Moartă

ca o lumină, pe resort, 

alunecă deja în canal.

satisfăcut, întunericul, 

geme fără a sa voie

despre pârnaie, iar lumina ...

o măsoară tot mai gol.
cine mai are gânduri mari?

pentru cele rămase,
în jur, încet, 

cerul devine un om paranoid,

dar şters, ce nu se mai căieşte
când priveşte o corcitură
încolăcindu-se pe-o palmă
a ţărânei nebuloase.

nu mai observ dantela 

de pe membrele înnămolite

iar pantofii, îi şi cred deja

alunecaţi spre pierzanie

un timp,  în coline.

natură, m-ai impresionat!

până la osul cel murind

când am simţit o coridă întreagă,

de vampiri, peste urechea mea

ce par zâne topitoare, disperat ţiuind,

şi m-am simţit deshidratat,

lipsit din orice poveste, 

cu o necuvântată osândă

de când fantezia digerând, a tăunilor

insista să mă inunde până la luetă.
nu-mi mai cere atâta aer, Univers!
căci mai vreau să rămân cu ochii deschişi
netremuraţi, lipsiţi de tortură
până intru în pânza Voastră ca o nalbă.

parcă vor să mă tragă de ea,
biata piele din miezul cavităţii,

cerul trăieşte o chemare prelungită

resortul trage în jos, pe schelă

una ce i se rup oasele, 

iar lumina - spiritul, piere de cuvinte.

aud cum câtorva,
li se nasc sila despre lumea interioară
ce-am creat-o în pubertate ...
planetele decurg frugal şi puroind pe contururi,

iarba din nu-mi mai amintesc care anotimp

mă secţionează pe spate 

şi simt cum letargic, acid cară 

în piuneze folosite pe-alţi oameni...
de parcă nu i-am cântat astăzi pământului,

în grădină.

nu mai am teritoriu, acum parcă-s pe stânci

departe de mansardă, de deal

de floare şi sulul acela, plin, de aţă, rar ...