Ca sa vezi! Aproape liceana din mine - prinsa in prezent ca fiind neutra - suceste pe sase dosuri covorasele. Adidasii mei cu arici nu sunt niciunde. Atat de comozi, atat de liber-adolescentini. Nu le dau de cap. Unde sunt? Poate fi un concept, denumirea de mai devreme? Poate. Poate nu. Vezi, de aia sunt nonconformistii ipocriti! Toti suntem! Viata e doar un sir indelung de pretinderi. Acum ma uit de-a lungul frazelor inapoi, din dreapta spre sora ei, fiindca obisnuiesc a pica din context in context. Cred ca e mai interesant asa, si nu ma straduiesc deloc, e instinctul. Nici nu mai zic ca credit ioc, minute din vid (spre rusinea mea de fiinta ce face parte din generatia pixel, nu stiu sa folosesc ofertele alea de la Vodafone)... Creditu' la putere! Un abonament m-ar face sa ma simt ca la zoo. Cu acestea facute, zise si povestite, incerc sa sun de la cumnata-mea. Tanara buna si amabila imi inmaneaza telefonul. Nu, nu sub vitrina! Pe sub salteaua veche nici pomeneala. In cutia de pe hol, langa Benjamin? Bin-go-li-no.
- Care?! Care cutie, ma, femeia lu' Iosif?
- Aia, ma, in care au fost pantofii mei de la doctorita, lalaind mama restita, imaginandu-mi-o la coada de alimente ,,by'' Ceausescu, cum ca untul azi e doar in portie de 50 de grame si nu ne convine; stereotip englezo-facebook-ionist. Ma subestimez?
Inchid cu un ,,bine'' sec si dau drumul politicos touchscreen-ului pe pat, langa proprietara. Apreciez si ies din incapere. Nici in ziua de atunci nu stiam sa ating ecranul ala magic, ca sa inchid convorbirea. Dar privirea cumnatei era ridicata si cu colturile sus. Parca astepta asta.
Intru in bucataria parcursa de gresia pe care bunica pasea cu albumina ei straina... Si sentimentul aidoma. Imi mentin privirea perpendicular pe centrul de greutate. Pamant acoperit de o chestie gri si apoi piatra aia, gresie. Ocolesc scaunul antic, si realizez ca nu e in regula unde merg. Dar in perete este o camaruta inchisa si obscura, iesita-n exterior si totusi acoperita. Deschideam cele doua usite, simtindu-ma parca aproape de-o cabina de proba ca la doamna Munteanu, si incetisor, cu privirea exaltata, fruntea ma conduce-n sus. Panza aceea de paianjen era atat de adormita si mirosea a alune rancede. Imi aducea aminte de furnicile misunande-n jurul picioarelor mesei de bucatarie. Si poate nuci cu miez de paine. Furnici de demult, erau mici. Ca mine. Acum ele sunt istorie, iar eu, ceva de impresie artistica gelatinoasa. Aberant de nostalgica, prind intre degete o sticluta fara doput de pe cimentul jos. Nuda, sticla groasa si opaca. Minuscula si dansa. Mi-aduceam aminte cum planuiam sa termin mai repede parfumul, al carui nume uitai - dar sigur incepea cu ,,b'' sau ,,c'' -, lasand sireata un strop de esenta pe fundul ambalajului si ascunzand-o peste tot. Rememoram, pulverizand amintirea, curioasa, pe incheietura mainii. Respiram mireasma cu ochii deschisi, pur si simplu. Nimic special. Dar nu isi pierduse aroma. Era totusi ceva diferit. Era umbra de parfum din clasa a sasea, ,,asortat'' chiar si la un trening, un ceva sport. Cinic, amuzant! Suspinam a note excelente si rasete cutreieratoare prin curtea scolii, impreuna cu inconstientii... Si parca nu mi-era dor. Ustura, eram infrigurata. Nu avea sa-mi priasca. Oare la ea am vrut sa ajung in blestemata aceea dupa-masa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu