Prietenia

                                                          

PERSONAJELE: ADESIA, liber cugetătoare, a tinde spre Universitatea Naţională de Arte. MATEI, tipul prietenului plin de aşteptări şi zâmbete către noi idei relativ nefireşti, nonconformiste-pictor pe bani în veri ocazionale, pe plaja lumii bune. OCTAV, cu 20 de ani ai lui, amorezat notoriu, neştiind nici el de care fiinţă. RINA, ,,tăcuta Bucureştiului’’. DECANUL, 44 de ani, cu tente inconsecvente. TASE, artistul cromatic, protestant, care miroase a bere.

Adesia... Matei... Oamenii mei, nu credeţi în prietenie. În prietenie nu credea nici Eliade atunci când se strecura în mansarda lui şi se privea îndelung. Adesia chiar nu credea în prietenie, nu avusese niciodată un amic, iar ieşirile erau doar până la bibliotecă, depoul de arte abstracte, şi distracţia-i era căutarea muzicii pe internet, un Oscar Pettiford ori Arturo Sandoval, pe lângă convorbirile virtuale cu un considerat la fel ca profesor zburdalnic ce încerca să o scoată pe adepta lui la un schimb de poezie, în aer liber. Matei era ,,ocaua’’ de bunătate din ecuaţia ei mizeră de-acasă, de  la băncile din parcul preferat sau teritoriul uscat numit şcoală. Matei era un ştrengăricios de peste tot, umblase mult, cu trenul, de la 13 ani, când schimba pastilele bietului bunic -ca să se întoarcă la casa bătrânească- care-şi conducea mezinul nepot până la aşa-zisul tren de comună apropiată, spre meditaţiile la aritmetică. Niciun fir de aşa ceva! Direcţia era spre Braşov ori Baia Mare. Doar Sisoe ar fi ştiut cum rezista pe un aşa drum...

Scena 1...

Iscoditoarea scenă se petrece în universul Adesiei. Erau în camera ei, pictată-n stil Yin-Yang, cu jaluzele negre-compromis făcut în urma certurilor barbar-inutile cu maică-sa, personaj parcă fictiv în mintea ei.

(un ciocănit în lemn deviază tonul recitării liber cugetătoarei)

ADESIA (ridică sprânceana dreaptă şi ţuguie buzele ca şi când ar vrea să fluiere): ...dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege... a... M, matale-mi erai.

MATEI: M-ul ăla era de la prenumele meu sau interjecţia aia a ta nasoală?

ADESIA: Prietene, astăzi ai o inspiraţie uscată. Dacă voiai să întrebi ce fac, păi uite, îmi citeam creaţia aberantă.

MATEI (se joacă cu lobul urechii): Ştiu, te auzisem... Şi nu citeai, recitai. Şi nu îmi spune iară că tu nu scrii poezele, ci doar faci simţiri albe ori rimate.

ADESIA: Am obosit să te conving. Narcisism fin, ascuns, nu mecanic, vezi?... Deja îmi dau peste nas cu zicalele viitorului decan: mecanică fină, mecanică...

MATEI: Mai lasă-mă cu facultaţile tale. Tu tre’ să ţi-o pui la punct pe aia mintală.

ADESIA (nu omite deloc o pauză scurtă, zâmbeşte): Sunt destul de în regulă, astăzi am încercat să ies la o terasă şi am reuşit. Cubul de gheaţă mi-a mers fiindcă l-am citit pe Rudyard Kipling şi voia bună-n încrederea de sine a revenit. Mi-ai recomandat ce trebuia.

MATEI: Apăi, vom discuta zilele astea de rima albă, nu prea am fost de-acord cu ea începând... de la început. (se preface serios şi descoperă faţa, apoi, arătându-şi dantura ironic)

ADESIA: Chiar acum zici, când am idei noi. (dă din cap precum un obez ce se chinuie să meargă drept pe stradă)

MATEI: Haha, o dai în rap drăguţa, şi nu ne place! (râde puternic, până pe cât de încet)

ADESIA: Îmi place tare relaţia noastră. Consider că de aceea trebuie să îţi şi împărtăşesc noile ştiri, un ,,iz de muză’’...

MATEI: Certo! În sfârşit, te aud citind cu fală compoziţia. Bagă mare.

ADESIA (face ochii mari către Matei un timp, lăsând alene privirea tot mai jos, spre coala scrisă): Pe o panglică-nstelată, se iveşte câte-o pană/Iar pe scociul nisipos s-arat-o cântăreaţă...

MATEI (al naibii de rapid): De folk sper.

ADESIA (cu o tonalitate mai ridicată): Şi cu una, şi cu alta, ce să faci cu amândouă,/Până-i dau nouă, domnişoarei pentru pânză/Dar seamănă a Luceafăr, ce-nţelege gustul./Cântăreaţă dau, sinistră, pentru orologiu/Dar a mai fost la operă, când trecu Prutu’/Şi seamănă tot a Morgana, dar deja ţi-ai luat copilandru…/Se putea să nu guste solul, crezându-se-o mânză?/Pleacă la a bea apă, din lut de cană/Miroase-ţi absorbind vântul lung de pasăre,/Realizând c-odată ş-odată,/Acea pasăre te-ar fi născut/Iar din primul ceas, c-un iz de muză ai apărut…/Ce te cuprinde lin, pe rană. (inspiră şi expiră printre dinţi)

MATEI (zâmbeşte sincer): Parcă eşti Ada Milea. Îs în ceaţă de tot, dar mereu vei rămâne ciudata mea din cufărul cu obiecte neaşezate.

ADESIA: Chiar? Rămâne de văzut. Versurile astea merg pe chitara ta.

MATEI: Îl ştii pe Octav?

ADESIA: Da’ cum. Octav turmentatul, impacientatul, cu seri pribege.

MATEI: Nu sunt chiar pribege de când Rina şi-a recăpătat vocea. Parcă era ca şi tine fătuca aia…

ADESIA (plină de accent invidios): Mnu, avea o mamă mai normală şi glume triste! Rina tace…

MATEI: Nu fi urbană.

ADESIA: Când am zis ,,triste’’, chiar aveau o tentă din asta emoţională.

MATEI (se ridică brusc de pe marginea patului şi-şi reia rucsacul ca o adiere de vânt în spate, îndreptându-se spre uşă): Mă duc într-un pub. (încrucişează braţele) Octav ţi-a transmis să intri pe chat, să copieze şi el versurile de la ,,Scrisoarea ta’’…

ADESIA (plictisită, priveşte lung): Da, scuze. Îmi odihneam ochii. Am să văd ce pot face.

MATEI (strigă de pe scările care duc la holul de jos): În timpul ăsta, gândeşte-te la propunerea mea de evadare boemă, te voi omorî cu ideile astea, că veni vara, fato!

ADESIA: (se strâmbă încet ca şi când gestul ar fi auditiv).

Scena 2…

Se petrece în mediu închis, intrigant şi misterios, un mediu steril, un mediu cu miros de spital: pe internet, un dialog limitat la stările de spirit ale celor doi.

ADESIA: Salut, meştere. Încă în şlapii gumaţi, pe veranda bunicilor?

OCTAV: Cu siguranţă, aerul ăsta îmi face bine. Şi indirect, face şi pentru Rina bine… Nu mă vede, nu m-aude.

ADESIA: Sunt sigură că m-ai rugat să vin aici pentru a pune ceva la cale despre fata asta, şi nu în legătură cu ce mi-a spus Mateiaş.

OCTAV: Tipa e nesigură pe ea mereu, am invitat-o la teatru, fetelor le place teatrul. Acum nu ştiu dacă îl joacă şi când refuză o amărâtă de îngheţată…

ADESIA: Clar. Mă abţin să-ntreb dacă era de la automat. (râde copios în faţa laptopului) Totuşi, cred că mai bine ţi-ar face literatura. Ştiu că nu îţi prea place, dar ai nevoie de ea când doreşti să compui balade pe linia melodică a muzicuţei.

OCTAV: Las-o, te rog, pe altădată. Mi-e foame şi vreau să ştiu ce faci cu Matei. Aveţi o relaţie? V-ar sta bine, ca Bonnie&Clyde, serios. Mergeţi la mare anul ăsta?

ADESIA: O las, dar nu promit că am timp. Tu mănâncă nişte crochete. Cu Matei e veşnica amiciţie frumoasă, nu ne interesează încă luatul vreunui puls de ceva serios, vreo iubire sau mai ştiu eu ce. Este ceva intelectual şi pur camaradesc. El doreşte să dăm o tură până la mare, să o văd a doua oară, dar nu prea îmi surâd planurile lui ,,boeme’’. Îmi plac artiştii ca el, la modul ăsta, dar problemele sunt cu totul altfel.

OCTAV: Ştiu. Puşlamaua mea de amic, Matei, nu are serviciu şi doar zdrăngăne bine la mandolina aia.

ADESIA: Nu vorbi aşa, (ridică două degete) le ştiu şi eu.

Scena 3…

După câteva ceasuri de navigat în alte domenii virtuale, Adesia dă de Rina. Acelaşi aer steril, superficial…

RINA: Ce plăcere să te văd, măcar aici…

ADESIA: Insinuezi că eu sunt cea ce nu iese afară? M-am reprofilat, îţi spun. Nu îmi mai e frică de privirile oamenilor momentan şi pot respira în felul meu.

RINA: De aia te afli pe net.

