O perioadă nouă

Întâi soarele apune, se întunecă cursiv
Blândul soare parcă vrea să se retragă dintr-un vechi colaj,
Şi tu iar te-apuci să cauţi un motiv,
Şi scrii neîncetat, precum Luna când veghează un întreg peisaj.

Apusul este-aproape, pregătit pentru un următor ritual de noapte.
Efemerele se bucură, neştiind să-şi manifeste căinţa,
Nu realizează poate, cât de singure peste puţin timp vor fi toate,
În timp ce hoinarele semeţe se zbat cu dorinţa.

Nu mai este mult, şi ne vom despărţi de tine,
Echinocţiul este pe cât de-aproape şi răsună de departe parcă
Nu mai este ceaţă, şi nici coşurile pline
Dar clopotul dintr-odată bate, vrea să ne spună: iarna tot mai are mască.

Pudra de pe crengi mai vrea să ne-acompanieze!
Gheaţa tocită tot nu vrea să ne părăsească,
Dar nici nu ştii cât de bine-mi pare, vreau ca iarna să se sudeze,
Şi tot scânteia din şemineu să-mi şoptească.

Mai vreau să întind mâini ironic, spre cerul plin,
Să mă ude ninsoarea, să fiu binecuvântată,
Să îmi promită că nu va părăsi un copil lin,
Să aducă fericire, să aduc-o căldură neîncetată...

În răcimea vălului ei, o simt nebună şi-nţepată, deodată...
Asta îmi aduce sigur numai o stare dezolantă.
Dar acum pleacă şi nu vrem, ziceţi să-i punem sârmă ghimpată?
Mă uit spre pomii doi, ei negri de albi au rămas şi eu surâd încântată...