25 februarie

În ceasul fremătat

Al zilelor cu ploaie

Îmi car ochii pe-o cărare

Văd un pardesiu greoi

Și o ceată de strigoi.

 

Sorb al crengilor delir,

Și al morții suvenir -

O crăiasă cu podoabe

Ce stă ascunsă-n coviltir.

 

Pînzișul ei stă să zboare printre nori

Revărsîndu-și enigmaticele comori

În ceasul fremătat al zilelor cu ploaie

Cînd mi-s orfanul efemer fără de straie.

 

Sunt privit de bolți celeste

Sunt hămesit de vorbe cu duh

Sunt al cerului năduf

Adus pe pămînt plin de noblețe.

 

Suflu-n pădurile de cupru

Se-așterne o magică cenușă

Printre măști ce merg încovoiat

În jos, pe-o lungime de țepușă...

 Scorburi negre în ochii măștilor
Surîd a nopți înfrînte neîndurător
De destinul neopritelor înșelăciuni
Visate-n ritmul amarnic al morilor...
 

Priveghiul

A venit la priveghi preaiubitul,
În noaptea din mijlocul pădurii cu lauri,
Să mă sărute pe creștet și spate
Ca mai apoi să-și săvîrșească ritul!

Să mă plîngă ochii săi de marmură,
Carnea să-i tînjească goală în amurg,
Să-mi cînte soarta muritoare cu ură
Tînguindu-mă-n pecetluiri după alură.

Să mi se strecoare în trecut
Precum o vrabie neștiutoare
Ce își caută liniște - loc de veci adînc
Într-o rană tot mai sfîrîitoare.

Să asculte cum atîrnă pe pieptu-mi mort
Dantela rece foșnind nehotărîre amară!
Ce nu știe cum mai poate acoperi trupul
Lipsit de un suflet pe care-l poartă vîntul.

Să simtă cum crengile m-acoperă
Și-nchină un cavou sublim...
Pudoarea naturii ce plînge soarta
Unei femei născute din chin.

Să ia aminte cum tămîia arde la căpătîi
Și cum suflul vîntului recită ne-ncetat iote
Regretul copilei cu visuri în sfărîmare
Cu buzele și sufletul în frămîntare.

Rînduiala muririi mi-a elogiat spiritul
Ce se poartă acum prin biserici, în lemn
Așteptînd mieros să poată simți murmurul
Altei eliberări - cînd va sosi preaiubitul.
...
Soarta a pierit în măruntaie
Și inima s-a vindecat de-apururi
Renaște în văi și-n războinici
Strecurîndu-se în cerneală și vinuri.

Sânul iernii

Vuiește iară sânul iernii

În urechile pribege

Zbârlește pielea, gerul

Mândrește inima, lerul

Iar vrăjile sortite cărnii

Se-nvinețesc fărădelege.

 

Curge zațul alb pe cărare

Cuget dulce al neantului

Ce se naște într-o splendoare

Amintind tainele cântului.

 

Privește cum te îngrop în suflet

Mireasmă ciudată a luminii

Care străbate ochii în muget

Copleșind asprimea dorului...

 

De ceasuri bune ritul tău mă pângărește

Mă lași mereu orb și logodit cu gheața

În propriul sânge cald trupu-mi amuțește

Robindu-mi pe veci c-un rece suflu, viața...

Îngână zăpada-n adâncurile trunchilor
Scrântesc crengile nopții în regret
După un biet himeric zălud al lumilor
Ce-și sfârșește penultimul sonet.