sâmbătă, 20 iunie 2015

Capitolul II. - Frămîntările doamnei R.

Zorii zilei care urmau să se împrăștie și la fereastra Évorei n-au mai putut fi văzuți de ochii limpezi și triști ai acesteia. La sfînta oră a răsăritului ea încă dăinuia în lumea viselor, cu pleoapele atîrnînd, întunecate de atmosfera mortuară a cămăruței, dezvelită și la fel de înfrigurată ca în restul nopților. Mai erau doar cîteva ore pînă la înmormîntarea Olgăi.
*
Somnul nocturn îi uscase perna de lacrimi și sufletul de neînțelegere. Atunci cînd nu putea să își analizeze stările pentru a găsi explicații, spiritul lua locul minții și acesta dicta negreșit în toată ființa ei. Lacrimile îi spălau neînțelegerea, liniștind-o, urmînd să privească mai atent și îngîndurat ceasurile care ar fi venit. Înainte de prevăzutul somn lung, în muzica picăturilor de ploaie, își trăgea sufletul, goală, pe marginea patului. Lumina dulce și pală a candelei îi îmbălsămau întregul trup și foile caietului în care scria cu gîndul la Luca:
,,Priveghiul domnișoarei Olga luă sfîrșit. Mîine, pe 19 septembrie vor suna ultimele clopote pentru ea; de fapt, este trecut de miezul nopții - și chiar astăzi va începe să le audă din ceruri, desfătîndu-se împreună cu îngerii. I-am cunoscut fratele... în care n-am avut încredere nici o clipă. Nu semănau deloc, trăsăturile copilei erau virgine și idolatrice, iar ale lui, ușor aspre și confuze. De ce confuze? Parcă se mulau după stările mele...
Dar neîncetată, ciudata scînteie putea fi vădită undeva prin adîncul ochilor lui, una de căutare, dar și o liniște pătrunzătoare cum nici un om nu mi-a mai oferit. I-am spus că regret moartea surorii lui, dar în esență m-am bucurat de întîmplare. Olga merita acea tihnă a Raiului, sufletul ei sigur căuta iubire... Știu că n-am să mă trezesc mîine la timp pentru înmormîntare, de aceea, știu și pericolul în care mă aflu, acela că poate n-am să-l mai întîlnesc vreodată. Dumnezeu nu a vrut să ne întîlnim întîmplător, doar ca să ne amăgească. Și am încredere în El. El ne va conduce unde trebuie.
Sper să-i trimiți lui Luca, Doamne, un semn de la mine, să-i spui că regret dispariția sa! - aș fi vrut să-i amintesc să aibă grijă de inima lui, părea că are nevoie. Este pentru prima oară cînd mă bucur că nu-mi mai pot auzi gîndurile din pricina ploii...
Nu multe zile precum cea a priveghiului îi ofereau prilejul de a-și manifesta instinctele, de a comunica, de a se inspira pentru scrierile ei. Simțămintele domnișoarei soseau și se depărtau de sufletul său, atît de fugitiv și imprevizibil, încît luptele interioare de odinioară deveneau seculare, bîntuindu-i pînă și viețile precezătoare.
Noaptea îi cutreiera interiorul Évorei într-un mod straniu și obositor, abundînd în nenumărate stări - voluptate, delir, teamă, liniște, scîrbă, bucurie, neplăcere; era nimicită de ele pe rînd, ca și cînd ochii săi de pasăre vie dispărură, iar aripile îi erau tacticos jupuite, pană cu pană, de către energii străine.
Peste noapte, doamna R. lăsă ușa deschisă în camera Évorei. Neobosită, își făcea apariția din cînd în cînd lîngă patul ei, ca o fantomă, mîngîind-o atent pe cap, să nu o trezească. Nu îi era absolut necesară prezența la restul funeraliilor. Uită parcă de tot. Simțea o intensă durere după cele petrecute, nu atît pentru Olga, cît pentru amintirea presimțirilor ei cu privire la dispariția soțului. Se întreba ce putea gîndi și simți Évora după travaliul de azi-noapte, fiindu-i teamă de starea ei deprimantă din zori. Își așeza gîndurile despre înmormîntarea la care nu va fi prezentă, întrucît frumoasa ei nepoată nu ar fi putut să se trezească devreme.
Nu avea să reînvie nimic în acea dimineață. Ploile mărunte și dese întunecau răsăritul; norii își mutau aburul lesne pe cer, vîntul treierînd iar și iar crengile plopilor de pe alee.

*
Évora se trezi cutremurată. Își șoptea însăși rugăciuni de preaslăvire a Domnului că a scos-o din acea reverie cumplită care parcă nu mai lua sfîrșit. Săruta crucea de pe noptieră și o strîngea la pieptul ei.
Își simți pulsul de la încheietura mîinii, se ciupi, luă o bomboană de pe marginea patului, încercînd să își astîmpere gîfîiala obositoare. Soarele modest trimitea pe pămînt cîteva raze, printre picurii de ploaie.
Visase scena din noaptea priveghiului, cînd se afla în pragul ușii de la intrare împreună cu mătușa ei, de parcă se regăsea din nou în același loc, strămutîndu-și privirea în aceeași parte, către sicriu, însă unde nu se afla chipul Olgăi, ci al lui Luca.
Visul continuă cu priveliștea de la fereastră care nu mai încadra un apus așa cum văzuse în realitate, ci o ploaie cu odioase cheaguri de sînge în loc de picături; se răzvrăteau din ceruri înspre pămînt, mișcîndu-se mănunchiuri precum trupurile viermilor, zdrobite de dinții unor monștri fără chip.
Coșmarul încetase în momentul în care Évora simți răcimea sordidă a buzelor lui Luca.
Nu mai apucă să scrie în caiet întîmplarea, deși ar fi simțit nevoia, ca să facă mai bine deosebirea între vis și realitate; avea de gînd să păstreze tăcerea față de doamna R. Merse în baie pentru toaleta de dimineață și privindu-se în oglindă își aminti de înmormîntarea Olgăi la care nu ajunse.
În cameră era lăsată să zacă în surdină melodia unei viori, pînă cînd Évora ar fi fost pregătită pentru întîlnirea cu doamna R., însă notele muzicale nu puteau acoperi cu nici un chip gîndurile neîndurătoare. Înainte de a părăsi camera, Évora simți să privească aleile prelungi care dispăreau în orizont împreună cu pomii ale căror frunze începeau să se prăvălească, lăsînd în urma lor dulcea culoare arămie a morții. Moartea naturii era liniștitoare pentru ea, căci atunci însăși ființa ei avea răgaz de înviere.
Coborî scările încercînd să pară voioasă, dar pe la jumătatea drumului, sunetele clopotelor bisericești o opriră. Sunau prelung, tînguitor. Évora se propti în perete, zîmbind amar. Realiza faptul că ultima lopată de țărînă fusese aruncată; își aminti cît se bucură pentru libertatea spirituală a Olgăi. Cu cît se apropia mai mult, cu atît sunetul unui plîns de femeie se putea simți mai apăsător.
*
După ce coborî, o văzu pe doamna R. întinsă pe scaunul cu spătar oval, cu o hîrtie albă în poală. Părea devastată, surescitată de durere și gînduri. În mînă îi atîrna țigara și lîngă scrumieră ședea o sticlă pe jumătate goală de vin roșu. Cărțile ei magice stăteau împrăștiate pe măsuță. Évora se repezi către sticla de vin, o luă cu ambele mîini și o duse în beci. Privi cărțile magice și strîmbă din nas. Lăsa în urma ei o femeie plîngînd tot mai supărător. Fără să scoată vreun cuvînt, Évora, liniștită, se întoarse, luă un scaun și se așeză în fața mătușii ei.
- De ce insiști să îți faci rău, mătușă? întrebă ea cu ochii mari, dînd de înțeles că vrea s-o asculte.
Doamna R. încercă să-și potolească plînsul, se șterse cu batista, o îndreptă către gură și-și șterse și buzele de pielea moartă. Oftă adînc și începu să vorbească amar.
- Copilă... Sper să nu te superi, dar nu mai putem ajunge la înmormîntare. Te-am lăsat să dormi pînă mai tîrziu, pentru că știu cît ești de obosită și chinuită... spuse ea, împăciutor, făcînd pauze lungi între cuvinte. Olga... a fost deja îngropată. Dumnezeu s-o ierte! conchise cu o lacrimă plină de milostenie în ochi.
Évora se simți atunci vinovată, însă știa că va merge cît de curînd să-i viziteze mormîntul pentru a aprinde lumînări. Ar fi vrut să meargă chiar atunci, să îl caute pe Luca; nutrea că ar mai sta încă lîngă crucea surorii sale. Nu spuse nimic. Văzînd cît de amar și trist se căiește mătuși-sa, începînd să plîngă iar, Évora merse la ea și îi cuprinse capul în mîini, lipindu-i-l de piept. Se gîndea că are nevoie de ea, și nu ar fi fost drept să plece în căutarea tînărului la astfel de ceas. Cu toată superficialitatea ei, îi era dragă doamna R. Își îngrijise nepoata de cînd era în fașă, oferindu-i o educație aleasă și toate bunurile de care avea nevoie ca să crească frumos. Dacă se afla ceva profund în ființa ei, probabil ascunse de Évora, deși, doamna R. nu putea fi cunoscută altfel decît colerică. Încerca s-o mîngîie, să-i aline durerea cu mîna ei mică; de altfel, Évora nu oferea astfel de tratamente calme, împăciuitoare, însă în acel moment presimțea că mătușa le merită.
- Da... S-o ierte, mătușă... gîngurea Évora într-un oftat, cu ochii pierduți, neîncetînd s-o mîngîie pe suferindă.
Doamna R. îi simțea căldura și nu dorea să se mai dezlipească din sufletul ei de-atunci. Se gîndea că acest lucru parcă i-a lipsit dintotdeauna, nu banii, nu rafinamentele, nu relațiile și cochetăria, ci căldura sufletului.
Cît Évora își consola mătușa, privi hîrtia albă din poala acesteia și degetele ei mînjite cu cerneală neagră. Penița zăcea căzută pe albul gresiei. Simțindu-și făptura vulnerabilă din brațe, Évora ar fi vrut să îi șterpelească din poală acel document care mai mult ca sigur, în mintea domnișoarei, era o scrisoare. Dorea să afle cărei ființe i-ar scrie cu un grav alai de lacrimi. Évora însă așteptă să își mai revină, nu spuse nimic, gîndind că o astfel de pățanie nu-i va fi necesară. Doamna R. părea că ascunde ceva, dar Évora socoti că dacă într-adevăr dorea să ferească scrisoarea de ochii ei, oricît de vulnerabilă și înciudată ar fi, nu putea lăsa hîrtia atît de aproape de nepoată. Fata așteptă momentul potrivit întrebărilor.
Cu ocazia acestui gînd, doamna R. intuise curiozitatea fetei și privi brusc hîrtia de după brațele Évorei. O strînse puternic o dată, apoi îi dădu drumul ferm și îi zise:
- Îți mulțumesc, draga mea dulce! Mă simt altfel acum... lăsă privirea în jos și zîmbi printre riduri. Nu știu cum, dar altfel! Nu mă așteptam la acest gest din partea ta. Mi-ai făcut un mare bine... spuse doamna R., clătinînd din cap ca și cînd nu-i venea să creadă.
Évora se depărtă de scaunul mătușii, dorind să șadă într-al ei. Își așeză mîinile pe genunchi, continuînd:
- Știu ce înseamnă tristețea, mătușă. Pari că tu așteptai ceva, te-a răpus ceva astăzi. Niciodată nu te-am mai prins într-o astfel de stare. Te-am mai zărit plîngînd, dar fără să știi, căci tu plîngeai în continuare. Ar trebui să-ți intre bine în cap faptul că băutura nu e un refugiu, și dacă este, e mizer, nedemn de tine! Îmi vreau înapoi mătușa senină și realistă de odinioară.
Évora credea că ar fi îmbunat-o pe mătușă vorbind atît de elegant și persuasiv cu ea, impunîndu-i o anumită stare de revenire, ca să-i poată mărturisi despre scrisoare fără să fie nevoie de întrebări.
- Tu ești o persoană caldă și capabilă de foarte multe lucruri, copila mea! Sunt mîndră să te am, să te cresc, spuse doamna R., încercînd să-și potolească plînsul. Dar băutura, să știi, e doar un mod de a-mi îneca lacrimile. Sunt mai slabă de felul meu, și nu am de gînd să mă schimb. După ce beau, de obicei nu vreau să văd pe nimeni și adorm, făcu o pauză de gîndire, ștergîndu-și lacrimile. Oamenii sunt diverși, draga mea, cu toții știu cuvîntul Domnului, dar cu toții preferă să aibă calea lor, să își asume.
Évora nu era în stare să gîndească. O măcina cu adevărat strict gîndul scrisorii, nu cauza durerii mătușii. Începea să-și imagineze lucruri imposibile, cum că Luca chiar ar fi murit și mătușa ar fi știut ce durere mare și cumplită ar fi suferit nepoata ei dacă ar afla; gîndea că poate vrea s-o pregătească de vești îngrozitoare, ori poate Luca inventase o poveste despre ei doi, îi ceru fata în căsătorie printr-o telegramă iar doamna R. n-ar fi putut concepe un asemenea lucru, motiv pentru care ar fi izbucnit în plîns.
Évora lăsa în urma ei o tăcere adîncă. Se trezi cînd un mic impuls de scîrbă o lovi. ,,Cine sunt eu să mă pot gîndi la așa ceva?”. Doamna R. începu să se liniștească sub privirile nepoatei.
- Știu ce spui, mătușă. Dar acum, mai mult și mai sincer ca niciodată, aș vrea să cunosc motivul supărării tale, răspunse justițiar Évora.
- Supărarea mea e una singură, Évora. Este vorba despre unchiul tău, zise ea, cu gura și mîinile tremurînde.
- Se va întoarce într-o zi, doar ți-am promis. Doar Dumnezeu știe dacă e bine, dar eu sunt sigură că va fi acasă, lîngă noi, la un moment dat. Iubirea lui pentru tine e foarte puternică și asta îl ține în viață. Ți-amintești? Eram amîndouă lîngă el cînd a mărturisit aceasta. De atunci, unchiul Ollaf a rămas un măreț exemplu masculin pentru mine, zise Évora amintindu-și de Luca, simțind un nod amarnic în gît.
Doamna R. surîse; o privi în adîncime, măsurînd parcă fragmente anevoie revărsate din spiritul copilei.
- Cu mine se întîmplă ce se întîmplă, Évora, și se întîmplă zilnic, dar mai bine știu ce se întîmplă cu tine! doamna R. își privi nepoata cu ochi iscoditori.
Évora se feri. Încrucișă mîinile, în spirit de glumă, și întrebă:
- Nu mai spune! Tare-s curioasă a ști. Ce se întîmplă cu mine?
Doamna R. rîse și-și încrucișă și dînsa brațele. Făcu o pauză de gîndire, bătu teatral din picior și oftă.
- Crești... Iar sufletul este pe cale să zboară. Vrea să simtă iubire, să îmbrățișeze, să împartă aripile proprii cu un alt suflet, chiar dacă și acela ar avea aripile sale, spuse ea, împachetînd scrisoarea, așezînd-o pe masă. Eu sunt bătrînă și încă mai suport frămîntarea, tu însă nu știi cum s-o porți și te macină fiecare cuvînt, fiecare gînd... Ghinionul este că am o nepoată atît de receptivă, se amuză ea. Nu știu dacă ceilalți pot simți, dar eu te pot citi... Atît de bine...
- Tu m-ai ajutat să înfloresc, nu mă miră deloc. O legătură s-a înfiripat, propriile energii se comportă altfel, probabil își transmit capriciile.
 
Évora încercă să rîdă ca să-și ascundă, cît de bine se poate, acele taine ale sufletului. Nu s-ar fi putut deschide în fața mătușii pînă nu știa ea însăși ce se petrece în interior.
- Dar e cu neputință să te înțeleg, mătușă, continuă ea. Mi-ai vorbit de parcă tu n-ai avea suflet vulnerabil. Totuși, mă bucur că te-am făcut să crezi asta, zîmbi ea larg. Ți-ai mai revenit!
- Da, mi-am mai revenit, copilă! Abia acum pot spune că îmi simt tălpile atingînd pămîntul, spuse ea, frecîndu-și fruntea cu două degete. Nu știu cum ai făcut, dar m-ai reînviat, zise ea, îndepărtînd cărțile magice cu podul palmei. Cred că se numește ,,încurajarea sufletului”.
- Oricum s-ar numi, ești în siguranță lîngă mine. Secretul tău va fi în siguranță. O așa mare dragoste nu merită grăită oricui. Doar dacă n-ai să mă lași să vorbesc un pic cu Domnul despre asta! În rugăciune piere orice secret, cuvintele ei devin însele o taină mirifică.
 
Doamna R. oftă. Privi obosit în spatele ei, către fereastră, iar mai apoi către nepoata sa. Părea că se simte urmărită, ori își aminti că așteaptă de mult timp pe cineva. Lumina dimineții încerca să înfrumusețeze încăperea. Évora simți și ea un gol amarnic în piept, cutezînd să ofteze mult mai lung și tînguitor decît femeia care urma să i se destăinuie.
- Scrisoarea asta... Nu știu dacă ar merita să fie auzită de tine. Este mult prea siropoasă, plină de amănunte care îți vor da de gîndit. Cred că nici nu mă voi mai recunoaște citind-o acum.
Amîndouă zîmbiră discret, cu vagă plăcere în ochi. Doamna R. încă era tristă, ascundea motivul durerii ei din acea zi, poate din toate zilele. Évora încuviință; intuia că este doar o mică parte din travaliul lacrimilor ei. Aștepta cu nerăbdare să asculte notele sufletului mătușii, plin de o muzică deosebită. Deseori se întreba dacă a judecat-o greșit în tot timpul acela.
Doamna R. luă o poziție demnă, își arcui spatele, cu degetele tremurînde încercînd să despacheteze scrisoarea. Evita să își treacă ochii peste primele slove. Évora privea cum muta și strămuta nervos penița, de pe masă, la ea în poală, apoi în călimară, apoi în cutia cu celelalte penițe. Presimțea un profund regret pentru ceea ce avea să audă.

Cînd degetele ei osoase desfăcu telegrama, le trecură peste prima pagină, încercînd să-și înghită lacrimile, să-și lase îmbăiate buzele uscate de ele.
,,Scumpul meu Ollaf...O nouă zi mă leagă de arzătoarea rîvnă de a te reîntîlni, de a-ți auzi vocea suavă, de a fi sub aripa ta puternică. Sus, mica noastră fată doarme dusă, neștiind că peste domnișoara Olga respiră deja maldăre de țărînă. Ar fi vrut să o vadă, însă e mai bine să uite de tot și toate. A luat parte la prea multe înmormîntări încă de copil. Acolo nu este nici un strop de iubire... Poate doar fățărnicie și interese ascunse, regrete pentru ființe care doar în ceasul muririi sunt privite cu cea mai frumoasă și caldă umanitate. Sunt despărțiri evidente. Eu... Zilele trecute am mers iară la cimitir. Tind să aduc cu mine și să las unele scrisori lîngă o piatră rece și anonimă, lespezi uitate de un car de ani. Așa aleg să te cred de la un timp - mort, și nu supărat pe mine, reîntregit cu o altă familie; am urcat dealul plîngînd de oboseală și confuzie. Iar am mințit-o pe Évora, spunîndu-i că îmi vizitez prietenele. O mint aproape mereu, murind încetul cu încetul de rușine, întrebîndu-mă pînă cînd va mai dura disperarea. În locul acela singuratic, pe pietrele gri ale colinei abrupte, ori de cîte ori se așterne o altă toamnă, un văl gros de ceață încearca să-mi răpească fiecare bătaie a inimii, aruncîndu-le dincolo de gîrla ce arată zămislită din pucioasă.

