Iti vine sa crezi, blogule? Vreau a ma adresa tie. Si pot negresit!
Iti vine sa crezi, blogule? E vara, e iunie, e soare, e o agonie sufocanta in jur, climatica, umana, existentiala, chiar si in parcul dezgolit pe care nu l-am frecventat in cruda copilarie. Cruda in sensul -undeva pe acolo- metamorfozic. Copii, batrani, adolescenti, fumuri, biciclete, pantaloni largi, priviri sure - totul imi face dupa-masa intr-un fel. Vreau sa ies si sa nu ies, mi-e teama de oameni, ca de obicei. De rasete, de ochi. Dar exista seara... care e intunecata, iar ziua doar neagra. Inspiratia soseste dupa ora zece, cand felinarele se fac semete. Imi petrec lunca gandului in jurul parcurilor nisipoase, cu bancute gen leagan, lungi si late, cu hamace duhnind a gol, pustiu, adanc...
Stateam intr-o seara, dupa mai multe turatii pe Matei Basarab, si era noapte de fapt, tolanita si cu un aer de doar puncte de suspensii, sub cerul de metil, stand paralela cu orizontul pe lemnul colorat, cu bratul sprijinit de partea superioara a bancii, simtindu-ma precum o tanara mai coapta si fara bani ca pozitionata cu mana pe geamul unei masini, gandind catre un om ce mi-a intins mana. Prima oara, cuvinte si scrieri pe un chat. Urmeaza o zona de socializare mai sigura, ym-ul. Apoi, prinde dor si curiozitate - urmeaza sa-mi si sa-i auda, aud... vocea. Cu greu, el era nestapanit, eu tematoare, timida, incapabila, am reusit sa-i castig increderea si eram sigura ca totul va fi foarte bine. Dupa un an... Prindeam incredere zilnic, chiar daca nu ii raspundeam mereu la telefon. Ma suna, se gandea la mine. Voia sa-mi ies din suburbie, sa vorbesc, nu sa imi tocesc buricele degetelor si sa tac intruna. La inceput voia sa ma convinga, astfel incat, mi-a promis ca ma suna, si voia doar sa turuie, voia sa tac, dar sa-l ascult. Sa existe o legatura, ar fi fost un al doilea pas spre orice, spre viata! Misiune indeplinita. Evrika. Cat timp ii auzeam vocea, tonalitatea ce mi-e draga, incercam sa imi astampar tremurul din corzi, mazgalind o revista nevinovata pe coperta, cu markerul. Vrea sa ma ajute, sa scap de complexe, sa ma sfatuiasca, sa incerce sa ma indrageasca si sa ma educe, sa-mi fie un prieten bun si loial. Pe acea banca, simtirile imi zburau catre vorbele ce mi le promitea. Vrea sa ma vada in vara, sau septembrie... Sa ma fure si sa ma puna pe motor, sa plecam in Cismigiu, si poate data viitoare-n Vama Veche. Sa bem Ciucas undeva pe o banca - prefer eu - sau undeva pe o terasa inchisa. Sa ma sarute sub cerul picat si amenintator a ploaie, chiar a somn adanc, in jur de miez al noptii, pentru ca n-a facut-o niciodata. Si mai ales, cu o fata ce nu a sarutat niciodata, si nici nu a fost sarutata. Cu vise mii si pesimisme la pachet, placut pudica si dorinta, sa-i buclez suvitele pletoase, saten-stralucitoare, voluminoase, in timp ce ma sprijin cu coatele pe umerii lui de student complet liber si independent, rational. Sa ne-mbatam odata, sa stiu cum e sa mergi in zig-zag (din ce am auzit) si cum sa razi la o unghie roasa, chiar aberand despre crepusculi si delfini incalecati pe pinguini. Sa se-mbete odata, sa-l provoc si sa-l vad cum ma saruta pe colturile gurii, pe obraji si frunte, cu mainile infipte in falci, si sa imi sufle in gura neintentionat a orice tarie, ...poate rom; si toate astea, fara pic de urma violenta, doar lin si protector - inofensiv. Chiar sa rada in timp ce e cufundat in pieptul meu, sa-mi simta cesuletul desteptator. Iar, apoi, sa ma conduca pe motoras, timp in care barfim spunandu-ne porecle pe moment gandite, si in sfarsit sa fim ajunsi in Gara de Est, luandu-ne un lacrimogen ramas-bun, cu reciproce atingeri peste exterioarele din timp stiute preferate, intalnire poate incheiata cu un sarut simplu pe buze. Sa raman cu saliva si gustul, cu primul sarut. Si aerul din autobuz, strans la piept cu mainile, si capul intr-o parte, plecand nostalgica spre oras, imaginandu-mi-l pe el. El, care voia sa vina cu mine, sa ne mutam undeva, la el ori mine, atat de nerabdator, fiindca ne despart vreo 200 si ceva de kilometri plus doi, trei ani...
Sfarsitul sa fie cu un salut camaradesc, el de jos, eu de sus, din autobuz, o leganare din palma de la geam si zambete...
Apoi, ridicata de pe banca, zambesc, privesc in jos, in sus, privesc strada, si plec. Las urme in nisip. Si ma gandesc ca sunt singura copila de 15 ani care imparte ganduri cu acel loc pentru viitori adolescenti si partial fiinte in scutece. Sper sa nu il dezamagesc. Spera si tu cu mine, blogule! Ori, fi-mi doar credincios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu