile din sat, vecinele ei, și nu avea nici o prietenă apropiată, pentru că din ființa ei blîndă, calmă, nu puteau să se nască îndrugări verzi și uscate despre ceilalți oameni din sat - cum le și plăceau bătrînelor să scornească.

Nu-l agasa niciodată pe soțul ei - cînd acesta sosea de la slujbă, îi așeza scaunul, apoi asemeni făcea și bătrînul pentru soție, ea se strecura în spatele lui și începea masajul înghiontit de dezmorțire. Îl săruta pe creștet în timp ce aștepta să-i fie cotropite simțurile de mirosul mîncării proaspete. Luau masa deseori cu copiii lor, cadrul ,,festiv” devenind cu ușurință o pură comedie. Străbunicul chiar era un geamgiu foarte bine plătit, apreciat, care mai și sculpta în atelierul său - doar timp liber să fi avut, unii spunîndu-i că se trage din Brîncuși, la care străbunul ar fi rîs cu o schimonoseală în ochi la adresa modestelor minți. În magazinul său se găseau giulgiuri, oglinzi, geamuri, rame de toate felurile, unele chiar sculptate de el în arabescuri. Deținea o căruță cu boi și coviltir imens, ce bătea același drum în fiecare zi, saltînd în aer iz de pămînt fertil. Era foarte precaut în ceea ce făcea, nu se tăia niciodată în așchii sau cioburi. Cunoștea tehnicile. Iubea foarte mult caii, și cînd vedea căruțe mînate de aceștia, se uita urît la cel care îi biciuia, negîndindu-se că ar putea fi rudă sau vecin. El îi călărea fără șa, spunînd că ,,straiele” îi îngreunează viața, că nu sunt doar niște animale, și trebuie să simtă căldura, pielea țăranului pe trupul lor musculos, protector, mătăsos, și să fie una cu acesta. Le pieptăna părul cu o perie veche, aspră, mîngîindu-i și zgîriindu-i, le șoptea vorbe și nume, întrebări retorice. Avea un cal al lui, roșcat, brav și plin de personalitate; îl privea cu o blîndețe neasemuită, ce emoționa animalul, acesta culcîndu-și capul pe umerii și pieptul străbunicului ca într-un alint deosebit. Cînd murise Roibu, calul său cel drag despre care spusesem, pe care-l călărea de mic copil, crescut în armonie și toate cele trebuincioase, mai ceva ca un om cu serviciu și viață de societate, un nechez pătrunzător, dureros, se auzi din grajd. Era bolnav, din cîte mi-amintesc. Străbunicul avea coșmaruri cînd și-amintea de acele ecouri. ,,Își strigase și el nechezul uman, se desprinsese cîteva zile de realitate, Elisabeta abia îl mai putea scoate din agonie”, spunea mama cu dor despre străbunici.

Nu cu mult înainte de a începe ploaia, am întîlnit cîțiva oameni minunați care mi-au explicat cu calmitatea lor nativă despre posibilul drum spre căsuță. Doi bărbați, unul cu fluier la gît, celălalt cu o sticlă de vin în mînă, iar femeia, cu un șorț vechi murdărit de un praf alb. Un cîine mic scîncea țopăind în jurul lor. Straiele aveau motive romînești în culorile sîngelui, ale oceanului și ale soarelui din desenele cărților cu povești. Tabloul clasic. I-am întrebat cum arată cabana, dacă mai există, dacă a existat, dacă am nimerit în satul potrivit. Le-am spus din partea cui sunt. A trebuit să repet de cîteva ori perioada anilor; erau niște surzi simpatici. Asta m-a descumpănit - se putea să fi ajuns în locul greșit, era prea frumos să fie adevărat!


Dar se înțelegea că erau dispuși să-mi ofere mai multe detalii, avînd în vedere că satul era mic și înghesuit, o comoară de liniște, iar ei, străbunicii mei, niște ființe splendid de amabile. Nu greșisem drumul, eram pe cel bun. Bătrînii, țărani mîndri, își mușcau buzele parcă țesute cu ață roșie, abia abținîndu-se din a-mi povesti cîte bogății - plantații - dețin și cîte pămînturi muncesc ei de fel. I-am întrebat cum după atîția ani ei încă au ținerea de minte despre tot ce se întîmpla. Îmi spuneau cum vorbele, în acel loc, circulă mereu, întotdeauna, și fiece poveste se preface într-o informație prețioasă pentru ei, mai ales dacă povestea descrie oameni onorabili, fapte pe măsură. Extrem de puțini oameni ca mine, mi-au spus, au îndrăznit să sape trecutul. Le-am spus cît de mult îmi plac poveștile, și cum aceasta mi s-a părut una frumoasă, ce face parte din familia mea, am hotărît să mă aventurez și să am grijă de ce voi găsi. Însemna mult pentru mine, pentru liniștea mea interioară și spiritul ce dorea să se scalde-n splendoare. Dintotdeauna îmi plăcuse să trăiesc în trecut, să mă grăbesc în lucruri, să fug de prezent, și cînd se ivea să am parte de vreo experiență cuprinzătoare, mă bucuram și abia așteptam să scap de ea. Mă copleșea, onora, iar eu detestam să fiu măgulită, deoarece îmi uram ființa. Dar peste timp, mi-aminteam experiența și trăiam în ea ca prima oară.

Nu căutam locul străbunicilor doar pentru a o înțelege pe mama ceva mai bine. Mi-era teamă ca spiritul meu aventurier egoist să nu fie superficial. Eram pe cale de a scormoni trecuturile unor oameni cu viețile sfîrșite. Voiam doar să miros atmosfera veche și să-mi dea un nou suflu pentru inspirație, să mă liniștească, să mă scoată din grijile existențiale, ca în final să mă adoarmă, pregătindu-mă pentru lungi zile în pădure. N-aș fi vrut să le deranjez spiritele adormite - acest lucru m-ar fi costat la întîlnirea cu Divinitatea. Însă izul poveștii m-a atras, am scris multe invenții despre farmecul locuințelor din pădure, și puteam găsi una a familiei, în care în sfîrșit să pot trăi, avînd natura alături. Era trist că acea goană vie după un vis se sfîrșea, însă viața se putea întruchipa ca fericire după împlinirea visului.

Aflasem de la oameni reperele după care trebuia să merg, o cruce din piatră, apoi un panou cu diverse anunțuri din sat, stînga-dreapta, o cutie poștală și-o alee pietruită, nu foarte îngustă. Nu-și aminteau exact de forma casei, un bărbat spunea că el nu a văzut niciodată o casă în acel loc, bătrîna îl trăgea de mînecă, susținînd că acea locuință, măcar urmele, încă se află acolo. Ultimul era sigur de existența ei. Cîinele lor schelălăia de sete.

Mai aflasem și că pîrîiașul încă trăiește, este limpede și susură precum un fecior timid, înconjurat și el cu pietre pe margini. Nu puteam să nu-l văd. De acolo știam și eu de la mama că pot să mă ghidez prin împrejurimi, să caut o cabană fără streașină, dar cu acoperiș care parcă o ia la vale. Au zis că neamurile mele au trăit în căsuța cu etaj pînă în anii nouăzeci, precum zise și mama. Dar nu cunoșteau mormîntul lor.

Le-am spus că nu se află în Ardeal, întrucît mama a insistat să se mute cu străbunica la casa din Muntenia, după ce străbunicul deja murise. Și ca să nu-i fie departe omul ce a crescut-o, l-a înmormîntat tot într-o zonă de deal, cum i-ar fi plăcut lui, cu mulți stejari și nuci - într-un cimitir de lîngă rîul Ialomița, care se tot înghesuia lunar.
Subit îmi dădusem seama că străbunicul Ștefan, nu era un defunct fericit, deși probabil la acel timp se desfăta în Nirvana, cu fructe sălcii și dansuri voioase.
Cimitirul își pierduse din intimitate, era populat de oameni sărmani și mizerabile bocitoare care îngrijeau cîteva morminte, lustruiau gardurile, măturau aleile, aprindeau în fiece duminică lumînări pentru adormiți. Împlineau toate aceste lucruri pentru bani, necunoscînd emoția. Locul sacru era devastat de profanarea ființelor putrezite sufletește, cu guri pe care nici pămîntul îngrijit de mîinile lor nu le-ar fi astupat pe vecie. Tratau acel tărîm ca pe un spațiu unde oamenii viețuiesc cu trupurile, dar care în așteptarea trecerii timpului, se împînzea de mizerie... Și această mizerie, ce era de fapt? Se gîndeau la ea greșit, păcătuind... Era chiar esența din care toți oamenii nasc alți oameni. Buruienile pămîntului, praful, apa, frunzele lipsite de culoare, elemente neschimbate în adîncul sufletelor lor. Uitau să simtă natura; uitau să aibă grijă de simptomele ei eterne, care se vor sfîrși doar cînd n-or mai exista ochi văzători pe pămînt. Natura se va îngriji în fiece anotimp de  țărîna cimitirului, sărată de lacrimi și îndulcită de flori, luminînd-o, adormind-o-n pace... Într-o zi, vor simți revolta acelor morți, de sub picioarele lor mici, menită să cutremure corbii și fîntînile.
Lacrimile parcă se grăbeau să curgă pe chipurile bătrînilor. Știau și ei  despre blestemul sorții trecătoare a unui om comun, pămîntean; faptul că la fel de tăcuți vor ajunge și dînșii, cu trupurile încovoiate și reci.
Eu nu l-am cunoscut niciodată pe străbunicul, dar urma să se întîmple. Nu puteam spune că lacrimile bătrînilor mă emoționau foarte grabnic. Le ascultam scîncetele cu sfială. Am lăsat privirea în jos, gîndindu-mă că nu mai am mult de mers și voi descoperi ceva minunat. Mă atenționară să am grijă la oamenii ce se perindă pe lîngă mine fără vreo logică, de obicei sunt tineri, arată ca niște spîni și vor ori să fure, ori să necăjească. În spirit de glumă, remarcasem că sat fără de pîrliți ca ei nu există. În zîmbete sincere și ghidușe îmi mîngîiaseră creștetul cu mîinile lor mirosind a pămînt ori busuioc, urîndu-mi drum bun.
 
 III



Ocolisem de mai multe ori drumurile, căci mereu treceam pe lîngă același bătrîn, la fel de îngenuncheat și-ndurerat, în fața aceleiași cruci, strigîndu-și femeia...