Te revedeam în fiecare trunchi de copac, cu crengile înmuiate și tremurînde. Mă opream în loc și îți șuieram numele de înger. Apoi mă trezeam din reverii și sărutam crucea de la gît, închinîndu-mă, cerînd milă ca să nu înnebunesc prea curînd. Mă învîrt de ani de zile într-un cerc punctat de literele singurei întrebări: <<De ce încă te ascunzi de mine?>>. N-ai mai venit pentru că te-a întîmpinat moartea? Merg fără știrea nimănui în acel loc gol și retras, crezînd că iubitul de tine se află în pămînt. Te-am înmormîntat cu amintirea chiar în acel loc. Cînd ajung acasă, scriu din nou și mă rog să apari în calea mea, dincolo de giulgiul ferestrei. Fiecare colț din mine tremură cît îți scriu, iar și iar. A devenit o obișnuință, ca un fel de jurnal despre durere și dragoste, simțăminte față de care nu mai am scăpare. Sunt sigură că tu, dacă ai ajuns spirit acum, te plimbi în jurul meu în timp ce scriu, și vezi fiecare literă, citești orice cuvînt în care sădesc dorul meu amarnic, și ți-e milă... Dar un spirit ca tine mă poate simți dinainte de a pune penița pe hîrtie, știe cum mi-ar face bine să-mi vărs întristarea, ori poate știe și cînd mă va răpune din nou dezolarea. Dacă știi tot și vezi tot, de ce nu vii aici, să mă ajuți, să mă scapi de matricea răului, de ce nu îmi cruți ochii tulburi și fierea grea ce abia mai suportă vinul? Moartea nu ne-a despărțit! Vălul ei lugubru n-o să poată acoperi o dragoste atît de mare, doar vezi. Încerc să cred că ești în mine și scrii odată cu mine, citești odată cu mine. Te voi aștepta pe acest pămînt atît cît îmi este sortit. Biata Elena știe, și cred că și ea ar fi făcut la fel cu tot sufletul ei rece, nu doar pentru că suntem surori... Ești un om minunat, Ollaf.

Post Scriptum: ...cînd am ajuns printre morminte, căutînd locul îngropării anumitor amintiri, în acea zi ceața se ridicase și o adiere caldă îmi lovi obrajii zgribuliți. Soarele trimise cîteva raze tot drumul înapoi spre poartă. Cerurile și astrul îmi zîmbeau... Poate dumneata îmi zîmbeai? Îmi amintesc că închisesem poarta cimitirului cînd a trebuit să plec și ceața se strînse la loc, încetul cu încetul. Totul continuase cum și începuse în dimineața aceea, trist și umed, de parcă nici nu ar fi avut loc înseninarea despre care am scris. Sunt oare semnele divine?...”Tonul vocii doamnei R. fusese pașnic și solemn, întrerupt la răstimpuri de lacrimi mari, calde. Femeia citi rar, calm, de teamă să nu își piardă cumpătul ori să omită vreun cuvînt. Ploaia începu să cadă dincolo de geam cînd vorbi despre vizita ei la cimitir.
Atunci Évora cunoștea partea importantă a poveștii; fusese marcată în acea zi de singurătatea vorbelor citite, de ecoul sumbru și rece al încăperii ce reproducea parcă inexact sunetele femeii îndurerate. Vremea era în asentimentul lor. Amîndouă se simțeau apăsate de suferința interioară, care se răsfrîngea anevoie în inima vegetației, urmînd ca și aceasta să se dezlănțuie. Tăcerea se așternu, întreruptă de un oftat cuprinzător. ,,Așa este și iubirea, Évora... un cumplit oftat înecat într-un ocean de tăcere”.

*Se făcuse tîrziu. Deși nu era ora după-amiezei, crepusculul părea că începe să se arate. Pendulul bătu ora patru. Évora își simți obrajii ca pete de argilă peste care, șiroind, rîuri negre de supărare și neplăcere se revărsau. Pierdu noțiunea timpului. Trupul ei zăcea înțepenit pe un taburet într-o îngîndurare tristă. O întrebare îi cutreieră frenetic mintea: cine este Elena?
Ritualul se scurse într-o zi, și parcă tot nu era îndeajuns. Se așternu seara, păsările își reprimară cîrîitul, foșnetul aripilor pierzîndu-se în depărtări. După ce nepoata doamnei R. se liniști, aceasta întrebă lucid și aspru:
- Eu mai am o mătușă, așa-i? Cine este sora ta, Elena?
Doamna R. zîmbi laconic, frecîndu-și degetele peste ochi. Înghiți în sec de cîteva ori, și senină, îi răspunse:
- Cred că a sosit momentul, copilo. Voiam să omit acele fraze în care pomenesc despre ea, însă mi-am spus că dacă am lăsat garda jos cu privire la Ollaf și durerea unei mari iubiri, care poate nu te va afecta atît de tare, am hotărît să afli și despre Elena... Elena este mama ta.
Évora făcu un gest zbuciumat, împingîndu-se în scaun parcă fără voia ei, dintr-un instinct sălbatic, ca și cînd cineva i-ar fi înfipt un țăruș în inimă. Doamna R. așteptă apariția unei înseninări desăvîrșite pe chipul Évorei. Fata se ridică și tremurînd, începu să ridice degetul către mătușa ei speriată, pregătită de umilințe cumplite, strîngînd în mîini crusta lemnoasă a scaunului:
- Tu! M-ai mințit, mătușă... Și n-am să ți-o iert în vecii vecilor! M-am gîndit și răzgîndit, înșelat groaznic de tare în privința ta, iar pentru asta regret! Sunt o imbecilă, o nenorocită, mătușă... încheie ea într-o liniștire amară, întreruptă de un plîns chiaun, aproape isteric.
Doamna R. se repezi către Évora, fără discernămînt, voind doar s-o cuprindă în brațe, s-o oprească din fuga ei nebună, vorbindu-i frenetic și șușotit, printre lacrimi, în ureche:
- Nu te mai răzvrăti, Évora! urlă doamna R, zguduind copila din brațele ei. A venit timpul să știi povestea, ești mare, pentru Dumnezeu! Elena e moartă, este sora mea, ea a vrut să rămîi cu mine, pentru că înainte de moarte ea însăși mi te-a lăsat, a vrut să fii în siguranță și să nu afli nimic niciodată, a dorit să te învăț despre iubire... zise ea, încercînd oprească zbaterile fetei.
Évora simți că îi plesnește sîngele urcat pînă-n tîmple; oprindu-se, urlă scurt:
- Destul!... Destul, femeie! Îndepărtează-te de mine acum.
Doamna R. se depărtă, cu ochii mari, schimonosită de spaimă. Teroarea nu încetă pînă nu începu să vorbească. Évora plînse cu vorbe murmurate, ghemuindu-se lîngă scaun, pe podeaua rece. Deodată, se ridică mîhnită, își aruncă peste față un pahar cu apă, începînd să-și mîngîie fruntea. Doamna R. o privea tristă, abținîndu-se din plîns, sperînd că va reveni la normal, voind să fie iertată.
- Nu mai înțeleg nimic. Mai bine mi-ai fi ascuns toată viața acest lucru... încercă Évora să vorbească. De ce a murit... De ce eu nu am știut? De ce n-am meritat să o cunosc? Évora întreba toate acestea cu o frenezie nemaiîntîlnită. Vreau să cunosc totul acum, mătușă, înțelegi?
Încrucișă mîinile, își privi mătușa cu mînie în ochi, șezînd înapoi în scaun, strîngîndu-și părul lung și negru într-un coc.
- Povestea, destinele din poveste sunt foarte încîlcite, draga mea... grăi doamna R., măsurînd cuvintele și gesticulînd calm, ca și cînd aceasta era gata să se ofere pe sine. Dacă mă lași să-ți povestesc, va fi altfel, ne vei înțelege pe fiecare în parte, și se așeză pe marginea scaunului, cu mîinile împreunate. Tu ai apărut pe această lume... din flori de îndrăgosteală inocentă.
În ochii Évorei se citi dîrzenia, dar și fărîmițe de speranță care tindeau să creadă că aducerea la cunoștință a poveștii îi va conferi o schimbare - poate mai multă liniște. Évora ridică bărbia, în semn de încuviințare. Doamna R. continuă.
- N-ai de ce să fii mînioasă. Mama ta a fost o femeie foarte bună, de aceeași vîrstă cu mine. Cînd ai împlinit tu un an, ea s-a sinucis. Cred că ai realizat... Ollaf este tatăl tău, omul pe care îl iubesc atît de tare, și din nefericire, omul care se atașase nespus de mult de Elena, suferind enorm în cele din urmă. Ea a fost mai mică decît mine cu șapte ani. Față de Ollaf, era o tînără splendidă, în căutarea unei iubiri cum doar în cărți se pot întîlni. A fost o femeie foarte inteligentă de altfel, care a dorit să urmeze cursuri de specialitate în domeniul matematicii, însă bunicii tăi nu au avut cum s-o ajute. S-a descurcat singură pînă l-a întîlnit pe domnul Ollaf, care se atașase de ea; îi oferi și un sprijin material optim. Se căsătoriră în secret, urmînd să apari tu. Dar timp de un an, eu și Ollaf rămăsesem singuri, îmi povestea despre cît de insipid se simte în preajma Elenei; aceasta visa la iubire, dar cînd era pe cale s-o trăiască, dădea înapoi. Tatăl tău simțea că nu mai poate ajunge cu adevărat la sufletul ei după ce născuse. Eu de cînd îl văzusem începui să sufăr, simțeam căldura sufletului și tendința aceea de a se oferi pe sine, lucruri la care rîvneam și în fața cărora nu puteam rămîne stană de piatră.
Évora ascultă pierdută, înmărmurită. Se încumetă să întrebe:
- Și cum ai ajuns tu în sufletul lui? Mama ce nu avea, de fapt?
- Ai răbdare, copilă, spuse doamna R., ridicînd un deget. Mamei tale îi lipsea afecțiunea. Absolut toată o acorda copilului ei, chiar ție, iar mai apoi se cufunda în ale ei, în școală, în griji viitoare. La un moment dat, îi interzisese lui Ollaf să se mai apropie de tine. Văzîndu-l ignorat și supărat, am început să-l descos. El nu a ripostat, ba din contră, a dorit să mă cunoască mai bine. Ne-am împărtășit pasiunile și ideile, sentimentele, și începea să-mi spună că apreciază mult maturitatea mea, prin preajma-mi simțindu-se împlinit.
Doamna R. închise ochii. Știa că trebuia să îi spună în ce condiții a murit mama ei. Évora se gîndi la același lucru. Își trecu mîna prin păr și iar se încumetă să întrebe:
- Cum a murit mama?
- Nu știu cum se întîmplă, dar după un an de ignoranță din partea Elenei și de fascinație între mine și Ollaf, mama ta s-a sinucis. Într-o vară merse la mare singură. Cunoscînd-o, ea nu știa să înoate, și mă gîndeam adesea că poate a fost un accident... Dar ea sigur ne văzuse pe mine și pe Ollaf cochetînd, chiar dacă încercam să ne ascundem simpatia și alte sentimente mai puternice. Eu cred că gelozia a omorît-o... conchise doamna R. cu un glas hipnotic.
- Și dumneata cum îndrăznești să fii atît de senină în astfel de explicații? Nu-ți simți conștiința încărcată?
- Numai Dumnezeu știe ce a fost în sufletul meu. Au trecut aproape nouăsprezece ani, Évora. Trebuie să gîndești faptul că eu v-am iubit mai mult decît orice pe lume, necondiționat. Pe tine și pe Ollaf de cînd ați apărut, iar pe Elena... Nici nu îți pot explica în cuvinte. Tu n-ai de unde ști, nu ești și nu vei fi în sufletul meu, ca să vezi, dar Dumnezeu, Évora... Apoi cît am plîns, umăr lîngă umăr, împreună cu amarul de Ollaf? Lacrimile acelea cred că ne-au spălat pe veci de păcate. Dragostea noastră, să știi, nu s-a putut întrupa niciodată. Ne-am respectat reciproc, dar dragostea a fost nețărmurită. Te-am îngrijit ca pe propriul copil, Évora. Am sădit în tine tot ce trebuia să îți ofere Elena, care acum nu mai e...
Doamna R. merse în beci, luînd o altă sticlă de vin, neîncepută. O desfăcu în fața nepoatei și umplu două pahare pînă la refuz. Îi înmînă fetei cupa cu un vin roșu ca sîngele. Évora nu se împotrivi, înmuindu-și buzele în el. Se așternu seara. Femeia o privea cu drag în veșnica ei întristare, temîndu-se de alte lacrimi sau răzvrătiri.
- Îți mulțumesc că m-ai ascultat, Évora. Știu că vei înțelege. Nu am vorbit noi două prea mult, dar simt că știi ce reprezintă adevărata iubire. Îți sunt ca o mamă, simt ceva de nedescris pentru tine și cei ce nu mai sunt, continuase doamna R. ca să nu o întîmpine iară agonia.
- Nu mai simt nimic, mătușă, acum, spuse ea, privind golul din vinul ce reflecta chipul ei. Știu doar că povestea asta încearcă acum să-și facă loc în mine și mi-e greu s-o primesc, s-o accept. Nu credeam că mi s-ar putea întîmpa mie așa ceva. Te voi prețui mereu, indiferent de consecințe, cel puțin pentru educația și mediul oferite.
- Ți-ar plăcea să vezi niște fotografii?
Évora făcu ochii mari, așezînd pe măsuță paharul pe jumătate golit de vin. Se apropie de doamna R. și o îmbrățișă sincer, într-un suspin chinuitor. Se depărtară, apoi merseră împreună în fundul camerei, șezînd pe un fotoliu mare. Doamna R. oftă, scoase de sub saltea un album mare cu fotografii. Évora îl știa pe de rost. La un moment dat, se opri în dreptul penultimei pagini. Sub o foaie de plastic, neagră, se afla poza Elenei.
Portretul ei era ușor șters de timp, însă chipul imortalizat era alb și strălucitor ca al unei zîne. Ochii păreau desenați cu funingine, buzele frumos conturate, somptuoase, își regăseau firea și pe chipul fiicei sale. Pletele ondulate îi brăzdau umerii ca dîrele de abanos. Évora o privi, o mîngîie și o strînse la piept, murmurînd ca pentru sine. Doamna R. îi mîngîie părul, atingîndu-i obrazul drept cu o palmă osoasă și rece.
