Vis unic

Pasarile de o esenta maritima ametitoare, aproape halucinogen de alcoolica sodominau melancolia intr-o forma infinita, relativ rotunda, pe ultimul orizont, si ultima cale, cerul, chiar pe un teritoriu acoperit d-un dezabie matinal. Natural, valurile reci ce ma spulberau, aduc cu ele podoabele adancurilor - scoicile in ordine indiana, care arata precum niste placute cu fire de par intrerupte, desprinse de nicaieri, de entitati, din dorinta intampinarii vesmantului soarelui si oaspetilor umani, putin grijulii! Vegetatie, cer, mare... Cuvintele ce le-astern prin nisip cu buricul degetului, ma deruta, prin pulsul figurantelor ultraviolete perindate ca intr-un menuet, acoperind pana si eclipsa facuta de mine pe nisip, din picioarele voluminoase. Partea aceea de sol va ramane rece, e umbrita. Si singura. Ma gandesc ca cineva-mi va adulmeca urmele si le vor incinge. Crustele sarate, matutinale, dinspre geamandura, ma solicita prin involburarea lor atragatoare, cu miros proaspat. Sunt ca si cand s-ar delecta in taifasuri, unele pe celelalte. La modul feminin, ele sunt niste femei, valuri moarte, carora le place sa sarute pielile arse-toride, poate chiar cele mai agreabile femei, care nu se contrazic, dar nici nu se domolesc. Ele nu seaca, sunt pline de iubire, de viitor. Se imbratiseaza mereu, se mai razboiesc din cauza influentelor lunii, dar doar neutral. Poate si razboiul pentru ele se intampla din iubire. Ocup malul, cu genunchii la barbie si mainile in detaliu... Ma plimb in jur cu privirea. E atat de gol, totul, atat de umblat. Mi-au ramas amintirile celor de ieri. Doamnele limpede imi imbiba doar talpile curioase, degetele lungi si cotrobaitoare in stralucitorul nisip, pana si chiar dorsala parte a pantalonilor scurti care tocmai s-au uscat proaspat, mai devreme. Cel mai profesional aparat foto si de efect, calitate, este chiar ochiul meu sidefat. Imi place sa fac umbre in cadru, sa evidentiez ce-mi place, ce imi ademeneste atentia. Sa mixez focare; poate fi o arta, un hobby - o asteptare. Pot da muzica mai tare si privi zambind mandra spre norii patati, dar nu... Sunt mai sensibila de atat. Cum se explica? Imi ratacesc privirea in locul vegheat de familia bronzului - e atat de romantic, e un inceput de zi, poti da mai multa atentie naturii, si nu din ,,greseala'' sau somnolenta - si ma incanta. Entuziasmarea a ce vad ma lacrimogeneaza. Maretia din lumina ma flageleaza. Lacrimile ma domina, marea s-a mutat in ochii mei. E sarata si nu arde, ma vindeca. Tot privesc si realizez cat de departe sunt, cata libertate posed, si plang de fericire. Poftesc sa evadez, s-o iau la goana. As vrea sa fie cineva ascuns intre valuri, acum, eu sa plec, si sa-mi alung urmele picioarelor de numar treizeci si opt pana pe cat mai departe, si schitele-n creion datorate inspiratiei oferite de apa Vamii Vechi, dar sa-mi inapoiez totusi creioanele, ca sa pot fi aspirata cu privirea, urmarita, sa se poata calca pe intiparirile-mi, in cautarea unui par subtire, lung, saten, in reflectii roscate.