Trebuia să întîlnesc o pădurice verde și deasă, o alee pietruită, un pîrîu care se agita și umfla din cauza ploilor. Am simțit mirosul de tei împrăștiat în jur, căci pîrîul se sufoca de florile căzute ale acestuia. Era un tei imens, sălbatic, sub care orice cuplu tînăr, neîntinat, drăgăstos, și-ar fi dorit să șadă, să își deoache jumătatea, cîntînd și mîngîind; toată podoaba copacului aproape că se rupea din rădăcini, vrînd să zboare-n bolți cerești. Arăta atît de verde în ceață, aproape fluorescent; mă întrebam dacă asta nu sperie animalele, ori sunt obișnuite, avînd în vedere ultimele zile, atît de întunecate. Poate însăși vremea înălța acel loc pe culmile frumuseții.
Simțeam ploaia ca pe o protecție împotriva răului. Devenise caldă, ca și cînd o căldură de astru pulsa sub ceruri - îmbia apa într-un simț curat. Îmi luaseră ochii băncuțele din apropiere, care se mișcau fără a distinge scîrțîitul lor neuns, vechi și lemnos. Uitasem pentru ce venisem. Nu mă mai simțisem așa de cînd pășisem pentru ultima dată în biserică.
Nu apucasem să-mi termin gîndul, că întîlnesc un tînăr ce se plimba liniștit prin preajmă. Avea părul lins, rar, plete lungi, negre, pînă la umeri, contrastînd cu un nas alb, ascuțit - mustața de sub el arăta ca două spade victorioase; buzele sobre îi prihăneau chipul. Se plimba singur prin furtună, chiar foarte liniștit. Înțelesesem că nu e o fire sperioasă de calamitate, și că nici măcar nu îl prinsese pe drum. Hainele erau lipite de el atît de vizibil, încît puteam să disting corpul ca pe ceva dezgolit. Se oprise în loc și mă privea țintă. Părea că se bucură de ploaia tomnatică.
Am privit și eu chipul cu greutate; simțeam o melancolie nespusă, și brusc, frisoanele mă țintuiră. Aruncă o privire în spate și se întoarse spre mine, dar nu își mișcă picioarele din acel loc. Speram să mă pot îndepărta fără să-și dea seama că simt teama.
     - Cine sunteți, domnișoară? întrebase din depărtare o voce tînără și nobilă, ușor îngrijorată.
    - Nu sunt din împrejurimi, domnule, strigasem eu, certăreț.
Se apropia furtunos, cu pletele grele de apă. Eu aproape stăteam într-un picior, gata de o fugă soră cu viteza luminii. Mi-ar fi plăcut să-l întreb de Ștefan și Elisabeta, deja răbdarea mea pierea. Mi-am păstrat firea întreagă, spunîndu-mi că în acel moment copilăriile sunt de prisos. Dar el era spîn, se plimba singur prin ploaie, cu o iie sărăcăcioasă băgată în pantaloni de soldat; și mai erau doar trei ceasuri pînă la înserare...
    - De ce te afli aici? Știi cine a trăit în locul de acolo? și arătă cu palma spre lateral, cînd abia puteam să disting prin ploaie și desimea de crengi, vagi texturi de lemn ce făceau parte dintr-o casă.
   - Acolo se află casa de la pîrîu, nu? Pentru acel lucru am sosit aici. Este o călătorie clandestină, nu știam foarte multe despre adevăratul drum. Am venit pentru acest loc. Am putea povesti mai multe dacă mi-ai arăta un adăpost, cel mai bine mi-ar face să știu drumul spre casă. O noapte în pădure nu este o povață prea inspirată.
   - Acest loc te aștepta. Dă-mi voie - și-mi sărută mîinile - eu îi cunoșteam foarte bine pe oamenii de-aici. Mai puțin ei pe mine. Erau extrem de amabili, inteligenți, bărbatul cunoștea multă istorie. Am să-ți arăt casa, este minunată. Etajul încă mai există.
Am coborît privirea, zîmbind și mulțumind. Mă dezmorțisem, începusem să merg. Mă privea, ajungîndu-mă din urmă. Tăcea mîlc, nu prea știam ce pot spune. Speram să ajungem mai repede, să povestim mai repede, și să rămîn singură mult timp. Mă gîndeam la faptul că străbunicii privesc totul de sus, și mă apără. Acel om nu părea a fi răuvoitor - și mie îmi plăcea să beau apa ploilor, fie că aceasta venea și cu fulgere nestăpînite, tunete hotărîte. Dar se întîmplau altfel în oraș acestea. Mii de alte gînduri nu doreau să mă cruțe - eram foarte agitată, o prezență nouă, ca din senin apărută, făcea ca hormonii să jubileze și ca sucurile organice să îmi umple măruntaiele.
    - Să nu crezi că sunt vreun nebun. Doar îmi place să mă plimb prin ploaie pînă mi se zbîrcește pielea. Și nici să tac nu-mi displace prea mult. Și văd că nici ție, spunea el, rar, cu privirea plecată, pletele vîjîindu-i în aer.
    - Mă regăsesc în descrierea ta, sinceră să fiu; nu sunt obișnuită să vorbesc. Îmi plac literele, poveștile, vechiturile, ploaia, îmi place să ascult oamenii... Sper să-mi spui istoria locului, spusesem eu gîfîind ușor, ducîndu-mi privirea spre picioarele lui care se mișcau atît de natural prin gargara noroiului.
    - Te va surprinde. Cunosc multe istorii. Erau rudele tale? începu el pe un ton din ce în ce mai familiar și totuși, detașat.
   - Da, străbunici. A trecut foarte mult timp, i-am văzut doar în fotografii, bineînțeles. Și încă foarte vag, căci își pierduseră însușirile, de atîția ani zăcînd într-un geamantan. Dar tu ești foarte tînăr. Cum se întîmplă să te afli aici, știind atît de multe despre niște fosile?
    - Nu sunt tînăr, spusese cu un zîmbet nou, ce-mi cotropea ochii, privirea lui străpungînd nebunește. Cui mă închin mă protejează, dă viață unui trup ca să trăiască, nu ca să se veștejească.
     - Dar cu toții suntem trecători... spusesem eu, descumpănită; începusem să cred că era un om fără de religie.
     - Depinde cui ne închinăm, îmi zîmbi el pierdut.
Nu mai zise nimic, îndreptîndu-ne tot mai mult spre casă. O puteam zări. Mi-am spus că tăcerea lui e atît de provincială, aproape mă contrazicea, dar nu se exterioriza.Văzusem din nou pîrîul, dar și mai încorsetat de tulpini și alte rămășițe vegetale. Am simțit mirosuri diferite, toate bătînd spre putreziciune. Ploaia se lupta cu ele, încercînd să îndulcească locul. Tuna și fulgera în pădure.
Ne aflam la cîțiva metri de lăcaș. M-am oprit în loc, tînărul cutezînd să facă la fel. Mă privea curios. Eu încercam să mă concentrez pe detaliile tărîmului. Era un gazon curat, limpede, dar casa impunătoare se înverzise de mușchi, mucegai, rugineală, pe toate părțile. Ieșiseră la iveală doar cîteva cuie, ferestrele erau mari în față, dar foarte mici în spate. Puteam să disting o sufragerie înăuntru, probabil o baie mică, și alături, într-un corp lipit, bucătăria sau altă cameră misterioasă. În fața casei erau doi stîlpi vetuști din piatră,unul dintre ei semănînd cu o femeie. Lemnul era foarte putred, streașina arăta ca ceva mîncat de molii, c-un tapet înflorat pe-o parte. Priveam stînd în ploaie casa. O îmbrățișam printr-un zîmbet, observînd cum fulgerul cădea obsedant, parcă, chiar în spatele ei. Multe păsări se ascundeau sub rămășițele din streașină. Geamurile erau mizere, arătau ca și împămîntate, pline de jalnice pînze de păianjeni care au îmbătrînit zăcînd în propriul destin. Abia puteam să-mi dau seama că acolo există un soi de perdele tradiționate, îngălbenite.
    - Nu asta este ceea ce căutai?
    - Scuzele mele! Am rămas măgulită! Nu îmi vine să cred că am găsit asta, acum, aici. A fost construită după al doilea Război Mondial. Au trecut cincizeci de ani, se poate să mai existe? Este în stare aproape perfectă. Dar tot nu aș îndrăzni să intru, se poate dărîma. Ne aflăm în primejdie, punînd la socoteală ploaia asta afurisită, atît de pătrunzătoare. Posibil ca totul să fie putrezit înăuntru.
    - Crezi că asta e prima ploaie ce se-avîntă peste casă? Au fost ierni îngrozitoare și primăveri care dădeau pe-afară de vegetație (își ducea mîna către ceafă, pe care o ghiceam încordată; apoi începu iară să vorbească, deschizînd brațele, mai apoi palmele). Bătrîna casă nu moare. Am să intru eu primul în casă, cum am mai intrat. Cheia este tot sub preșul roșu.
Mijisem ochii, lăsînd apa să se strecoare în ei. El mai fusese acolo, cotrobăise și probabil furase, prihănise un trecut pe care doar cei morți îl știau. Într-adevăr, un preș roșu, cu franjuri, se arăta sîngeriu în fața ușii vizbilă ca trei scînduri, una mai lată, celelalte mai înguste, roase de timp.
    - Pe mine m-au iubit foarte mult străbunicii tăi. Am să văd dacă acolo e totul în ordine și-am să te rog s-aștepți aici. Nu sta prin preajma pomilor, suntem în vîrful dealului și copacii atrag trăsnetele. Unii iau foc și cîteodată mă rog să se întețească o ploaie fără vînt, ca să salveze pădurea. Și ruga niciodată nu dă greș. Numaidecît voi reveni ca să te duc la locuința mea. Vom vorbi despre tot ce îți trebuie, despre ce a fost și ce va fi, mărturisi el sprinten, făcînd pauze între cuvinte, stînd s-asculte, atunci cînd se iveau, zgomote ale trăsnetelor asurzitoare și-ale trunchiurilor în sfărîmare.
   - Mulțumesc pentru grijă. Cum te-au iubit dacă ai spus că nu li te-ai făcut cunoscut? întrebam cu o ușoară mînie, degetele zăcînd încleștate pe traiste.
Ridicase sprîncenele, foarte mirat. Își netezise mustățile. Ezita să continue, lăsînd un oftat să impresioneze. Se gîndea la ce să zică. Fulgerele ne ocoleau, trăsnetele continuau să răsune sălbatic.
   - Răbdare, toate la timpul lor. Străbunica ta nu era atît de severă, dar la fel de verzi îi erau ochii, și tenul atît de palid. Mă întreb ce ai de la străbunicul tău. Îți place să călărești? împreunase sprîncele, lăsînd capul într-o parte.
   - Știu cum arăta străbunica. Am trăit împreună pînă la ultima ei suflare. Am privit-o înecîndu-se cu moartea. Nu știu să călăresc.
   - Îmi pare rău. Poate vei învăța, spuse tînărul, răsuflînd.
Încheiase pe un ton înțelept, categoric. Își muta ochii spre gleznele mele. Avea o privire pierdută, echilibrul simțitor din pricina perfecțiunii ochilor devenea plictisitor dacă îl contemplai mai mult timp. Micșorase ochii cînd dădu cu ei de traistele mele.
   - Ce porți cu tine? întrebă el cu jumătate de deget ațintit spre bagaj.
Fără îndoială încerca să tragă de timp ori să piardă noțiunea lui. Era obositor, încercînd să pară ludic.
   - O grămadă  de lucruri de care presimt că n-o să am nevoie... E foarte tîrziu, nu vreau să ne prindă noaptea cu lună plină prin pădure. E plăcut faptul că ploaia aproape a încetat. Putem merge în casă?
   - Nu, te rog să mă aștepți aici. Tu vei merge mîine. Rămînem să depănăm vorbele în cealaltă parte, unde îți voi face cunoștință cu grădina, păsările, niște tablouri.
   - De ce eviți?
   - Ce pot evita, domnișoară? rînjise cu necaz. Nu pot evita nimic. Începu cu un oftat - odată ce ai venit aici, fie că vreau, fie că nu, tu le vei descoperi, spunea el suflecîndu-și mînecile ude leoarcă.
   - Atunci de ce nu îmi lași cale liberă pur și simplu? întinsesem gîtul, parcă vrînd s-aud mai clar răspunsul său.
   - Pentru că mă gîndeam că ți-ar prinde bine o vorbă și niște ceai de tei, ai dormi mai bine. Pe lîngă asta,  locul pe care-l vezi nu-i un loc normal, unde oamenii muncesc și animalele pasc. Este un adevărat colț de iad rupt din surîsurile dracilor, mărturisi el, cu tonul rece.
    - Domnule, ați face bine să grăbiți pasul. Discipolii dracilor nu ne doresc prin preajmă, poate deja au ajuns acasă la dumneavoastră, spusesem într-o agonie ciudată, aproape precipitînd, țintuindu-l cu privirea pe tînărul misterios.
    - Apreciez umorul negru. Dar se înserează și nu vă pot lăsa în pădure, singură. Ce ar spune străbunicul dumitale?
Se putea vădea un chip crunt acompaniind peisajul și așa destul de sinistru. Privisem cum își începuse un mers frumos spre casă, intrînd cu grijă, lăsînd cheia în zăvor. Auzeam de la depărtare, printre vocile trăsnetelor din natură, cum scrînteau vag lemnele pe care călca. Îmi spuneam că e o minune cum au rezistat acolo, înăuntru, și îmi imaginam că nu e chiar în paragină totul. Poate nu e nimic. Ceva la fereastră se zgîlțîia incert. Era chiar chipul tînărului căruia nici numele nu-l cunoșteam. Îmi făcuse cu mîna. Din cerurile neguroase mai cădeau doar cîțiva stropi leneși. Apusul deja ardea în orizont, încordat într-un punct pitit printre nori.
Tînărul se depărtase de la fereastră, eliberînd casa. Nu mai încuiase ușa. Acum parcă geamurile erau mai curate... Imaginea cu pîrîul și căbănuța arăta mai curată. Să-mi fi sluțit, ploaia, vederea? Cei cincizeci de ani ce au însemnat? Ce însemna, de fapt, timpul, în locul acela?

 
IV
   
Am ajuns într-un loc unde puteam simți umbrele atît de adîncite, cuprinzătoare. Nu mai văzusem astfel de întuneric din copilărie, cînd totul mi se părea exagerat de apăsător. Tînărul avea grijă să împrăștie o liniște deosebită în sufletul meu. Se auzeau acum doar aripile păsărilor  bătînd din văzduh, mișcările micilor vietăți care adormeau sau dimpotrivă, se nășteau din întuneric, ultimele picături de apă dezlipindu-se de crengi, șovăind printre altele, în cădere, pînă se consumau precum ceara lumînării. Totul se calma, căpăta un alt sens, unul cufundat în taină.
Aproape de noi, în orizontul apropiat, se înălțau niște lumini ruginite ca de candelabru. L-am rugat să ne prindem mîinile cît timp mai urcam partea aceea de deal, căci era dificil să te deplasezi cu sandale prin pămîntul noroios.
Îmi spusese că mai avem foarte puțin, cîțiva metri.
Se lăsase deja un întuneric veritabil, lumina devenind din ce în ce mai necesară. Locul avea numeroase grădini, viță-de-vie cu struguri mari, negri, iar pe schelele din lemn stăteau atîrnate lumînări mari, aprinse și diverse lămpi cu gaz, altele electrice. Pisicile cenușii dormeau printre flori, nu se lăsau deranjate de prezența noastră. Mă invitase în casă, întinzînd mîna către ușa de la intrare. Priveam locul ca pe ceva modest; îmi imaginam cum dincolo de pereții exteriori se află un lăcaș mic, strict necesar nevoilor omenești, dar care dădea pe afară de cărți. Acoperișul părea mic, împînzit de iederă. Mă oprisem în loc și ascultam greierii, muzica lor apăruse în peisaj mai devreme decît m-așteptam. Tînărul a înțeles că aș mai vrea să rămîn în grădină. În jur mirosea a lapte ars. Frezii, gladiole, flori-de-gheață creșteau armonios, îngrădite de niște lemne vopsite-n negru. Stăteau acum amorțite după furtuna ce le maltratase. Pereții casei din lemn și cob arătau ciopliți în motive religioase, ca ușile importantelor mănăstiri.
Mă întrebam cine ar fi aprins toate luminile acelea. Niște lumînări nu se puteau aprinde singure, ca prin magie. Casa părea crispată din cauza poziției ei, uitate de lume. Cu siguranță acest domn nu locuia singur. Dar locul nu era așa de îngrijit cît să cred că o femeie îi ținea companie. În lumină am văzut chipul băiatului mai bine. Era străveziu, ușor încordat de riduri, întunecat de buclele rare din față, de sub fruntea semeață. Cînd dorisem să m-avînt în spatele grădinilor, el nu m-a lăsat. Mi-a făcut semn să păstrez tăcerea, și-mi șoptise că nu e grădina lui, dar era musai a face pe plac surorii sale. Mă așezasem în mijlocul aleii ce ducea înăuntrul grădinii, fiind atentă la gardul ce-l mărginea.
     - Nu mi-ați spus că aveți o soră. Seamănă cu dumneavoastră? îndrăznisem să încep dialogul, ținînd mîinile apropiate și privirea în ochii tînărului.
    - Nu contează. Nu cred că seamănă. Uneori este foarte confuză, pictează florile, cîntă cu o voce groasă, labilă... Și nu am voie să merg singur în grădină, decît cu acordul ei, mărturisi el cu ochii pe jumătate închiși.
    - Asta trebuie să fie o chestiune foarte migăloasă, lucrul cu florile, zîmbeam eu ironic.
    - Povestea e complicată. Eu nu aș rîde.
Făcusem o pauză de oftat adînc. Respirasem tot aerul curat de care aveam neovie.
    - Tare mult mi-ar plăcea s-ascult. Ea se află aici, acum?
    - Se află, da, probabil în beci. Simțea că n-o să vin singur, zise el cu un rînjet în colțul gurii.
    - Din beci vine mirosul de lapte ars?
    - Ah, nu, acum nu faceți pe suspicioasa. Se emoționase auzind cîrîitul porții și șoaptele. Am găsit laptele ars pe foc. Fugise, cu siguranță. Pisicile astea cenușii sunt ale ei. I-a numit Dante și Nibelung. Îmi povestește de unde a venit fiecare - dacă o asculți, ai spune că e nebună de-a dreptul, pentru că nu pare real. Este un basm totul, de fațadă, se explica el cu seriozitate.
   - Nici nu aveam de gînd să vin aici ca să iau în seamă niște povești despre bietele pisici, spusei eu inocent ridicînd umerii.
   - Nu te-ar fi relaxat. Sunt povești lugubre. Pe sora mea nu o interesează dacă vrei să le asculți sau nu. Toate acestea provin din coșmarurile ei pe care le-a purtat în vise de la cîțiva anișori, și mai apoi pînă a crescut. S-au înrăutățit... Și pisicile nu sunt singura obsesie. Avusese mai multe, însă pe celelalte le-a izgonit, pe a treia deja apucasem s-o văd chiar și-n patul meu - era un motan pe care-l omorîse, spunînd că vrea să-l gătească. Îl chema Faust. Era negru și isteț... Mi-amintesc cît de tare suferise după el odată ce-l văzuse inert.
    - Nu-ți mărturisisem mai devreme, dar simțisem un fior ascultînd un muget înspăimîntător venind dinspre casa asta.
    - Tocmai. Cînta.
Rîsesem împreună un rîs amar. Realizam cît de ciudată era familia aceea. Nu am îndrăznit să întreb multe lucruri: de ce sora lui se afla în acea stare, în acel loc, singură cu fratele ei, fără urmă de părinți, de ce el voia să intre în casa străbunicilor fără mine, de ce nu a mai baricadat casa, de ce dorește într-atît să m-ajute...și de ce chiar el ar fi o cheie spre ușa ce duce la trecutul străbunicilor, un tînăr răsărit ca prin minune lîngă pîrîiaș, în ploaie. Poate totul era o confuzie. Mă gîndeam să înnoptez atîtea ceasuri cît știam că nu pot deranja, ca dimineață să mă întorc pe furiș la casa bătrînească. Nu ar fi avut cum să afle dacă dormeam afară, într-un cort; știam să pășesc tiptil. Mă bucuram de o seară liniștită, bînd ceai de tei și începînd să îl descos pe domnul acesta misterios.
    - Dacă nu aș întreba despre domnul Tender și Lenuța, sunt sigură că ai păstra tăcerea cu un har nemaipomenit, spusei eu cu părere de rău în ochi și în glas.
    - Poți să întrebi ce vrei. Aici, pe verandă, mi se pare destul de frig - poftim o pătură moale. E croșetată de mama mea. Să-mi spui dacă mai e nevoie de lumînări aprinse.
Chipurile ne erau luminate cu căldură; mă gîndeam la cum puteam să conduc discuția spre străbunicii mei, privind tocmai în străfundul viței-de-vie, la strugurii negri, rubensieni.
    - Mulțumesc frumos pentru grijă... spusei încuviințînd din cap. Și mama ta stă ascunsă?
  -  Se poate spune că-i bine ascunsă printre nori, și anume într-un sicriu molatic, odihnind adîncurile țărînei din Vestul satului.
   - O descriere emoționantă... Pînă și eu mi-aș dori să mor știind că va rămîne cineva în viață, pe pămînt, care să mă pomenească așa. Sora ta cîntă iarăși... Ești sigur că se simte bine? Singurătatea îi face bine?
   - Sora mea va fi bine. E deja un ritual pentru mine, s-o aud îngînînd cîntece. Știe ce să facă atunci cînd e singură. Are mai mult timp de gîndire despre cum îi va fi ei mai bine. Nu o afectează nimic, căci are o imaginație bogată. Prezența celorlalți îi face rău. Așa am cunoscut-o mereu. Îi e frică și de pești, uneori se împrietenește cu ,,pisicile malefice” care se hrănesc cu pești. Apoi plînge după cei mîncați, îi vine frustrarea asupra pisicilor... și tot așa. Se învîrte în cercul chinurilor ei - vrînd să descopere armonia. Pe mine m-a obsedat la un moment dat natura asta a ei. Bănuiam că e o poveste veche, de cînd mama ne lăsase. Erica a fost prima care a găsit scrisoarea. Durerea era foarte mare, știa să citească la nouă ani. A urmat o școală nu prea erudită, pe vremuri. S-a izolat pe parcurs și  a avut propria ei bibliotecă. Eu sunt mai mare decît ea cu douăzeci de ani.
Luminile din grădină pîlpîiau, acestea devenind tot mai rare. Lumînările erau sorbite de vînt, candelele isprăvite, lămpile pe sfîrșite în sleirea lor...
   - Se pare că nu ai vorbit de multă vreme cu cineva. Poți să-mi spui dacă ea e în stare să vorbească de fel? încercam să mă interesez de o bolnavă pe care probabil n-am s-o văd vreodată.
Șuierul asemănător cu vuietul de după-amiază își făcuse apariția, de parcă avea de gînd să aducă un mesaj.
   - Ai să-ți dai seama. E foarte blîndă, dar cînd vede oameni mai slabi de înger decît ea - îi simte foarte bine - atunci se petrece momentul de glorie. Izbucnește, îi sperie.
   - Cum adică mama voastră vă lăsase? Înainte să moară a scris o telegramă?
   - Înainte să moară, practic. Ea ne lăsase o telegramă nu pentru că avea gînd de moarte, nici nu bănuia ce o aștepta. Ci gînd de viață! Una păcătoasă, jalnică. Ne-a scris că era îndrăgostită de un marinar pe care l-a cunoscut cînd era la serviciu, în Tomis. Iubea foarte mult marea, stațiunile goale pe timpul toamnei. Pot spune că scria poezii, dar nu s-a făcut remarcată prin asta. Erau mult prea profunde pentru comunitatea în care trăia, și nu publicase atît de multe; se descuraja repede. Tatăl nostru, cizmar în Franța, ne vizita foarte rar, și cînd ne vizita, parcă nu mai venea pentru familie în sine, ci venea doar pentru noi. Mamei îi plăceau amanții, chiar ea scrisese asta, într-un ton ușor erotic și batjocoritor, dar extrem, extrem de mizer. Ne lăsase netrebnicia asta și ultima masă gătită de ea: pește prăjit. Unul ars. Erica făcuse o criză... Trebuia să ne obișnuim cu gîndul că mama noastră a fost o  poetesă care avea pasiunea de a minți, și nu de a munci, de a călători pînă la Marea Neagră pentru a se culca cu cei din port, bătrîni ori tineri marinari. Am păstrat fotografii cu ea, dacă vrei să privești... Din frumusețea ei, bobocii de noi am răsărit, ca mai apoi să fim lăsați de izbeliște printre dealuri. Întrebi dacă nu ne-am căutat, totuși, mama? Dacă ai ști cît de mult și-a dorit Erica... Mă amenințase că are să fugă ori se va arunca în prăpastie dacă nu plecam s-o găsim în Tomis. Nu era dificil. Trebuia doar să ajungem pînă-n oraș, o zi și jumătate călătoream cu trenul. Acele zile erau pur și simplu aride, parcă eram în căutare de sirene. A vrut să fugă de cîteva ori în acea călătorie. Dar a s-a întors și a rămas. Nouă nu ne-a plăcut niciodată marea, caldă, sărată, ce tot timpul îmi oferea senzația de lipicios, neplăcut, înec. Ne-am fi bucurat de-o moarte ușoară acolo; verificasem orarul din port. I-am promis c-o vom găsi pe mama. Ne-am interesat de marinari, bărci, nave. Mama nu era de găsit. Peste ceva ani însă, am primit vești... Tata deja își pierduse urmele, se părea că nu s-a mai dorit căutat, avea deja altă familie, nu aveam cum să-i dăm de știre, chiar dacă nu-l interesa prea mult faptul că doamna Stere își luase viața; se instalase pe vapor în jurul marinarilor ca matroană. Avea propriul bordel, cu luminițe roșii, și o mulțime de rochii. Asta găsisem peste cîțiva ani. Erica deja se strămutase în altă lume, nu mai putea simți nici o durere. Eu simțeam doar o tragică milă, deosebit de adîncă.
    - Asta era povestea, deci... spusesem eu cu o gură amorțită. Apreciez dacă ai putea să mi-o arăți pe mama ta, spusei, gîndid la cît de frumoasă putea fi după spusele lui.
    - Realizez că fotografiile sunt în beci... Le vom privi mîine, poate Erica va ieși de-acolo. (Își încrucișase mîinile, privind veranda, apoi chipu-mi) Ai o privire neobișnuită. Ți-e somn sau te-am întristat. Nu era chiar asta intenția. (Făcu el o pauză de gîndire) Probabil m-am destăinuit mai mult decît mi-ai fi permis. E de la ceaiul de tei, îmi dă o senzație aparte. Pe tine ar fi trebuit să te adoarmă.
   - Să știi, începeam eu cu împăciuire, dacă nu doream să ascult destăinuiri, m-aș fi retras în cort, să adorm. Și de ce pe mine ar fi trebuit să mă adoarmă ceaiul ăsta?
   - Atunci mă bucur că le-ai dat ascultare... Ar fi trebuit pentru că nu pari a fi obișnuită cu el. Vii de la oraș.
   - Le-aș asculta oricînd. Dar nu bate cîmpii. Spune-mi, crezi că mama ta putea fi o sirenă?
   - O sirenă nu se lasă învinsă de propriul joc, spusese el bătînd cu degetul în cana cu ceai.
   - Poate voia să își sfîrșească viața într-un mod... libertin, cum probabil și-ar fi dorit dintotdeauna. Poate asta era o fantezie de-a ei și aceea era adevărata cupă de libertate, stăruisem bîndu-mi ultima gură de licoare.
   - Nimic nu mai poate fi metaforic cînd privești din exteriorul întîmplării și vezi doi copii abandonați la vîrste vulnerabile.
Spusese aceste cuvinte cu tremur. Ochii îi erau umezi, perfecțiunea lor se moleșea. Îi întinsesem mîna:
   - Îmi pare rău. Nebunia putea fi un răspuns.
   - Născută din ce? Dintr-un trai ca ăsta, angelic? În mijlocul naturii? întrebă el, apucîndu-mi încheietura, făcînd semn cu ea spre pădure, în depărtare.
Lăsasem privirea în jos, bucurîndu-mă în sinea mea că și ființa lui știa să aprecieze creația divină.
   - Mie cu greu îmi vine să cred că o bătrînă a făcut tot ceea ce ai spus, făcusem un semn ce acoperea întreaga grădină.
   - Mama nu era bătrînă. Era foarte tînără, spuse scurt, tăios.
   - Cît de tînără? Toată lumea e tînără în neamul vostru. Acum îmi doresc și mai mult să văd fotografiile, chicoteam eu infantil.
   - Și neamul la fel va rămîne. Tînăr, cu sămînță, un temei energetic, răspînditor... (Își mută privirea spre pisici; se ridicase, auzindu-i oasele trosnind) E trecut de miezul nopții, dacă vrei să știi.
Îl priveam cu ascultare, și răbdare. Deodată mi s-a părut un om fascinant, un foarte bun povestitor. Nici nu-mi dădeam seama cum trecea timpul cu el. Voiam să îl ascult pînă voi simți că toată îngîndurarea tristă din el ar fi pierit; la privirea lunii printre crengi, parcă adormită datorită fumului de cenușă din juru-i, mi-aș fi dorit să adorm și eu sub cerul liber.
  - Domnule Stere... Mi-a făcut plăcere să te-ascult. (Mă ridicasem și eu de pe verandă, dezmorțindu-mi spatele) Ne vom trezi dimineață, de data asta pentru un ceai de măceșe. L-am adus eu, spusesem cu degetul arătînd către traiste. Cortul meu e deja așezat, nu pot deranja casa dumitale, mă destăinusem eu, cu pumnul atingînd pieptul în dreptul inimii. N-ar trebui să ai răgaz de  insistențe, căci mi-era dor să visez sub stele.
Dar nu erau stele, cerul era negru-vinețiu. Păsările cîntau curios de încet și șușotit.
   - Stere? Sunteți simpatică, domnișoară, spuse el, dînd din cap. Chiar sunteți. Dar nu veți afla numele meu. Mă simt mai în siguranță dacă ați ști doar atît cît eu vă pot spune. Ne reîntîlnim pe verandă, în zori. Să nu-ți fie teamă de Erica. Va afla și ea de tine mîine...

Luna, un bulgăre de aur inocent, se învelea cu norii pînă se mai zăreau și ultimele rămășițe de raze. O ploaie înceată năvălise din nou în ținut.

 
V
 

Insomniile își făcură apariția. Toată neputința, emoția și stingherirea de peste zi m-au răpus în momente care se scurgeau cumplit de încet. Abia-mi puteam ține ochii deschiși, dar cînd încercam să mă-ntind închizîndu-i și numărînd în gînd respirațiile, simțeam cum somnul nu se îndură să mă fure, decît pînă la o moțăială necăjitoare.


Pădurile făceau dragoste cu trăsnetele și fulgerele, vuind sălbatic deodată cu apa ce le udase. Fulgerele se năpusteau asupra pomilor - adăposturi ale unor păsări de noapte, bifurcîndu-i cu totul, lăsînd în urmă doar crengi zdrobite, pene arse și ecouri cîrîitoare. Luna, cu nefericirea reflexiilor ei, se ascundea morțiș printre neguri. Studiam din cort ferestrele casei, ascunse pe interior de jerpelituri agățate sumar, care se mișcau rareori - dantele roșiatice ori gălbui ce priveau ploaia de dincolo de verandă. O ușă care nu se închidea niciodată era purtată de vînt înăuntru și în afară; scîrțîiturile ei sordide copleșeau ființele într-o noapte ca aceea. Șiroaiele se-ntindeau, stropii curgeau rar, molcom, ritmat, din lemnoasele fisuri ale verandei. Lumina fulgerului, ivită deseori puternic din depărtare, înghețată și clandestină, lăsa casa spînului într-un semiobscur înspăimîntător pentru cîteva frînturi de secundă. Am deschis cortul, întinzîndu-mi spatele rece pe aleea udă. Ochii mi-au căzut pe o parte și mai întunecată din străfundul locului. Puteam ghici bezna dăinuind în grădina Ericăi. Nu-mi puteam însă imagina cum miros petalele florilor îmbolnăvite de vopselele ei colorate. Ce putea exprima acest obicei? Lumea acestei fete se putea strămuta în realitatea splendorii ei, pe pămînt?



Am privit cerul negru, lăsîndu-mă în voia apei ce cădea cu nesăț de la îngeri. În cîntecul picăturilor de ploaie puteam auzi cum cineva încerca să acordeze blînd o mandolină. Cîntecul se ivea tot mai răsunător, melancolic, îngînat de o voce răgușită. Sufletul radia, ascultînd stingherele sunete pornite din neant. Adîncul pămîntului mugea de acorduri triste, chinuind ființa ce le interpreta. Duceam dorul melodiosului, gîndind cum fluierul auzit în amiază s-ar fi contopit într-o doină divină cu glasul mandolinei din noapte. Cîntecul se năștea undeva sub pămînt, unde se regăsea și beciul Ericăi.

Timpul trecuse destul de greoi. Un ceas deșteptător aflat lîngă mine arăta orele trei și un sfert. Mi-am întins apoi spatele, istovit de răceală, pe salteaua șifonată.
După ceva vreme, cîntecul se pierduse în zări. Pe marginea aleii simțeam pași care se cufundau în noroi, strivind tulpini și crengi. Trupul îmi înțepenise într-un soi de frică măgulitoare. Pașii se apropiau dîrzi. Mi-am dat seama că-i sora tînărului. Încercam să nu fac zgomot. Din cortul subțire și umbrit am putut admira niște glezne orbitor de albe, de domnișoară ce se plimba în tălpile goale. Priveam chircită, în continuare, mersul gleznelor, murdar și străin de lume, pînă Erica ajunsese în fața verandei; își chema pisicii, șuierînd: ,,Nibelung... Dante... Dante!...”. Aceștia ascultau atenți strania chemare. Ochii lor străluceau profund în noapte. Motanii zgribuliți mieunau pervertit, cu dor, Erica sîsîindu-le în urechi, așteptîndu-i cu palmele deschise pentru a le simți mustățile și blănurile înfrigurate.

O urmară ca niște aburi cuminți pînă în străfundul grădinii, printre florile plantate de tînărul spîn. Se opriră, și ea, și motanii, în fața viei bogate. Fata se înfrupta cu sete din strugurii negri spălați de ploaie. De cînd o zărisem, era alburie, lepădată de veșminte. Nici un vîj, dureros și tomnatic, n-o putea opri. Trupul ei împrăștia o lumină rece capabilă de a înfricoșa simțurile biologice ale oricărui om în viață. Dar izul ei îmi amintea de o femeie moartă, nespus de frumoasă, cu părul ușor încîlcit și negru, lăsat să crească bogat pînă la genunchi. Nu dîrdîia, nici nu lua în seamă puhoaiele ploii; venea din lumea sa, într-o alta care nu avea puterea de a-i afecta ființa. Posibil ca beciul ei să fi fost tot atît de înghețat și ud, precum vremea, și chiar mai crunt, nemaicontînd trecerea de la un tărîm la altul. Scena i s-ar fi părut atît de singuratică pînă și unui gard bătrîn, smucit de trăsnete și vînt.

Erica se-ntoarse, neluînd seama prezenței cortului necunoscut zăcînd pe alee. Pielea chipului ei strălucea de ploaie, alături de enigmaticele irisuri ale pisicilor. Gura Ericăi continua să cînte ciudat. Ochii nu puteau detalia restul însușirilor din pricina întunecimii - un singur fapt cunoșteam, acela că o auzeam... Trupul său gol - aproape feminin, pierdut într-o lume a viselor, ocolea veranda îndreptîndu-se spre propria grădină cufundată-n mister, de care nu se putea bucura nimeni, nici măcar Dante și Nibelung. Aceștia fuseseră trimiși înapoi în cealaltă grădiniță de către stăpîna care-i și chemase. Ecoul neînțeleselor șuierături și îngînări se depărta odată cu fata, pierzîndu-și magia profetică în dansul picăturilor de ploaie.

Trăisem o noapte plină de zbucium, urmărind un ritual omenesc de nedeslușit...
 
VI
 

Mă trezisem în zori, foarte devreme. Pînza unei noi zile se picta din toți rărunchii, negrăbit, începînd din ceruri. Dimineața, vremea era potolită; schimonoselile neguroase dispăruseră din peisaj. Cerul era curat, cenușiu, infantil, aducător de o seninătate care ascundea capriciile de mai tîrziu... Adierile aduse din depărtare, odată cu pădurile de cetină, împlineau ființa, binecuvîntînd-o. Răsăritul încolțea în orizonturi ca o floare ruginie de toamnă, cu petalele pierdute. În jur mirosea a ierburi înrourate. Stingher și hămesit, glasul cucuvelelor se potihnea adesea, cîntîndu-și mrejele cu oboseală; acele sunete nu mai sunau imperial, ca altă dată - ființa mea descătușată poposea în tărîm, într-un sfîrșit, plină de răgaz și familiaritate. Cîntecele morbide, șuierăturile persistente încetaseră.
Nu mă trezisem singură; spre marea mea surprindere și o ușoară teamă, îl găsisem pe spîn șezînd chiar lîngă picioarele mele, încovoiat, privindu-mă cu ochii mari și urduroși, așteptînd să mă deștept. I-am simțit prezența, întrucît din vis nu m-aruncasem direct în realitatea prezentului. Pleoapele îmi tremurau - ochii nu se voiau deschiși; bănuiam atmosfera presantă, întețită de un alt suflet, cu propriile sale respirații.
Tînărul spîn nu mi se înfățișase ca vis, era viu, în fața mea. Scîncind, îmi depărtasem numaidecît picioarele din preajma trupului său. Privirea lui era luminată de zorii zilei, la fel ca și buclele modeste, cu reflexiile unei adînci păduri de falnici brazi. Adîncimea neagră din ele mă înfiora. Găsisem o oglindă aburită în așternuturi. Am încercat să mă dezmeticesc, nici nu-i urasem bună dimineața; simțeam cum el nici nu se putea aștepta la un salut oarecare; cînd ridicasem pleoapele, ochii lui, într-adevăr, zîmbeau stingher. Îi aduceam la cunoștință, cu o voce șubredă, simțirile matinale:
   - Aici erai... În cortul meu, remarcasem eu cu voce șoptită, dar de cînd? Nu m-așteptam să vii aici, nici nu te-am simțit.
   - Bună dimineața, domnișoară, se strîmbă el simpatic, prinzîndu-mi mîna într-a lui. Credeam că te vei simți mult mai în siguranță, vorbi încet, ca să nu mă tulbure; mustățile i se mișcau sub buza de sus cînd pronunța cuvîntul ,,siguranță”.
    - Dimineața e foarte bine pentru mine, căci e lumină. Întunericul îmi îmbie ființa... aduce cu el povești surprinzătoare, pline de eleganță - dar întunericul de azi-noapte nu a fost unul chiar atît de plăcut, spusesem eu ușor încruntată, privindu-i ochii, neretrăgînd mîna din politețe.
   - De asta am și adus oglinda, spuse el, făcînd semn către rama oglinjoarei din lemn.
   - Ce legătură poate să înfiripeze întunericul și oglinda? întrebsem zîmbind forțat.
   - Îți spun sincer, nu mă așteptam să treci de noaptea asta. M-așteptam să fi murit. Am adus oglinda ca să-mi dau seama dacă mai respiri. Ți-am strigat numele de cîteva ori. Nu ai răspuns niciodată. Nu mi-am permis să m-apropii de tine. Mi-amintisem trucul cu oglinda. O aburisei... Respirai cald și liniștitor ca un prunc. Dar eu știam că acel întuneric, din acea seară, fusese o ,,chemare”, îmi spuse spînul pe un ton lemnos, privindu-mi umerii și fruntea.
   - O chemare!
Îmi simțeai slăbiciunile? Te bucuri că trăiesc? continuam eu batjocoritor, încercînd să-mi desprind moale, mîna, din degetele lui.
   - Nu știu dacă mă bucur, nu am o stare anume (ridică simplu din umeri). Am văzut mulți morți la viața mea. Dar pe tine... (făcu o pauză lungă) te-am văzut plăpîndă la fire, și cum acest loc noaptea nu este prea binecuvîntat din pricina atmosferei ce se-așterne - ca să nu mai zic de groaznica furtună... Se putea întîmpla orice.
   - Apreciez naturalețea ta - cred că pentru tine, cum și pentru strămoși se simțea, o moarte este o sărbătoare... Grăbești sărbătorile, avînd grijă de cei ca mine, să adoarmă cu orice preț, afară, în frig și vînt (spusesem aceste cuvinte menținînd un ton rece și legănarea capul în semn de înțelegere amară).
   - Tu m-ai rugat să te las s-adormi afară, în frig și vînt, mărturisi el cu o nepăsare tristă în glas.
   - Și aici am să rămîn, cît oi mai rămîne, cunoști faptul că nu doresc să îți deranjez familia. Tu știi ce s-a întîmplat azi-noapte?
   - Eu nu am familie, domnișoară. Nu știu ce s-a întîmplat, cel puțin cu dumneata. Eu am citit pînă la orele trei ale dimineții, iar mai apoi am adormit dus. Ar trebui să știu ceva? mă întreba el, mutîndu-și ochii în pămînt, scormonind cu ei în adîncuri.
Tăcerea se așternuse în zîmbete amare, în priviri compătimitoare, unele care sfidau orice discuție.
   - Nici eu nu știu ce s-a întîmplat, domnule. Asta este problema... (am oftat, începînd să-mi adun lucrurile din jur, dînd de înțeles că ar trebui să părăsim cortul).
Asta se și întîmplase, rămînînd ca eu să strîng ce se poate după o noapte lungă, împachetînd tot ce era de împachetat. Acele întruchipări mă schimbară. Pentru prima oară făcusem cunoștință cu pulsul sălbatic al naturii, cu reveria unor aripi ce ascund colți umbroși, magia unei nopți în chip de diavol care stîrpea suflul și-l năștea întîrziat, zadarnic.

Eram mult mai atentă la umbrele ce se perindă pe lîngă mine, la liniștea dintre ele care-mi deochea spiritul; tihna aceea m-ar fi putut înghiți -  o pace nescunoscută, venită din adîncurile neantului, care mereu lua forma unui animal nevăzut, plin de dorință și foamete, căruia nu-i puteai reproșa nimic - el gravita la nesfîrșit.
Rămăsese ca eu și tînărul domn se ne întîlnim pe verandă. Mă aflam la intrarea în cort, gîndind despre cele spuse de el, privitoare la moarte. Îi dădeam dreptate. Viața îmi putea fi sorbită de moarte în oricare ceas, înghițită fără de urme, ca pe un zaț greoi și lung. Moartea era împăciuitoare, dar și hotărîtoare. Ca muribund, o verigă slabă - te lasă în voie să cazi, spre prăpastia de sub aripile ei, te cobora-n adîncuri și într-o clipită puteai fi din nou prins în ciocul ei cel rînced, pînă te trezea din capul locului ca o Morgană, cu apă vie, uscîndu-te rece de cea moartă, în suflul ei labil, urmînd să te poarte iarăși într-o liniște nemaipomenită, care bucură semenii și întristează boala. Dar într-un sfîrșit, îți zîmbește strîngîndu-ți mîna, mai apoi fierea din măruntaie, îngreunîndu-ți temeinic genele, pictîndu-ți vinețiul în buze, încurcîndu-ți vînele, arătîndu-se grăbită și de neoprit în veci; iar strîngerile de gură și de inimă, sunt menite să alunge orice durere și-ți potrivesc trupul ca pe o lumînare -  și spiritul, ca pe o pasăre zburînd la cer, îndatorirea morții fiind, încă o dată, dusă la bun sfîrșit. Poveștile despre moarte pe care le înfățișam în tăcere... nu mă făceau să simt durere. Mă eliberau, făceau din viața mea o simplă așteptare din ce în ce mai apăsătoare.
Dante și Nibelung aveau ochii deschiși încă din noapte. Mă întrebam dacă i-au închis vreo clipă. Erau niște motani plinuți, cu o blană sever de subțire, neîndurătoare, cenușie precum pulberea unui diamant prețios. Cumințenia lor necontenită putea s-ascundă o boală. Dar încercam să îi privesc doar ca pe necuvîntătoare lăsate de Dumnezeu fără învinuire, fără de păcat; și cînd îmi aminteam cîte povești se nasc din înfățișările, prezențele lor, unele mistice, neomenești, care omagiază fecioare posedate și bătrîne vrăjitoare, nemărginiți fiori reci îmi mîncau din măduvă. Chiar cînd îi priveam fix, odihnindu-mi ochii în blănurile lor sobre, tînărul se-apropie și-mi prinde mîna într-a lui:
  - Acolo jos arătai ca Faust cînd se dădea deoparte, marginalizat, privindu-și cu ură tovarășii, îmi zise trăgîndu-mă după el pînă la verandă; mă lăsasem tîrîtă din instinct, grație visării cu ochii deschiși.
   - Faust, motanul mort? întrebam eu, încă netrezită din agonia liniștii.
Zîmbea, arătîndu-și maxilarul pronunțat puternic, osos.
   - Tocmai dînsul. Văd că ți-a luat ceva vreme pînă să te trezești. Și încă îți mai ia (își fluturase mîna în fața mea).
    - Nu s-a-ntîmplat nimic neobișnuit, contemplam blana lor. Ce le dați să mănînce de arată ca niște aristocrați? întrebasem eu, cu ochii întredeschiși, încercînd să mă fac simpatică.
    - Stăpîna știe... spusese el evitîndu-mi privirea.
    - Ferice de sufletul lor, cred că Erica îi iubește foarte mult (spusesem aceasta necrezînd în surîsul și vorbele mele).
    - Asta tot stăpîna știe, vorbea el cu mîinile încrucișate. Îți plac strugurii? Ai făcut o plimbare prin vița-de-vie? În mare parte, lucrurile existente aici au fost confecționate ori plantate de mama. Pînă și via asta, cît o vezi de întinsă... Ne mutasem aici pentru că era deosebit de liniștit. Eram adolescent. Nu mai știu dacă Erica viețuia pe-atunci. Mi se spusese că ar fi mai bine să plec din oraș - zarva aceea și poluarea îmi afectau mintea, gîndirea.
Via chiar era bogată și răcoritoare, încuraja trecătorul să rămînă, fără să fie stingherit. Dar fructele negre ce plesneau de licoarea dulce, sîngerie, întimidau firile pudice, întrucît senzualitatea aromei lor nu putea fi ascunsă.
   - Mulțumesc că întrebi, să înțeleg că mă pot înfrupta și eu oricînd din ei. Nu am făcut-o încă. Și eu am avut o problemă cu orașul, în adolescență. Locuiam într-un apartament modest și cînd priveam pe fereastră de dimineață, înainte de a merge la școală, puteam să văd doar blocuri, alei pavate, mașini fistichi, și toate acestea luminate de un soare văratic - anotimpurile calde îmi provocau senzația de rău, de îngrămădire, de limitare, de gălăgie și dezordine. În acele momente nici că aș mai fi vrut să ies din casă, pînă la căderea serii.
   - Anotimpurile văratice, care înfloresc, au menirea de a deprima oamenii lăuntrici. Un om lăuntric este acela care nu se poate regăsi în prezentul realității, pentru că acest la acest prezent aderă adevărurile pioase - lumina, una de moment, simțirile trecătoare, cu nu cine știe ce puteri, forțe, dar cu esențele proprii deosebite, de la divinitate, ce se pot contempla separat, pentru care trebuie să mulțumim în fiece zi, mărturisi el, îndepărtînd parcă un nod din suflet. Cei care nu ascund nimic, nu se tem de lumină.
   - Vrei să spui că simțirile acelea își pierd din intimitate? Ele sunt înfășurate, capătă amploare și se ascund într-un colț din sufletul nostru, al lăuntricilor, spusesem eu, împingîndu-mi pieptul cu buricele degetelor. Lumina realității nu le poate vădi, pentru că nu o lăsăm să vădească. Toată inspirația ascunsă, și tot răul prefăcut în artă ar pieri. Lăuntricul nu dorește să fie deranjat de oameni. Și această lumină a realității, a prezentului, are o bună legătură cu lumina solară, căldura. Ai observat că atunci cînd e noapte, timpul se face nevăzut? Oamenii se pierd în casele lor. Cerul e aît de negru și intim, pata noastră de tainică Univers e rece și ascunsă. Ființa umană e tăcută, nu cunoaște trecutul, prezentul sau viitorul și e vulnerabilă, se leapădă de elixirul nopții aprinzînd lumînările. Cunoaște doar starea pură din spirit. Cît despre natură, ea nu e tăcută; mereu trebuie să împărtășească anumite...
   - Semne? întrebă el, zîmbind luminos.
   - Da, și noi, oamenii, nu răspundem la ele. Ea dintotdeauna a comunicat cu noi. Noi nu mai putem. Ne-am descotorosit de ea, de ritmul în care ne-a născut și ne-a învățat atîtea veacuri, vorbisem eu, tremurînd. 
   - Eu mereu am știut ce ascunde, draga de ea... În ea și precum ea supraviețuim, ne revărsăm, murim și înviem. Dar nu s-a născut încă om care să o înțeleagă pe deplin... vorbi spînul, mîngîind o liană de iederă. Prefer noaptea, domnișoară, și zilele neguroase. Ele știu cum să aibă cel mai bine grijă de ființa mea; mă fericesc.
   - Noi suntem dovada că acel om ce va înțelege pe deplin, nu e departe. Rudeniile noastre or să ascundă un astfel de miez, remarcasem aproapte chicotind. Și eu mă fericeam nespus ori de cîte ori deschideam ochii și priveam tavanul - nu era nemaipomenit de luminat, ca în zilele cu soare, ci era gri. Și realizam că va ploua, și că lumea va fi departe, nu va fi soare și totuși, natura se va răspîndi. Și în zile ca acelea îmi asiguram inspirația și adevărata viețuire... încheiasem eu, cu noblețe în glas.
Spînul era neîndoielnic impresionat, pentru că în acele momente mîinile mici îmi erau cuprinse într-o strînsoare deosebită - aproape necunoscută:
   - Domnișoară...
Rămăsesem măgulită, cu privirea coborînd spre împrejmuirile grădinii, simțind adierile caste ale dimineții. Nu mă puteam debarasa de fîstîceala copilărească, deși gestul său era înzestrat cu politețea unui bărbat șarmant, capabil să sufoce de respect femeia apreciată. Tîrziu îndrăznisem să îi cuprind privirea într-a mea, văzînd, cu rușine, cît de frumos și palid cîteva raze de soare îi brăzdau chipul. Lumina îl orbea și făcuse un gest de dezmeticire, care se tot prelungea...
   - Oare și razele celorlalți sori îți disting tot atît de angelic, porii? întrebasem eu, schimonosit.
   - O lumină rece ca a lor? Chipul meu s-ar îmbia de minune, spuse el comod. Dar pînă vom afla acestea, va trebui să așteptăm ca noaptea să sosească. E abia dimineață și bănuiesc că altfel ar trece timpul dacă ne-am retrage în cămăruța mea - nu te pot lăsa pe verandă iarăși. Măcar ziua poți asculta de binevoirile mele.
Hotărîsem să-l ascult pe domnul spîn, făcîndu-mi loc în mansarda sa. Bănuielile mele nu fuseseră tocmai cinstite - căci văzînd casa din mijlocul aleii în toată splendoarea ei, mi se părea un loc destul de spațios și chiar sobru în detalii. Încă din prag mi-am dat seama de strîmtoarea camerelor; și atmosfera se simțea plicticoasă - mi-amintea de cămara unor prieteni pensionari de-ai mamei: cu oale și căni, și linguri atîrnînd pe pereți, înfășate în pînză ori batic roșu cu motive romînești, mirosind a stătut, un pat lipit taman de perete, micuț și scîrțîitor, cu așternuturi curate, imprimate mîndru cu flori, cusute de bătrînele din sat ori păstrate ca moștenire, și o masă pătrată, joasă, murdărită de cafea și firmituri, zăcînd în fața patului, înconjurată de taburele înflorate, zdrențuite. Ferestrele erau mici, vopsite în verde. Pereții erau gălbejiți de aburii din trecut ai mîncărurilor gătite cu dragoste. O tinctură a timpului lor de odinioară nu mai voia să se dezlipească din sfințenia acelui loc și simțind aceasta, mi-am spus că pașii maleficului de azi-noapte s-au și curățat din sufletul meu, numaidecît cum ajunsesem în cămăruța lor bătrînească.
Totul se înfățișa fără personalitate - mă simțeam în siguranță, însă fiorul își făcu loc în spinare doar cînd am văzut o altă pînză de iederă, întinsă de la pervaz pînă spre dușumea. Soba mică și chivernisită din colț mă emoționase - părea să fie foarte veche, cu însemnările unor copii T
obraznici, probabil acum ajunși stîlciți de bătrînețe.
Tînărul mă invita să iau loc, plimbîndu-se de zor. Căuta să ne servim dintr-un ceai de măceșe. Puteam simți o anumită forfotă atunci cînd el se depărta de mine și spațiul în care ne aflam; semăna cu foșnetul unor arbori din pădure. Mă temeam să gîndesc că freamătul acelei nopți mi-ar mai da tîrcoale prin minte mult timp de-atunci.
Cînd doream să-i mărturisesc spînului cele auzite în lipsa lui, totul se liniștea, prezența sa parcă îndepărtînd forțele bănuitoare de rău. Se întorcea zîmbind mereu, și pleca anunțîndu-mă că nu poposește mult. Presiunea și misterul reveneau molcom, pe nepoftite.
Între timp, căutam rezonul întîmplării. Obosisem să mai plîng în interiorul meu, de teamă, de durere, de extenuare. Dincolo de marginile cearșafului de pe pat, care atingeau podeaua, zărisem niște frunze verzi, proaspete. Curiozitatea mă împinsese către ele. M-am apropiat, atingînd mai întîi frunzele de la suprafață. Sîsîiturile nu se stinghereau să înceteze, ba chiar înălțîndu-se și mai abitir în urechile mele. Inima mi se zbătea încleștată ca și învelită într-o pînză deasă de păianjen. Era ca și cînd cineva se împotrivea curiozității mele, trăgînd înapoi frunzele, o forță omenească protejîndu-le. Trecuseră minute bune și spînul nu apăruse. Ceaiul fierbea bolborosind în ibric.
Ridicasem cearșaful, stînd pe vine, și puteam să văd doar o vagă întunecime a frunzelor, tulpinilor, fructelor care se apărau unele pe celelalte legănîndu-se ciudat, parcă absorbite de nisipuri mișcătoare.
Ca din neant, o mînă lungă, subțire și albă îmi încolăci piciorul. Un rîs astmatic, schimonosit ca al unui copil suferind îmi făcu sufletul să tresalte. Încercam să-mi ascund tremurul în timp ce forța omenească de sub pat mi se făcea cunoscută puțin cîte puțin... Era Erica. Un amalgam de întrebări mi se învîrtea în minte și prin fața ochilor.
Ieși de sub pat cu totul, avînd grijă să aranjeze frunzele cu care încercase ademenirea mea, o altă agonie. Ca ființă... era simplă prin lipsa ei de pudoare, cu mișcări impure, nespus de albă și curată ca ceara de lumînare, dar mai ales goală. Pentru cîteva momente simțisem din nou precizia cu care demonicul nopții trecute se orînduiește în jur.
Erica nici nu remarcase că piciorul de care se sprijinise era al unui om din cameră, pe care putea să-l salute, să îl cunoască. Deja mă obișnuisem cu realitatea ca glumă proastă, insipidă. Nu m-ar fi deranjat să strîng mîna goliciunii din fața mea, dacă se arăta docilă. Nici măcar nu se întîmplase s-o privesc în ochi pînă ce nu simțea că toate frunzele sunt aranjate în culcuș așa cum se cuvine. Ridicîndu-se de pe vine, se înfățișă lungană, lipsită de rușine, în fața mea... atît de aproape de chipul meu. Puteam auzi o vagă horcăială tristă dinăuntrul ei.
  - Sper că nu te-am deranjat noaptea trecută, începu ea cu voce blîndă, aproape șoptită.
Evitînd destăinuirile speranțelor ei, încercam să îmi potolesc tremurul inspirînd și expirînd adînc, privind în jos; era și un fel de a face ordine în gîndurile fugare. Rosti acele cuvinte cu familiaritate, de parcă simțise că răsărim din același pîntec.
  - Tu ești Erica, așa-i? întrebai eu cu stingherire.
Zîmbea modest și calm, pletele lungi și negre îi abundau umerii osoși ca ai unui serafim pedepsit de zei. Răspundea rar, hîrîia de boală. Își împărți podoaba de păr, lăsînd-o să acopere nurii. Spînul era de negăsit; simțeam că premeditase absolut totul. Începeam să cred în liniștea dinaintea furtunii. Firea mea era gata să cedeze, nemaiapucînd să întreb, firesc, ce căuta sub pat, și de ce frunzele se țin acolo.
  - Să nu te miri că sunt aici. Scherzo e în beci, nu prea se descurcă din cîte văd...
Dacă era în stare să vadă, să simtă... îmi părea imposibil de imaginat. Se ascunsese sub pat probabil de azi-noapte. Ochii ei mari îmi măsurau fiecare gest și por din carne. Nu semăna deloc cu fratele ei; avea trăsături fermecătoare, bolnave prin contrastul pigmenților dăruiți de divinitate. Pupilele ei erau mai negre decît genele lungi și amenințătoare, dar acestea din urmă erau cu mult mai obositoare decît marea de păr ce se revărsa din creștetul ei. Fruntea lată se asemăna cu un pod alb, ce desparte diavolescul de îngeresc printr-un drum anevoios. Îi priveam buzele întredeschise, arătau arse, roșiatice, pătate precum frunzele uscate de toamnă. În acele momente preferam tăcerea, răgazul de a contempla ciudățenia din fața mea. Simțeam că în adîncul ei încearcă să-și potolească impuritatea luptei, afișînd o pudoare mincinoasă. Se așeză pe un taburet, după ce îmi întoarse spatele, atingînd pereții cu degetele subțiri, scormonind mai apoi printre iedera crescută sub pervaz.
  - Știai că e otrăvitoare? întrebă ea, spontan și la fel de șoptit.
  - Nu știam, Erica. De ce o atingi?
  - Mai bine întrebat... De ce aș crește așa ceva cu mîinile goale. Păi îți spun eu! Cineva trebuie să fie mai rău decît noi doi în casa asta! începu să chicotească hîrîind, părînd că se îneacă.
  - Mai rău decît tine și Scherzo? Înseamnă că sunteți aproape inocenți. Biața plantă nu are suflet, apreciasem eu, mistuind cuvintele.
  - Cum să n-aibă... E chiar nespus de vie și frumoasă. Otrava din ea trăiește...
Și lăsă un oftat să se scurgă în lumina palidă ce-și chinuia divinul să pătrundă printre dantele. În neclintirea privirii ei, își dorea să mă cutremure. Simțeam apatia și dezgustul față de impudicul ei nejustificat, față de  întîmplarea inocentă care își pierdea sensul cu cît îndrăzneam să continui discuția.
  - Și încă mai am dintr-asta. Frunzele ,,mișcătoare” de sub pat fac parte dintr-o pînză de iederă. Este foarte comodă; am mare grijă de ea.

VII

Ei, oameni de o bunătate nebunească, trăiau în mare voie bună prin preajma unei coline, față-n față cu un îngust pîrîiaș de munte, protejați de o pădure doldora de fragi și livezi, în a doua jumătate a secolului douăzeci. Din cauza desimii, numai și numai un soare puternic putea să lumineze într-adevăr adîncurile pădurii; pe meleagurile acelea, ea a trăit în liniște și voioșie oricînd a dorit în primii ani, împreună cu Ștefan, bunicuțul hazliu al mamei, glumeț pînă la refuz, dar și de-o seriozitate deosebit de gravă atunci cînd se așeza la discuții cu străbuna ori cît mica domnișoară era bolnavă. Străbunicul șmutruluia vecinii cu apucături, cînd fata mai crescuse, căci devenise de-o frumusețe blajină, ce întărîta la vînat, cu un chip nemaiîntîlnit și sânii rotunzi, tari, înfloriți de nuri cuminți. Fata nu îi băga în seamă, doar îi privea plină de dispreț și își continua mersul precum un vals agale, de neîntrerupt.

Elisabeta, și nu Lenuța, cum îi spuneau țărăncile, îi desena peisaje vesele și triste, îi cosea goblenuri pe care pe atîrna peste tot prin camere, spilcuia botoșei din lînă moale și scria poezii pentru nepoata ei. Mama mea, ,,Dida”, mică pe atunci și cu dinții cariați, o săruta întruna, chiar dacă mai era schingiuită de către Elisabeta. Aceasta nu a fost dorită la naștere. Ceva se întîmplase cu mama ei, nora străbunicii... Bunica, atunci, știa că are să moară dintr-o boală incurabilă, și a abandonat-o într-un pîrîu secat, înfășată, plîngînd neștiutoare o soartă ce putea fi cruntă dacă străbunicii n-o găseau. Soțul femeii nu știuse, bunicul, adică fiul străbunilor. Nu după mult timp, aceeași soartă i s-a arătat și ei: fusese abandonată de consort în mijlocul unui teritoriu străin, cînd se aflau în Sud-Estul țării, la Dunăre. Bani nu avea pentru a se întoarce acasă, în inima Ardealului. Trebuia să muncească pentru ei, dar boala o răpuse și oamenii n-o mai priveau ca pe ,,mînă de lucru”. Și într-un fel, femeia nu s-ar mai fi întors. I se ruina viața cu fiecare ceas, purtînd cu ea un trup bolnav, gîndind că a omorît un copil, lăsîndu-l la voia întîmplării în ghearele străine ale naturii, ale nimicului. Pe atunci, Elisabeta se arăta disperată, întrucît chiar dacă prima ei noră fusese netrebnică în privința copilei, și nu o mamă în adevăratul sens, femeia dispăruse fără urme clare.

Prima oară, părinții ,,Didei” fuseseră în Nord, dar și-au prelungit șederea fără să mai trimită vreo scrisoare. Au plecat mai apoi fără să știe familia, spre Sud-Est... unde nu se știe cum au supraviețuit. Erau tineri în putere. Ei aveau doar rude îndepărtate acolo. Nu puteau fi primiți ca acasă. Bărbatul, tatăl mamei mele, adevăratul meu bunic, cu siguranță avusese în minte un plan de ruinare a soției, ca un preț plătit pentru cele săvîrșite cu cea mică. Se afla aproape de femeie, și totuși, atît de departe. Îi dăduse senzația de abandon, însă, el era aproape de ea, cînd se regăseau la Dunăre. O urmărea mereu fără ca ea să știe... Ar fi iubit atît de mult să știe că mama mea există. Femeia îl mințise, cum că avortul spontan s-a petrecut cînd nașterea îi era mai dragă, ușoară. El nu aflase, dar anticipase, simțise că soția i-ar fi dăruit un copil sănătos... Familia din care se trăgea deținea un puternic simț instinctual, niște ochi ageri, pe care îi purtam și eu, și mama.

Se născocise că amîndoi au murit în brațele unei femei pe care ajunseseră s-o slujească, o bătrînă bogată care locuia aproape de fluviu. Aceasta i-ar fi reapropiat, fiind găsită de femeia abandonată, care dorea să-și vadă soțul. Vorbele spun că bătrîna era vrăjitoare, practicînd magia albă. Nu credeam pe atunci o bătrînă în stare de o astfel de damnare. Un zvon grotesc ar fi împrăștiat și povestea unei hore a morții, care i-a implicat și pe cei doi, oameni slabi de înger care s-au spovedit cui nu trebuia - unei bătrîne malefice, nebune. Aceasta, probabil, s-a folosit de muncile lor mult timp, după care, prin practicile ei necunoscute, i-a făcut să creadă că trebuie să moară, să plătească pentru păcatele lor, căința nefiind îndeajunsă. Înmormîntați însă, nici mama nu știuse să-mi spună unde ar putea fi... Părinții adevăratei mele bunici parcă nici nu existau. Erau o familie plină de lipsuri și de sens, cu istorii necunoscute. Doar pe străbunicul îl puteam înțelege, dar nici acesta nu-i vorbea mamei niciodată despre familie, cînd, ajunsă elevă, răsfățata familiei îi adresa întrebări necontenit. Religia în sat era sfîntă, Dumnezeul lor exista pretutindeni cu ei, pentru că deja îl păstraseră de la naștere, în suflet.

miercuri, 25 februarie 2015

25 februarie

În ceasul fremătat
Al zilelor cu ploaie
Îmi car ochii pe-o cărare
Văd un pardesiu greoi
Și o ceată de strigoi.
 
Sorb al crengilor delir,
Și al morții suvenir -
O crăiasă cu podoabe
Ce stă ascunsă-n coviltir.
 
Pînzișul ei stă să zboare printre nori
Revărsîndu-și enigmaticele comori
În ceasul fremătat al zilelor cu ploaie
Cînd mi-s orfanul efemer fără de straie.
 
Sunt privit de bolți celeste
Sunt hămesit de vorbe cu duh
Sunt al cerului năduf
Adus pe pămînt plin de noblețe.
 
Suflu-n pădurile de cupru
Se-așterne o magică cenușă
Printre măști ce merg încovoiat
În jos, pe-o lungime de țepușă...

 Scorburi negre în ochii măștilor
Surîd a nopți înfrînte neîndurător
De destinul neopritelor înșelăciuni
Visate-n ritmul amarnic al morilor...
 

duminică, 22 februarie 2015

Priveghiul

A venit la priveghi preaiubitul,
În noaptea din mijlocul pădurii cu lauri,
Să mă sărute pe creștet și spate
Ca mai apoi să-și săvîrșească ritul!

Să mă plîngă ochii săi de marmură,
Carnea să-i tînjească goală în amurg,
Să-mi cînte soarta muritoare cu ură
Tînguindu-mă-n pecetluiri după alură.

