Constatare inainte... devreme.

Oricand, oriunde, pot realiza ca sunt om. Teoretic. Dar de oricatul ala, habar n-am. Stiu ce voi fi si ce nu. Voi fi ceva fara de suflare, intre patru scanduri si un cui; si nu voi mai fi cu ei, cu voi. Nu voi mai fi tacuta, voi fi absentata in prelungire. Ma gandesc doar la ce o sa se intample cu mine, cum s-a intamplat cu ceilalti, iar la fiecare sfarsit de obicei funerar ma pun oarecum in locul ,,miluitului''. Chiar e miluit de se leapada de asta lume. Ideea e ca, si eu voi fi moarta! Toti vom fi, trebuie. Eu nu sunt nemuritoare. Si eu voi simti durere sau un vis amar, voi simti degerare, inghetare. Unii, bineinteles, oameni cu principii superficiale, spun ca nu e timpul pentru a ma gandi la asta. De ce? Cred ei, ca dupa doar 15 ani e imposibil sa ma duca mintea la asemenea ganduri. Sunt prea mica, ce naiba! Dar nu, nu exista asa ceva. Te gandesti de obicei cand e prea tarziu, si moartea te va invalui cu tot cu panica. Altfel luand-o din timp, precizam ce e si ce nu, ce tre' si ce nu, ce se va intampla si ce nu. Pui cap la cap totul. E ca si cand ai pune un plan fara o baza. Doar meditezi ceva secunde catre ce inseamna a fi om. A fi om inseamna a prelungi sirul de relativitati si principii. Inseamna a gandi fara sa iti placa (nu ma refeream la verb, ci la situatie), a vorbi fara a realiza, inseamna mult, multe, inseamna chiar totul. Cand esti om, esti totul si nimic. Ma pun in situatia de pieton care a facut bine ca a trecut pe verde. Am ajuns unde voiam. Si dureros e, cand inchid ochii, si stiu ce ma asteapta si ce va urma, ce se va intampla cu mine-n definitiv. Lumanari, cruci, necuvantatoare, poze esuate si ganduri catre ele ca spre simple hartii si nu sperante in a-mi gusta privirea PE VIU...