ADESIA (iritată): Rina, eu zic că măcar mă străduiesc să-mi descopăr într-adevăr eul interior, şi să mă apreciez aşa cum sunt, făcând abstracţie de ceilalţi, pretinzând mult doar de la mine şi punându-mi în frunte ideea că toţi oamenii, dar absolut toţi, au problemele şi frustrările lor, iar statul lor de judecători nu le sunt potrivite în contextul meu, pentru felul cum mă îmbrac şi mă uit în jur. Să ştii că azi am ieşit şi m-am simţit bine. Ar trebui să o faci şi tu.

RINA (după multe minute): Consider că sunt făcută doar pentru scris. Vocea e inutilă.

ADESIA: Când te vei afla doar tu cu un om într-o cameră, nu cred că ai să îi scrii replici pe foi, iar el să folosească metoda orală.

RINA: Mai ştii... Oricum, eu am o depresie, un trecut dezamăgitor, nu o stare de spirit.

ADESIA (după aproximativ 10 minute): Haide până la Tase-pictorul, m-a sunat, că e şi decanul în apropiere, adică e la o bere cu el, da, ce?! Asta e, lumea se distrează la rece pe căldura asta!

RINA: Scuzele mele, am nişte verişori proaspăt sosiţi şi trebuie să le accord atenţie. Mergem şi noi într-o sâmbătă frumoasă la ăia doi. Nu am chef de detalii despre facultate sau laude de sine colorate…

ADESIA (exclamă în faţa ecranului): Oh, Doamne…

Scena 4…

Chiar fugitivă, la o terasă, cu două fiinţe din mreje cam apropiate. Trei, pardon. O gânditoare, un artist şi un profesor…

ADESIA (îi zăreşte la masă, zâmbeşte, se apropie, îşi mulează rochia sub şezut şi coapse, aşezându-se pe un scaun din răchită): Salutări, domnilor! Tase m-a pus, don’ decan!

TASE (îşi curmă transpiraţia de pe frunte cu patru degete): Taci acolo şi citeşte minunăţia asta!

DECANUL: Şi pe mine m-a melancolizat! (exclamă aplaudare din două atingeri de palme) Bravos, multe şi dulci felicitări!

ADESIA (fară să mai scoată vreun cuvânt, răsfoieşte revista. Se aştepta la publicarea prozei fantastice în ,,Copilul tuturor’’): Nu, nu cred… Nu mă aşteptam… Mulţumesc din suflet, Tase, că ai contribuit şi tu. Fără relaţia ta cu Ion de a mă introduce în peisaj, nu reuşeam.

TASE (ironic): Pariu p-un tablou nud, rubensian, că te aşteptai?! Eşti bună, mă, cronicizato!

ADESIA: Concret! (râde ştrengar) Fug să-i spun şi tembelului de Matei! (vede pub-ul. Ia cheile de pe masă şi aleargă paşi mari către ce avea mai apropiat, mai de preţ)

DECANUL: Nu uita să iei raportul de la facultate cu toate temele ce te aşteaptăăă! (ţipând de la distanţă faţă de Adesia)

Scena 5… FINALUL.

ADESIA (gâfâind): Am…a, ah, am, am apărut în ,,Copilul tuturor’’! Pfiu! Treci la ‘braţişări!

MATEI: E minunat. (zâmbeşte şi o îmbrăţişează) Anunuţ că am cunoscut ceva lume bună.

ADESIA: Suntem într-un bar şi totuşi, eşti foarte carnal. Transpiri a carnalitate.

MATEI: O să ne bucurăm şi vom sărbători în stil mare, în drum spre, evident, mare, reuşita copilei mele! Podiumul tău. Adesia, e un pas mare, vreau să te scot în lume şi să devii un om mare, să îţi împărtăşesc idei şi experienţe pe care nu le-ai avut şi care vor da de gândit fiecărei părţi din tine. Am încredere că vei fi prima mea amică boemă, nu am avut parte de asta, ci doar de gagici luxate la cap. Nu vreau asta, vreau ceva sincer şi pur-libertin. Marea e un ritual.

ADESIA: E hilar că te-am atras, deşi suntem atât de diferiţi.. Tu nu vrei, nu poţi să fii stabil. Tu în multe cazuri a trebuit să improvizezi sau să nu faci cum ţi-ai propus. Nu accept asta cu mine, eu nu cred în boemia de nicăieri, tu nu faci nimic generalizant şi plicticos ca să ai parte de o evadare în necunoscut, în independenţă şi libertate! Ludicul se duce naiba când pretinzi numai din el, cum faci tu! Nu vreau ca viaţa mea să se bazeze pe pseudo-distracţii, ca şi la tine.

MATEI: Asta e starea mea de spirit, ăsta e omul din mine şi sunt mândru că-l recunosc, nu în genul tău. Vreau să petrec ca un artist, oră după oră, până epuizez şi mă îndrept spre concediu… Dar înţeleg, suntem diferiţi… E micul nostru conflict, va trece. Şi nu judeca. Voi trimite poze…

ADESIA: Vei face să regret, să răscolesc. În sfârşit, vreau echilibrul meu şi pozele de la mare…!