Să mi se strecoare în trecut
Precum o vrabie neștiutoare
Ce își caută liniște - loc de veci adînc
Într-o rană tot mai sfîrîitoare.

Să asculte cum atîrnă pe pieptu-mi mort
Dantela rece foșnind nehotărîre amară!
Ce nu știe cum mai poate acoperi trupul
Lipsit de un suflet pe care-l poartă vîntul.

Să simtă cum crengile m-acoperă
Și-nchină un cavou sublim...
Pudoarea naturii ce plînge soarta
Unei femei născute din chin.

Să ia aminte cum tămîia arde la căpătîi
Și cum suflul vîntului recită ne-ncetat iote
Regretul copilei cu visuri în sfărîmare
Cu buzele și sufletul în frămîntare.

Rînduiala muririi mi-a elogiat spiritul
Ce se poartă acum prin biserici, în lemn
Așteptînd mieros să poată simți murmurul
Altei eliberări - cînd va sosi preaiubitul.
...
Soarta a pierit în măruntaie
Și inima s-a vindecat de-apururi
Renaște în văi și-n războinici
Strecurîndu-se în cerneală și vinuri.

sâmbătă, 7 februarie 2015

Sânul iernii

Vuiește iară sânul iernii
În urechile pribege
Zbârlește pielea, gerul
Mândrește inima, lerul
Iar vrăjile sortite cărnii
Se-nvinețesc fărădelege.
 
Curge zațul alb pe cărare
Cuget dulce al neantului
Ce se naște într-o splendoare
Amintind tainele cântului.
 
Privește cum te îngrop în suflet
Mireasmă ciudată a luminii
Care străbate ochii în muget
Copleșind asprimea dorului...
 
De ceasuri bune ritul tău mă pângărește
Mă lași mereu orb și logodit cu gheața
În propriul sânge cald trupu-mi amuțește
Robindu-mi pe veci c-un rece suflu, viața...

Îngână zăpada-n adâncurile trunchilor
Scrântesc crengile nopții în regret
După un biet himeric zălud al lumilor
Ce-și sfârșește penultimul sonet.
 

vineri, 23 ianuarie 2015

Statuia

   Mutase statuia în cimitir, la mormântul mamei copilului. Se găsea acum, printre ruine, o femeie sculptată cu grație într-un fundal marin, ușor pământiu, încleștat de o ceață râncedă. Statueta înfățișa o doamnă în floarea vârstei, zâmbitoare, acoperită de un material ce poseda lina croială a unei servitoare stinghere, și totuși abordată de demult de atenția bărbătească. Piatra masivă sculptată îi descoperea un fel de plic în mâna stângă, dar ca parte deteriorată de timp; se observa cu ochiul liber cum toate nopțile și zilele la rând mușcară din ea cu niște dinți greoi și murdari.
   Mai orice trecător, îndurerat sau căutător de liniște, călca în neștiință pe mormântul acestei femei, ca și când ea nu ar mai fi fost acolo de multă vreme, rămânând să admire, lunatici, mândra făptură tăcută, ce se jenase mult prea devreme de viața pe care o trăia, omagiată fiind însă, prin plecăciunea artistului în fața dânsei - ca muză, spre a o recrea.


   Sculptorul fusese un moșneag modest la minte, sperios, căruia i se palpitau pipotele și măruntaiele în momentul în care basme cu strigoi i se povesteau, descriind peisajele lugubre ale acestora. Cum spuneam, nu era un om cu prea multă învățătură, căci el cugeta experiențele mărunte, pure ale vieții, așternându-le pe acestea într-o agendă - una a gândurilor, pe care o citea și recitea atunci când spiritul nu îi mai era îndeajuns de zburdalnic.
   Se mai limpezea când era vizitat de o cucoană bătrână, pesemne îndrăgostită, pentru că mereu părea aranjată în preajma lui, dar și fericită, și mai ales căutătoare de prezența artistului din el. Era o femeie rotunjoară, fostă deținătoare a unei parfumerii renumite despre care și în zilele cele mai negre se vorbea. Purta zbârcire sub ochi și nasul de-o cârnețe tinerească. Stătea mereu acoperită de basmaua neagră, cu franjuri dantelate. Aceasta zâmbea cu toată căldura și ochii parcă înmuiau toate animalele de pe pământ, cât timp i se arăta bătrânului, în ușa cămăruței sale, purtând după ea sticle pline de lapte proaspăt muls și turte în crustă de mac. Îi aducea și flori, rânjind ironic, motivând că nu mai simte aerul în camera bărbatului, temându-se de sănătatea lui. Îl provoca să i le caute sub fusta largă ce mătura străzile de urme. Întotdeauna le găsea tulpinile prinse în ciorapi. Din cauza teancurilor irosite, artistul era nevoit să arunce adesea mănunchiuri de flori ofilite. Se mulțumea cu bucuria oferită de zâmbetul feminin și mâinile ei de hârtie, cu degete ca niște chei ruginite, dibace în deschizături ale sufletului.
    Domnița mereu aprecia însă că atmosfera camerei lui nu era altfel decât veche și irespirabilă, plină de tristețe; din fericire, ea era aducătoare de culoare, inspirație și joc. Dânsa însăși i-ar fi fost muză doar dacă și-ar mai fi păstrat trupul în chip de viețuire proaspătă.
   Avea grijă de omul la care visa cu ochii deschiși; mai mereu îi gonea flăcăii rău-voitori ce locuiau de fel mai departe de bătrân, provenind de pe la casele înghesuite de umbre, ca arătări desprinse din povești rătăcite de liniște - cea mai frumoasă bucurie a unui om - și lumină. Se perindau prin preajma lui, să mai capete câte o caramelă, oferind schimbul unei vorbe bune. Dar copiii aceia nu știau ce înseamnă frumusețea, puritatea, spunând parcă dinadins lucruri deochiate, spurcate cu îngeri răi și mituri sângeroase. Era curios felul lor de a fi, privirile încruntate, zâmbetele largi și mișcările bezmetice. Cartierul lor se numea ,,Lumânăroasele”. Se făcea prea târziu când povestea îl acapara pe bătrân și parcă își dorea să se dezlipească de ea, și totodată să intre în ea, să rămână. Își dădea seama că deja copiii nu se mai puteau opri și plângea când se gândea la coșmarurile din viitor. Se ruga cu mâna strângând puternic carnea pieptului și cămașa transpirată, să îl mai rabde Dumnezeu, pe el și toți voinicii din întreg satul, prinși în mrejele răului, ale minciunii și curiozității diabolice.
   Artistul cunoștea un copil a cărui mamă îi murise de inimă încleștată ce avea; sculptura lui cea mai reușită spunea o poveste amărâtă chiar despre femeie. Privirea  mulatră parcă îi era înecată de meditație, una tristă, care se putea simți cuvintele nespuse încă. Femeia care acum se arăta din pământ, cam la doi metri în văzduh, fusese prizoniera unei stări de spirit poetice foarte apăsătoare, care se zbătea între realitate și vis. Visa fără ca odraslele ei să știe, împreună cu alesul inimii; visau la cosmicul ce se poate înzeci cu ajutorul imaginației, jocurilor, născând astfel felurite lumi, pe care aveau să i le arate mai departe unicului copil - pictura, poezia, teatrul. Dar eroina se descătușase din basmul ei pângăritor, pe veci, într-o zi din Brumar, lăsându-și sufletul sorbit de ceruri iar carnea, părăsită în voia crudităților pământului.
   Povestea familiei era cunoscută în tot ținutul, erau oameni demni de singurătate pentru că practicile neamului te stinghereau de normalitate. Mulți oameni îi considerau vrăjitori, tămăduitori malefici, căci menirea lor era să studieze îndeaproape plantațiile și să descopere locuri luminate de miracolul sănătății - în munți, în mare, în adâncurile colinelor - ca mai apoi să le amestece și să testeze tot ce gândiseră pe copii ori bătrâni cărora cefe le înghețau și frunți le transpirau grabnic, în suflul nehotărât al Morții. De această dată, parcurile se goleau, iar pe timpul verii, străzile nu se mai găseau ca și udate noaptea, de jocul cu apă al obrăzniciilor de copii. Acei oameni scriau povești, pictau și trăiau în pași spirituali.
    Familia se întemeiase odată cu voința Divinității care legase prin dragoste două ființe, bucurate cu daruri deosbite, femeia - mama preaiubită și soție plină de virtuți, bărbatul - tată mult prea înțelept, încovoiat de simțuri grave și obsesie. Cel din urmă își prețuia femeia cu buclele roșiatice, nemuritoare, într-un soi de dârzenie nativă, o săruta cu patimă și îi era pură inspirație în tot ceea ce realiza. Femeia savura această patimă, dăruind aceleași lucruri, rămânând în urmă cu rațiunea, gustând teama de a mai fi ea însăși. Se priveau des în ochi și adorau liniștea pe care amândoi o împrăștiau. Nu se considerau dăruiți unul altuia printr-un legământ moral, de viață și de moarte, ci doar făuriți, împreunați de vuietul vegetației și falnicelor orizonturi. El nu-i spunea niciodată că o simte ca pe propria sa femeie, și nici ea nu se simțea stăpână pe ceea ce iubește; credeau în puterea cerească și se dăruiau ca un tot unitar doar energiei pure. Legătura lor era foarte puternică, nu exista sațietate în cuvântul iubirii, iar de aceea, când unul pleca mai departe de celălalt pentru un anumit timp, mai îndelungat, cel rămas singur medita în lacrimi, se ruga, prețuia și își amintea trupul plin de evlavie a frumuseții, nemărginind rostirile culese cu o poezie aparte, sensuri mărețe...
    Acești oameni citeau teancuri întregi de cărți, că ajunseră să le răsfoiască din instinct și să-și dea seama de mesajul din ele. Se temeau de realitate, dar cel mai de preț lucru pe care îl făceau cu adevărat era să-și învețe copilul să danseze, să cânte, să iubească animalele sălbatice. Uneori dansau tustrei prin ploaie și râdeau cu gurile deschise, primind apa răcorită de ceruri. Copilul îi privea cu un drag neasemuit. Când mai crescuse puțin, se întreba trist ce s-ar face fără părinții lui. Dragostea lor era egoistă și nu o puteau împărți cu nici un om, învățând copilul că singurele taine ce îi vor fi alături în viață au să fie întunericul, lumina, pământul și livezile. Ajunseseră la acest gând justițiar când obosiră să mai dea socoteală oamenilor simpli, goliți de strălucirea sufletului. Au ales să trăiască și mai simplu decât o făceau înainte.
    Aleseră calea unei uniuni cu natura - să o iubească și să-i iubească. Femeia scria despre toate acestea, își construise o cutie unde își odihnea imaginile, metaforele. Ea nu putea să se despartă cu totul de oameni, ea se inspira din amintirile naturii lor. Carnea îi devenea tot mai coaptă și soțului ei îi crescuse barba până la piept. Trupurile și le spălau rarori și se plimbau mult prin pădure. Simțeau că toată mizeria ce se așeza în porii lor, nu era un lucru scârbos - ci o acceptare a întregii existențe.
    Într-o zi, bărbatul aproape îi interzisese să părăsească locurile din pădure. Când ea mergea undeva singură și întâlnea oameni, n-o priveau la fel de urât ca pe bărbat. Atunci se arătau în dânsa vulnerabilitatea, teama de a vorbi, de a exista fără el. Își vindea rând pe rând povestirile ticluite, pentru trai și o dorință ascunsă de a-și etala jocurile. Ajungeau la urechile unor oameni ciudați, veniți ca intelectuali în ținuturile lor, unde se petreceau rareori întâlniri de tip cenaclu. Mulți oameni cu minte care pășeau în locurile acelea, simțeau o anumită energie față de pământ; era un loc odihnitor, dar când scrierile femeii erau rostite de propria-i gură, parcă totul se încleșta, topindu-se alene. Și restul oamenilor purtau o agonie străină de armonie. Majoritatea scrierilor erau refăcute în taină de către soțul ei, fără să-și dea seama - și acest lucru, pentru că el făcea parte din ea fără a mai apuca să-și dorească.
    Se gândea mai apoi ce fel de monstru e, și când ajungea acasă, nici nu apuca să-și verse lacrimile calde peste umerii bărbatului ei, să i le șteargă, că el se și înfrupta din ele, și îi spunea cât e de frumoasă și vie, și cum ridurile sale expresive brăzdau alunițele, se jucau și formau galaxii în care doar el putea să trăiască, sărutându-le, vorbindu-le, împingându-le cu degetele. Femeia simțea durere, dar se gândea că pasiunea nu ar putea să devină blândă vreodată. Îi aducea tăcut, oglinzi, la marginile patului și încerca s-o facă să uite de tot și de toate, să i se ofere mai profund ca niciodată. Femeia admira cum îmbătrânea și cum inima bărbatului ei i se tot umfla, cu penelul în mână, cu penița, cu atingerea fierbândă. Se lăsa dezmierdată de privirile cotropitoare ale pictorului din el. Începuse să capete tot mai multă voioșie, văzându-l cât de împlinit spiritual era, cum număra și nota, resocotind imperfecțiunile chipului și mai apoi ale corpului, găsindu-le rezon de fericire, de inspirație și profeție. Adora să trăiască în acest fel, folosindu-se de muza în splendoare ce reprezenta Universul.
    Fericirea dânsului trăia veșnic cât timp femeia trăia doar clipa plăcerii lui. Uita linia fină dintre artă și nevoile firești, ale cărnii. Spiritul se transforma într-o obsesie mincinoasă, care putrezea, pentru că absorbea o energie care nu era a lui, și o trăia cu un farmec bolnav. Și firea prea-adoratei femei se moleșea cu timpul, când adormeau. Doar în vis i se arătau năluci care cu guri de foc spuneau să fugă din acel loc. Magia se reaprindea în zori, când el se trezea și-și privea, își admira creațiile ce umpleau cocioaba, mulțumind lui Dumnezeu că i-a deschis ochii despre lumea de afară, deschizându-i o ușă interioară, apoi zâmbea nebunește trupului adormit de lângă el, pe care, în timp, începuse să-l considere propria-i creație. Doamna se mulțumea cu o viață de muză, tăcută, scriind lucruri care i se păreau absurde ori de câte ori ieșea din vrajă, urând și totodată iubind în taină oamenii, disprețuind și totodată murind pentru copilul ei, pentru tot ceea ce săvârșise împreună cu bărbatul.
    Peste mult timp, întâlnise o zi pe care o simțise cât un veac, fără a se întreba de ce. Maestrul dormise toată ziua și cu greu, anumite forțe, o opreau să nu-l trezească. Făcea ocolul cocioabei plimbându-se, privind norii întunecați. Își stăpânea pofta de a se privi în oglindă, de a se pregăti pentru a fi din nou muza bărbatului tulburat de obsesie. Copilul era deja în pădure, plecat să adune fragi și să caute nuci. Din când în când privirea femeii se năpustea cu bruschețe pe fereastră, să vadă chipul bărbatului încă netrezit. O melodie din copilărie îi revenise-n minte. O asculta cu bucurie, dar și cu supărare, trezită parcă dintr-un vis chinuitor. Se oprise-n loc, închizând ochii, făcând ceea ce știa cel mai bine din momentul în care își părăsise familia... Tatăl ei murise, își avea o mamă și doi frați, care nu se înțelegeau prea bine, dar care duminica se îmbătau de fericire - se simțeau cei mai bogați neghiobi având parte de căldura familiei. Începuse să viseze, acolo, stând pe loc, cu fața în pământ. Atât îi mai rămăsese și parcă nu obosea nicicând. Cântecul continua în mintea ei. Se imagina copil, cum se învârtea în jurul casei, numărând florile crescute în streșini, râzând neîncetat, într-o închipuire inocentă și profundă, când nimeni nu-i putea face vreun rău.
    Ea obișnuia să scrie întâmplările zilnice și să le pună în plicuri, de mică. Toată viețuirea copilăriei ei era închisă în acele plicuri, cu litere sărace, dar sincere. Când crescuse, dar nu într-atât de mult încât să fie găsită de bărbatul care atunci dormea dus în patul răvășit, plângea citind scrierile, și-și dorea să se reîntoarcă la ce fusese. Știa că o să i se facă dor, dar fără ca soțul ei să aibă habar, își pusese acele scrisori într-un loc ascuns, unde doar ea putea avea înaintare. A împământat în adâncime două sticle în care se aflau scrierile. Atunci se dusese ca prin vis în locul cu pricina, scormonind cu degetele pământul, ca după aur, uitând că putea să fie descoperită de bărbat. Era singura ei alinare și se hotărâse să se lase descoperită de către copilul ei, la momentul potrivit, când ea nu va mai fi, să-l facă să realizeze că doar în copilărie nu a purtat lanțurile vieții. Plănuia cum copilul va afla despre acele scrisori. Dorea ca băiatul ce îi va crește, să aibă știință despre trecutul ei și cum își dorise pentru ultima oară să mai fie. Înrobirea îi ajungea la os cât timp se trezea din boală. Înțelegea cum pe nesimțite vraja o cuprindea, și nici o plantă sau apă vie ori moartă putea s-o protejeze. Singura cale de a scăpa din ghearele unui artist ce și-a ruinat energia pură din spirit, profitând de tainele magicului spre a poseda o bucată din carne ridicată la rang de zeitate, era de a-și pune capăt zilelor.
    Îi scrisese cu litere mici și apăsate un pergament în care se vărsase cu toată ființa ei, liberă, simplă, odihnită de gândul morții ce va veni. Îi părea rău pentru monstrul care devenise nici ea neștiind când, urându-i tot binele și adevărata inspirație pentru a crea; așternuse rugăciuni de trezire și naștere a unui nou discernământ, scriind simplu că își dorește, în sfârșit, după multă vreme, o lume fără de nopți obscure, în care lumina să dăinuiască pentru totdeauna. Îi spusese că regretă cât de mare a fost dragostea lui pentru pântecul femeiesc, pentru alunele de pe chip, pentru riduri și pentru ,,buclele nemuritoare”, dar nu și pentru sufletul pe care îl judeca deseori, cu orice prilej, folosindu-se de aceste materii dispuse distrugerii, în scopuri creatoare, divine, care de fapt erau aberante și pline de păcat. Îi pomenise și despre Dumnezeu, pe care nu îl va găsi în descântece și ritualuri nepământești, iar mai apoi, în sfârșit - despre oameni... Ființele pe care nu le putea ierta... Îl rugase să nu își piardă sămânța cerească din dânsul, căci doar aceasta îl poate ajuta în a se ierta pe sine însuși, împăcându-se cu lumea și iubind acest concept de viețuire - fără a pune stăpânire. Înțelesese că este considerată drept creația lui, mărturisind că simplul gând e un păcat capital, în sine, deoarece el avea aceeași țărână ca și ea, una muritoare! Recunoscuse, în ultimele cuvinte, că în fața lui s-a simțit precum o foaie de hârtie veche, împăturită și despăturită pe nevăzute, murdărită și omagiată.
    Azvârli în cocioabă, cu ochii închiși, înlăcrimați, scrisoarea. Era șifonată și udată de lacrimi. Tocmai atunci începuse și ploaia să cadă din cerurile înnegurate... Dar nu era orice fel de ploaie, ci una mistică, născută din mănunchiuri de gheață și bulgări de foc, elemente care în acel moment nu mai puteau să se completeze și se deplasau diferit. Femeia deschise ochii și parcă putea privi îndeaproape cum capetele oamenilor speriați din sat, ce alergau neîncetat, erau străpunse de crestăturile gheții - erau străpunși ca furnicile, lăsând în urmă doar sângele gâlgâind - iar altora, cum cenușa trupului le ardea neîncetat. Femeia nu putea fi atinsă de această năpastă. Nu se mai gândea nici măcar la copilul ei. Își luă scrisorile la piept, iar într-un râs feroce, începuse să se deplaseze gâfâind înspre pădure. Se eliberase. Se îndrepta cu sete spre prăpastie. Își hotărâse ceasul ca un copil, inocent și obosit, gata să se arunce într-un pat pământiu, adânc și protector.
    Bărbatul nu murise. Când se trezi, citi scrisoarea și o strânse la piept. Și-ar fi plantat-o în carne. Dar o rupsese. Citise ultimele cuvinte pe silabe, și erau singurele cuvinte pe care și le repetase cu voce tare toată viața lui, până la moarte: ,,Glasul iubirii răsună pe pământ, căci tot în pământ va ajunge. Am s-o caut acolo, liber, fără sfială, mai senin, mai plin de speranță. Voi avea răbdare până am să simt norii din adâncul pământului”.
   În timp, copilul crescuse, dar rămăsese tot un copil. Și încă unul ce cunoscuse înțelepciunea și căința, unul care rămăsese lângă tatăl său, cu mâna de ajutor întinsă spre el. Aflase despre adevărata poveste a familiei sale și o acceptase, o înțelesese cu sufletul. Într-o zi, se plimba prin parcul atunci mort, și văzu un bătrânel care sculpta de zor o femeie în miniatură. Se așeză lângă el, îi admiră făptura și îi spuse toată povestea lui. Bătrânul nu știa ce să spună, abia înțelesese sensul poveștii, dar se gândi să-l întrebe dacă dorește să îl ajute cumva, să îi readucă amintirea mamei. Copilul l-a condus de braț spre cimitir și aprinseră lumânări la mormântul mamei, plânseră în rugăciune ca și când ar fi fost frați. El a stat pe gânduri, privind statuia din mâna moșneagului, și se apucă pe loc să schițeze amintirea mamei lui, trupul întristat, cum nu-l văzuse niciodată în preajma sa, dar pe care îl întâlni când descoperise că ea nu mai era în viață. Era înfățișată purtând scrisoarea copilăriei ei într-o mână, scrisoare pe care băiatul o citise și trăise. Moșul se miră de talentul lui și îi spusese că își mișcă mâna precum marii artiști ai ținutului ce au trăit odată. Copilul îi zâmbi amar și-l purtase înapoi până în sat, lăsându-i schița, și de înțeles că și-ar dori să sculpteze ceea ce a desenat.
   Bătrânul munci enorm la ea, cu lacrimile în barbă amintindu-și de povestea groaznică spusă de o gură copilăroasă, și se gândi ce norocos este că îl are pe Dumnezeu în suflet și îl va păzi de orice netrebnicie, la fel ca și pe baba lui drăgălașă.
   Într-un sfârșit, statuia era finisată. Înfățișa perfecțiunea tristeții, într-un ton de albastru. Bătrânul mințise copilul de mai multe ori, zile la rând, că statuia nu era gata, dar el de fapt își împlinise munca, dorind să mai admire cum dăinuie o asemenea făptură în propriul atelier. Dar venise și ziua lepădării.
   Cu greutate au ajuns să împământeze statuia în locul cu pricina, căci țărâna părea încleștată, de parcă ar fi protejat o comoară pe care nu o merita nimeni. Toate plaiurile se încețoșaseră. Multă liniște se născuse în acel loc, în acel timp. Era timpul lui Brumar.

