Sânul iernii

Vuiește iară sânul iernii

În urechile pribege

Zbârlește pielea, gerul

Mândrește inima, lerul

Iar vrăjile sortite cărnii

Se-nvinețesc fărădelege.

 

Curge zațul alb pe cărare

Cuget dulce al neantului

Ce se naște într-o splendoare

Amintind tainele cântului.

 

Privește cum te îngrop în suflet

Mireasmă ciudată a luminii

Care străbate ochii în muget

Copleșind asprimea dorului...

 

De ceasuri bune ritul tău mă pângărește

Mă lași mereu orb și logodit cu gheața

În propriul sânge cald trupu-mi amuțește

Robindu-mi pe veci c-un rece suflu, viața...

Îngână zăpada-n adâncurile trunchilor
Scrântesc crengile nopții în regret
După un biet himeric zălud al lumilor
Ce-și sfârșește penultimul sonet.