Omul Lunii tot mai zgârie cu incurabile consoane norii pierduţi în condimente, refugiindu-se intim printre uscăturile veşnice ale anotimpului. Refuză să audă, să articuleze, să conştientizeze şi chiar să simtă; aberaţiile îl impiedică să cugete spre neputinţa de a opri sentimentele. I-a mai rămas o anumită simţire imbatabilă, densă, ce i se scurge meticulos printre gheare, ca mici seisme ironice şi ca într-un castel al neghiobiilor colorate şi seci. Macină prefăcut şi invidios, pe rând, fiecare colţ de unghie, privind de la depărtare platoul demn de fotografiat, cu sanătoasele retine, şi-n ceasul planetei reci, Luna, noua prietenă. Dorea să descopere şi adulmece senzaţiile posibil letale ale acesteia, crezând că dacă îi oferă gazdă, o va cunoaşte mai pe îndelete. Ritualul ce se petrecea avea ca start o plimbare, cutreierare, totul petrecându-se într-un ritm adagio fără prea mult zel, care îi încânta corpul stâncos, spulberat de frustrarea unei femei în roşu aprins... Îşi dăduse seama prea târziu de faptul că aerul expirat odată cu ea era de-a dreptul infecţios. Şi numai pentru că s-au jucat atâţia plămâni necunoscuţi, flămânzi după aroma parfumului ei veritabil, trăgând şi tot descoperind acelaşi aer odată cu neînţeleasa. Aerul era fierbinte mereu în camera ei străbătută necontenit de zeci de personalităţi perfide asemeni ei, denumită de nenumăraţi pretendenţi un deliciu al simfoniei feminine ideale. Glasul lui sumar juca un rol ca într-un teatru al păpuşilor gemene şi blonde, cu ochii de un albsastru senin seducător, atât de nebun şi dezamăgit, senilizat, singuratic în genul lui superficial, genul unui bărbat diferit, dificil, dar bun critic al lumii lui vii.
superba descriere.
RăspundețiȘtergere