joi, 15 ianuarie 2015

Zicătoarea stelelor

Am să îți mărturisesc o poveste pe care am vrut s-o scriu dintotdeauna, dar despre care mi-era groază și teamă; conștientizam posibilul efect al acestei doleanțe. O doleanță de muritor ce și-ar dori eternitate câștigată prin meterezele unui pergament îmbibat de legende maiestuoase, mituri scurte, pline de farmec străvechi, cu flori orbitoare și mirosuri de părinți înainte de vreme uitați.
Aceste lucruri aflate pe măsuța din lemn de nuc, ți-au atras atenția probabil pentru că încă se poartă cu ele energia străbunei povești, una care a generat o întreagă carte cu file devorate de fecioarele neastâmpărate de Dumnezeu din curiozitatea lor. Îi simți parfumul bătătorit de pe fiecare unghi, pentru că încet-încet poți deveni una de-a lor, ești inseminată cu blestemul spiritului în formă de pâlnie, care absoarbe oribilitățile și încântările plăsmuirilor arhaice. Te afli în această cameră pentru că femeile cerului despre care am să povestesc, te-au cunoscut cândva, te-au atras, s-au raportat la părul tău lung, la ochii tăi măriți de limpezimea mărilor dulci, la buzele care plesnesc de lăcuiala lor naturală, rozalie, ce abundă, amintind de ființele care au dat naștere spiritualității prin abordarea lor în cuvinte a simțămintelor față de taina naturii sălbatice.
În fața acestui coșuleț în care dai cu ochii de intimități - hârtii, flori, mici sticluțe și mătăsuri, poți simți clasicitatea din lumea mai presus de noi (pe care marii artiști și-au imaginat-o mereu) și temele, atât de bine conturate, ale lumii. Moartea, Viața, Pădurea, Sanctuarul. Miazănoapte și Miazăzi. O inspirație sănătoasă, adâncă, te poate introduce mai bine în cuvântul meu, cel ce va povesti astăzi verzi, ruginii și uscate.
Se spune că odată, au existat niște domnițe foarte pasionate de priveliștea etalării stelelor pe bolta cuvioasă a cerului. Ele aveau o denumire pentru acest aspect: sfințiile lor, fără de orizont și fără de păcat, dar pline de virtute prin răul și binele acumulat, prevestite de creatorul lor. Deja aveau scrise, închinate stelelor, numeroase poezii pe care le recitau atunci când entuziasmul dădea goană în sufletul lor. Simțeau pretutindeni, le urma pasiunea despre chemarea universului, de închipuirea unui destin infinit. Puteai spune că sunt surori, iar destoinicia lor neîncetată nu te putea lăsa nemișcat. Ele spălau hainele celor dragi sub cerul liber, găteau sub cerul liber, făceau dragoste la fel. Uneori cântau în timp ce împlineau toate acestea, orice lucru firesc pentru muritori devenind un ritual. Toată această ,,petrecere” a bolii curiozității și închipuirii venea din blestem. Erau vizitate și de alte femei, copii amărâți, bătrâne mai puțin norocoase, care nu aveau habar cum să creadă în stele așa cum o făceau domnițele. Și atunci când le era dor de prosperitate, veneau și întindeau mâna la acele femei gospodare, cărora parcă totul li se cuvenea, proaspăt și sănătos, iar aceasta pentru că puterea stelelor în care credeau, le ajuta în fiece ceas. Ce îți povestesc chiar acum s-a lăsat scris chiar de ele însele, pe câteva plăcuțe din lemn proaspăt, împodobit cu frunze lipite de-o miere de salcâm. În acest moment sunt bine ascunse în chilia muntelui părăsit până și de vietățile vegetative, o chilie care acum muge de singurătate, una cum doar respirațiile astrelor înghesuite, pierdute în vid, o pot oferi. Probabil dacă îi invoc povestea bătrânioară, va tremura în frigul nopții, iar un vânt de nicăieri ne va spulbera buclele și vom leșina într-un deochi surâzâtor a moarte. Frânturile sunt protejate de acest munte care a părăsit pământul și s-a alăturat văzduhului necunoscut, pentru că s-au născut la înălțime. Să bag sperietura în tine nu mi-aș dori, însă trebuie să știi că aceste domnițe credeau în destin cu ardoare, și se lăsau în voie de fiecare dată. Erau atât de fericite când simțeau virilitatea energiei nopții care se injecta în ele, având spor și parcă ochi mai mari și lucitori, care țineau loc de lampe cu gaz, atunci când coseau ori desenau lucrușoare ghidușe pentru copiii lor. În șuetele lor despre luna plină și stele, începeau să divagheze, să povestească despre spirit și războiri, unele crezându-se atât de puternice, încât își imaginau deja cum pot să înfrângă dușmanii ce râvneau la ținuturile lor, la cărnurile acestor ținuturi, la tezaur și cerul atât de bine reprezentat din pricina altitudinii divine la care se aflau.
Noi știm bine că ele trăiau într-o nebunie, într-o poveste metaforică, la fiecare pas întâlnind simboluri care pot fi interpretate, care dădeau viață. Se simțeau ca într-un vis-embrion ce trăia în Marele Vis, erau oglinda cerului! S-au purtat în voia destinului ca niște perle în moalele scoicilor, până într-o seară, când o femeie ce se cocoșase de statul în casă, la lumina lumânărilor vechi, murdărite de mucegai, se ridicase pe o piatră și strigase sfatul ei. Strașnica prezență feminină purta, în osoasa ei înfățișare, o poveste; fusese odată ca ele, dar din cauza vizitelor din partea Morții, în repetate rânduri - prin avorturi nebănuite, (ea a pus capăt credinței) și, în sfârșit, când odraslele ei i-au strâmtorat negreșit feminitatea, au apărut ca omuleți sănătoși, gata de o creștere armonioasă, însă a simțit cum o năruie destinul atunci când îi era mai drag, un destin plin de chiotul bolilor de te mirai de unde au pornit și cum au ajuns la bieții nou-născuți. Rămăsese singură după ce și-a îngropat moștenitorii, și de atunci nu s-a mai lăsat vizitată, ajutată, înțepenind pe un scaun scârțâitor din sanctuarul său nepângărit de lumină, blestemată să stea cu ulucile sale și amintiri despre glasurile dragilor ei copii. Se spune că de fapt trupurile copilandrilor au fost împăturite și ascunse peste tot prin casa ei. Rareori se mai alina când asculta răsunetul cornului în miezii zorilor de zi. Îmbătrânise odată cu mânia ei în fața stelelor și negând cronicile fericirii.
În acea zi, povestise ce a visat... Spunea că destinul i-a vorbit și i-a mărturisit că se află într-o cochilie luminată și caldă, acesta ascunzându-se în divinitățile pe care acele femei le iubeau, dar care nu se vor arăta niciodată. Bătrâna a privit spre ceruri, a căzut în genunchi, apoi de-a dura pe pământul umed și rece, în rugăciune. Femeia a ridicat mâinile terorizate de danteluri și ace, brusc, în aerul confuz, șoptind parcă nu cu vocea ei, pe îndelete: cerul este râul infinit al destinelor, care se scurge întru noi și pleacă atunci când își face loc altul, strămutându-se în altă constelație. Cerul este plin de stele, iar tot ce trebuie să facem este să le întrebăm chiar pe ele despre ale noastre sorți, să ne pregătim de adevărata călătorie. Călătoria este doar a noastră, este biletul personal, este un dar pe care nu l-am deschis cum trebuia de la început, pentru că am fost copile; suntem mânate de forțele netrebnice care pregătesc în tăcere, fără voia noastră. Să eliminăm misterul - pojghița mincinoasă a prezentului! Să avem dreptul la a trăi după un calendar sfânt, calendarul propriilor noastre viețuiri! Să scăpăm de orice neliniște și să fim nobili cu gândul că noaptea e la fel ca ziua - e la fel de luminată dacă vom fi chiar noi înșine lumina și la fel de lipsită de umbre posomorâte... Destinul nostru începe când realizăm că trebuie să avem un destin și pornim în căutarea lui, cu genunchii juliți, cu saliva în colțurile gurii curgând sălbatic pe bărbii, cu palmele molestate de tradițiile care vor să ne țină pe loc, să ne pună eșarfele pe ochi ca pentru somn în pierderea timpului. Vom ști când vom iubi, vom ști când vom izbăvi, vom ști când vom da piept morții!
Se spune că bătrâna se ridicase la fel de brusc cum începuse să danseze în ceață după melodiile auzite doar de ea. Probabil muzica unor huiduieli neiertătoare a întregii naturi ce nu era de acord cu revelația bolnavă de femeie schingiuită... Iar sângele vădit pe genunchii ei sensibili, cu pielea ca de hârtie, ar fi curs atât de lin și obișnuit în adâncurile pământului, încât s-a lăsat vorbă că acel loc a fost fertil și crescător de flori nemuritoare.
Domnițele muntelui erau atât de empatice și încrezătoare în vorbele hipnotice ale bătrânei, că nu protestară nici o clipită. Credeau că lumina lumânărilor din camera ei o făcea atât de înțeleaptă, încât o crezură fără pic de răzvrătire. Mai apoi, au înțeles că trebuie să găsească destinul lor în stele. Cerul la vremea aceea era ca o mantie vulnerabilă, înjunghiată de mii de ace, lăsând în urma lor puncte străvezii ce emanau căldura lumii. S-au gândit la o licoare prin care să amorțească aceste ,,cochilii luminate și călduroase”, pregătind tot ce este mai bun și spre blestem pentru căderea stelelor. Au ascuns copiii în paturile ce aveau să primească ultima căldură de la mamele lor, au dat buzna în plină noapte, rând pe rând, în vârful muntelui. Purtau rochii curate, zvântate de roua dimineții trecute. Fiecare culesese mănunchiuri de ierburi uscate din înălțimile munților ca să atragă stelele pe pământ, aduseră miere poleită, spinii trandafirilor sălbatici, apă de izvor, iederă parfumată, pietricele lustruite și supte de gurile lor. Pregătirile parcă nu mai luau sfârșit, se simțeau spoliate, ca și când toată predica bătrânei le sleiseră prin mesajul ei nefast.
S-au așezat la ceas târziu în cerc, cum au putut, fiecare cu câte un blid în față. Au hotărât ca toate ingredientele strânse în timp ce stelele contemplau păcatul, să fie așezate în ceramică, punând apa la sfârșit, în care toate își vor înmuia buzele ca ultim ingredient, fiind și cel mai puternic, aceasta urmând să dureze câteva ore, ca buzele lor să imprime în adevăr licoarea cu tărâmul de pe care ar fi trebuit să răsară cuvintele femeiești de preamărire a reveleației bătrânești.
După împlinirea faptului, pântecele lor tremurau de amorțire și sufereau de senzația zbârcirii buzelor odată seducătoare. Ca într-un singur și ultim gând, toate se ridicară pe tălpile lor de zeițe, aruncând deodată licorile din vase, în dimensiunea acută a cerului. Ca prin farmec, stropii se contopeau și ajungeau exact la steaua fiecăreia în parte. Surorile priveau cum stelele se rearanjau și se îndreptau spre pământ miloase, fiecare stea menită ajungând la posesor. Domnițele își țineau palmele mici apropiate, ca niște cerșetoare notorii, primind cu uimire și credință destinul pe care aveau să-l cunoască bucată cu bucată. Stelele din palmele lor semănau cu niște mici fundițe ori clepsidre ce pâlpâiau de necunoștința cărnii ce le puseră în strânsoare. Acum erau mistificate, cerul era golit de câteva stele, nemaiavând importanță în ochii celor care se scăldau în mult doritul balsam etern.
Basmul spune că femeile au sacrificat, au reușit să sacrifice argintul cerului, dar efectul pe care l-a avut la strivirea acestuia în palmă, a fost cel al morții, în aprige lumini și focuri orbitoare. Destinul care se metamorfoza în dezvăluire, a fost trădat și dorit într-o manieră pământească, răzvrătită de o voce a răului, lucru ce a costat viețile femeilor, care înainte de moarte înfloreau cu adevărat și se scăldau în copilăria veșniscă, fără a fi imatură, dar cu siguranță emanatoare de plăcerea și aprecierea naturii existente; ele ar fi fost răsplătite de creator cu binecuvântare, transformându-le în păsări pline de puteri luminoase cu care și-ar fi miluit muritorii de sub aripi, hrănindu-se mai apoi doar cu bucuria și încântarea lor.

luni, 12 ianuarie 2015

12 ianuarie

Satu-i stingherit
În straiele păgâne.
Ceru-i ostenit
De razele maligne.
 
Se cațără-n uitare
Pe firida unei frunze,
Ce plânge a scăpare
Tragedia unei muze.
 
Pământul tremură cu alai
Se-ngustează fațete de povești
Alei cu care mereu te mândreai
Blestem și ape negre le citești.
 
Șoptesc calm, râului - norii
Să se-adune la botez
Spărgând pământului porii
Pași ai țărânei urmez.
 
Să se clatine-n lanțuri
Paturi de os și nichele
Să tot fiarbă în smalțuri
Cenușa și magma din ele.
 
Să văd cum dracii
Își joacă tradiția-n crăpături
Purtându-și sacii
Ce zgândăresc chei în săpături.
 
Jalnic să sufle vântul în cefele lor
Murdărindu-i cu vindecare
Să aducă apă corbilor triști ce mor
Când pășesc cu foc în uitare.
 
Iar fata grăbită, cu păr pământiu
Și ochii strașnici ce mug a căință
Să le-mprăștie-n gâtlejul ruginiu
Demult uitatul suflet din pocăință.

Cerbii se reîncarnează-n porumbei
Florile-s pururi organe - albe și dulci
Din pomii albaștri plantați de zei...
Și-n cânturi line de noapte, buzele-ți culci.

Toți îngerii adorm în cuiburile lupilor
Mângâindu-și zănatic valurile buclelor
Rostind fericire din molatecul gurilor
Cu murmur...duiosul farmec al cântecelor.

Satu-i stingherit,
Rău-i stăvilit.
Ceru-i cumpănit,
Soarele apune...

luni, 5 ianuarie 2015

5 ianuarie

Muge duhul cerului în spume de-o tinerețe vagă
Scriind adâncimea pădurii și femeii într-o sagă:
Ten palid și cânturi sufletești la cer să urce
Zână searbădă a unui miraj, ce aduce
Chip întreg zvântat de lacrimi și orori
Aștrii în irisuri mari, ai sacrului comori.
 
Răsar flori de câmp în păr și gene
Cum doar divinul poate să spere
Umbrele călâi din chip firesc
La raze lunare fierbinți poftesc...
Din sărutul calm, confuz al zeității
Darul dulce și amar al somității
Ce invocă blestemul firii
Adunând și despărțind mirii...
 
Făcându-i să alerge-n goanele pustii
Amuțindu-i în mincinoasele trufii!
Despre hrana lunii și zării
Cu astmul pe vecie al mării
Și zâmbetul satiric al pământului
Când ziua vede lumina cuvântului
Noaptea zăcând în prăpastia gândului -
 Cumpăna înțelegerii surdului...

joi, 18 decembrie 2014

De vei îndrăgi o nimfă

Printre reginele nopții, pe sub paturile sterpe
În noaptea de argint, rece și deochiată,
Se ascund piatra dezolată, morții și șuetele...
Stă de veghe lampadariul, cu gheața lui îmbătrânită
Atârnând din cer, măiastru, c-o tristețe neobosită.
Cer deșarte, violaceu, lună plină, șemineu
Se naște damnatul sub ochii sorții
Mângâiat pe grumaz de-o biată nimfă.
Minciuni dulci se scriu în fiecare boltă, ea șoptește cu evlavie
Cântă doina de uitare, crezându-se celesta mamă...
Cântă îngerii la harpă, luna-și arată sumara pleoapă
Dezvelind o mare de aur, prevestind acea viață curată...
Ferește-te de-nceputul îndrăgirii nimfei, lupul meu din lut! -
Ești a nopții matură fantomă, iar de vei rămâne mut
Te va purta macerat, sub dansurile sale-n purgatoriul mugind
Împreună cu poveștile ei scrise, bucăți de pânză rătăcite
Și grâul neîncolțit de îndelungi ani, datini pângărite...
Nu îndrăzni s-o iubești până în momentul morții tale
Căci îți va reteza visele din bucățile de carne și suflet
Dezvelindu-le din solul pilos, al iadului
Cu evantaiul surei pânze de păianjen
Orbit și naufragiat de blesteme ani de-a rândul
Spulberat fără milă din cuiburile calde.
Să nu-i îndrăgești echinocțiile nimfatice, 
A căror sânge șiroind se reflectă în ceruri
Precum o lumină veșnică și putredă ce coboară
Deseori, în zile vlăguite și nopțile cu temeri,
O lumină închipuită de răul speranțelor secate...
...Ați poposi ca sclav și regină, în corabia deznădăjduirii...
Tu fiind urmașul copacilor goi ce transpiră-n ceața încruntată
Mâniați de diverse boli, din strămoșii cei mai înțelepți.
Iar păcatele, încă din naștere ți-ar fi fost iertate
Întrucât zeii, posedat de-o cruntă nebunie te-ar simți!
Dar să n-o-ndrăgești cu prețul saturației vieții...
Îți va amorți pe veci degetele menite pianinei regretate
Cu o nemăsurată franchețe de zână a iernii timpurii
Ce te farmecă prin tremurul inocenței învelișului alb,
Al podoabelor palide în fața cărora și vampirii îngână
Și uită să se mai înțeleagă pe limbile străvechi
Mari și suave legende pe cale de dispariție se dezbină;
Privește-i și ia aminte,
Cum salivează la conturul sânilor ei scăldați în lapte
Dar și la sternul trandafiriu, de parc-ar vrea să se desprindă
Din ale sale cartilaje, disperate rădăcini!
Iar pe-acest tărâm sacru... se plimbă-n poezie...
Țurțurul de gheață, purtat de mâna scheletului ei ce murmură
Se destinde printre sfârcurile gri, culegând arome
Ca să revină pe buzele divinei creaturi, să-l soarbă
Până când va străfulgera din cer, pilda - că lupii ce îndrăgesc nimfe
Sunt în pericol de frisoane haotice în glasul către lună
Iar de astrul se va desface la surdele crăpături
Miracole vor împrăștia fărădelegi în pântecul de nimfă
Ce ar ajunge să decidă soarta nopții și a întregii lumi...

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

8 noiembrie

Iară, plăpândul dor întunecat se perindă
La casa ei neînsemnată, cu stinghii de abanos!
Și promite iluzii de neșters, întâlniri suave
Să poată colinda urmele sufletelor din tindă.

O văd tresărind la fiecare pasăre-a nopții
Cum își ridică mătasea de pe glezne
Și îmi doresc să nu mai fiu absent
Dar încă sunt fidel născut morții...

Găsise un condei întrerupt de rugină
Care murise la prima atingere
Se încleștase în țărâna vioaie
Și descria molatic o poveste în surdină...

...iar umbra mea să ne mângâie onest copacul
Sub care ne întinam nocturn vocile pline de sudori
Revelația m-ar face să iubesc mormântul!
Să descânt și să alint, verbe-ale sufletului pudori.

Îmi doream ca pădurea să îți fie moașă
La prima cântare de înger lăuntric
Iar la ultima strigare de femeie, rămasă
Să închin prunc pământului sadornic...

Soarta mea de corb răsună de pe dealuri
Iar noaptea-ngreunată mă preface învățăcel
Să-i ofer întotdeauna rezoane de mister
Și multe ceasuri negre să se scalde-n falduri.

Privește-mă dincolo de piatra voluptuoasă
Și cheamă-te aproape de sensul vieții
Ca să-ți imaginezi o altă lume, castă
Unde trupurile nu zac în ploaia turburoasă.

Lasă-ți acum, părul să se încline, pe trupul alb
Pe obrajii perle, degetele sterpe
Pământul va prețui cum îngropi podoaba ta,
Iar gravura unui nor te va binecuvânta.

vineri, 7 noiembrie 2014

7 noiembrie

Doar în ninsoarea grea am amintit
Cum negrul genelor tale m-a supus,
Mă încolțise a jura ananghie la sărut
Să prefac uitare la ce-nseamnă apus
Dar să mor de dorul violaceu apărut
Ce promisese scăparea cât mi-a vorbit
Exclamând culori impetuoase; mă certa fericit
C-am s-ajung în raiul adânc, față de cerul
Care mereu se-agăța de-o mantie stelară
Părând a fi a lui Dumnezeu.
 
Și tot plânsesem tăcut... suitele de pene
Pe care le bolborosise lacul...
Iar frunzele ce stătură în mila pânzelor
De păienjeni greoi și seci la fire
Își făcură avânt în binecuvântarea zorilor
Ce se nășteau și-amuțeau parcă deodată
Sluțind cu ele amorul jurămintelor
Și mă separau de toamnă, și trecut
Uitând gustul sumar al destinelor.
 
Și rămas să pictez ceruri și mantii,
Tot caut viețile pline de evlavii...

duminică, 19 octombrie 2014

18 octombrie

Ceruri senine s-au împrăștiat în fumegări amare
Pentru că un anotimp mai avea ceva de spus...
Își pregătea un ultim pui din cuib, să zboare,
La geamul unei bătrâne cu farfurii murdare.

Pe fereastră, vezi cum zoaie din covorul rece, tac...
Și ceasu-ncetinit tremură pe contururi muritoare
Pereții abia se-nclină de tablouri smălțuite
Ca topiți privind rochii de fantome ce se desfac.
Un lac în negură plutește...

Crengile de care atârnă foc sunt trăsnite de tristețe
Văzându-se cât de depărtate și moi au ajuns
Le cheamă Dumnezeu, la el, prin vântul jalnic
Dar mereu se flagelează, speriindu-se de blândețe...

Ce înseamnă orele, când voci sublime se nasc
Iar forfota poroasă de frunze se-nchide în casă
Dar numai mârâitul ghindelor de pe asfalt
Încă suferă pe rând, dominând un suflet flasc.

 Inele de pământ o îngrădesc cu putere
Pe bătrâna uitată de fericire, în oroare
Uluindu-i venoasele de nicăieri,
Pictând-o cu galben și ocru pe-obraji
Șiroindu-i din gură un blestem ce doare.

Începe degrabă cu luna și se termină cu apusul,
Poem cu sudori ciudate ale unei zile inexistente
Ca râsul ce plânge în vagii ochi de înger,
Ochi convertiți, întunericului intonându-i suflul.

Poemul lacului în negură, ce doare...
S-a stins, printre danturi de fiere
Degeaba își încetinește glasul, bătrâna
Să mai stoarcă esență peste inelul de pământ
Care din univers a străpuns coleric
Un meteor ce a rodit înfrigurare.

Brazde ale durerii curg în dulcea țărână
Împânzite-n crengile ca de faianță
De unde am văzut luna cu pântec
Doborâtă, plină de-un cancer adunat.

E atâta tăcere în pieptul tău, bătrâno...
Auzind purpuriul străzilor murmur...
Frunzele se-aștern cu lăcomie amărâtă
Plantează zambile, pictează cruci
Vestesc zorile de negură și plumb
Precum chipul tău din demiurg...