- Vezi cît de tînără și splendidă era? Tu ai părul și buzele ei... Chipul de marmură al cui ar putea fi?- Cred că al lui Ollaf... cuvîntă tristă Évora.
Doamna R. abia își stăpîni zbuciumul, chicoti cu drag la urechea nepoatei sale, strîngîndu-i iarăși trupul șifonat în brațe.
- Doamne, mătușă... Ce poveste!... Pot lua fotografia mamei în cameră?
Doamna R. încuviință. Își mîngîie nepoata pe creștet și îi sărută mîinile mici. Évora mulțumi, făcu la fel, anunțînd că se va retrage, că-i foarte obosită, putînd să mai povestească doar următoarea zi. Mătuși-șa era îngrijorată, dar se gîndi că un timp singură îi va face bine Évorei, pînă va analiza și se va obișnui cu trecutul familiei lor. Pe lîngă acestea, ziua trecu inimaginabil de repede. Stelele împrășitau energie luminoasă și caldă precum aburul unui felinar palid din parc. Cerul se învineți și el de înghețul propriului plumb.
*
Pentru Évora, ziua continuă aidoma, chiar dacă se înnoptase. Nu avea să doarmă acele ore. Își îmbăie trupul, deznădăjduită. Se îmbrăcă în dantela unei rochii albe de noapte. Întinsă pe pat, se gîndea la toată învălmășeala trecutului ei, care de fapt nu făcea parte din propria viață și experiență, însă putrezeau în urma ei sub forma unor secrete provenite din spiritul dătător de viață, iar acest lucru se arăta nespus de important pentru ea. Privi fotografia mamei ei, pierdută, analizînd fiecare por, întrebînd-o unde se află, de ce a părăsit-o. Poate nici pe ea n-o cunoscu nimeni...
Cu lacrimile șiroindu-i din nou obrajii, trase draperiile de catifea, lăsînd doar fereastra întredeschisă; dorea ca răcoarea nopții să se strecoare la picioarele ei, s-o învăluie cît va sta de veghe; se repezi mai apoi către cutia cu lumînări. Aprinse una și o abandonă în candelă. Lumina ei sfîntă încălzea lacrimile, îmbrățișa fiecare încăpere sufletească.
Privi lumînarea un timp, zîmbind, apoi o așeză pe pian. Évora avea în gînd să așeze chipul mamei sale aproape de ochii ei, și o sprijini de candelă. Atunci, fotografia se îmbăia de lumină, deosebindu-se de celelalte obiecte obscure ale camerei. Așa hotărî Évora să-și preaslăvească mama în acea noapte, să-i cînte necontenit spiritului ei dar și unui chip care în acele momente se cufunda într-o aură de frumusețe. Clapele pianului erau slab luminate, însă Évora lăsa ca spiritul să-i fie ghid; cînta o melodie tristă, ceva ce compusese cu mult timp în urmă. Nu îi cîntase niciodată mamei ei, nici mătușii. În pauzele melancolice ale melodiei, își privea mama și simți că nu fotografia o inspira, ci chiar aburul ființei sale, de parcă ajunse să stea și să răsufle lîngă trupul Évorei care plîngea și tremura încet.
Cîntă astfel mult timp, privită pe ascuns de doamna R. Nici dînsa nu dormita. Spre dimineață, umbra înnegurată a doamnei R. se apropia de Évora, luînd parte în tăcere la cîntarea nepoatei sale. Se așeză pe scaunul Évorei, aceasta lăsîndu-se la pieptul doamnei R., rămînînd să plîngă împreună pînă la epuizare, așteptînd semnele unor altor zori de zi.
 

marți, 16 iunie 2015

Capitolul I. - Priveghiul

Ziua de 18 septembrie aducea furtuna. Sunetele tuturor pașilor grăbiți din stradă se întețeau împreună cu ploaia, tot mai apăsător. Vuietul tunetelor răpea simțurile oamenilor adăpostiți, conducîndu-i în nesiguranță și rugăciune. Ceasul cu pendul din camera nepoatei doamnei R. răsună de trei ori și se opri. Fata adormi la loc, dezvelită, sub luminile fulgerelor ce străbăteau o fereastră mare, larg deschisă, acoperită pe jumătate de draperii din catifea vișinie. Pielea de culoarea laptelui a copilei se înfrigura cu fiecare tunet mîhnit, la oricare fir de praf adus de vijelie.
Crengile negre ale nucilor stăteau la mila vîntului puternic și neîndurător. Transpirau în ceața groasă, chinuiți de ploaia năvalnică. În acea zi lipsise lumina. Doar focul din ceruri se răzvrătea, arătînd o lumină candidă, diferită. Sosi doamna R., trîntind ușile din camera tenebroasă a fetei.
- Trezește-te, copilă! femeia gesticula, gîfîia lamentabil, zguduind umerii goi ai nepoatei sale. A murit! Prea devreme a murit, biata de ea! O, Cerule... se lăsă doborîtă la marginea patului.
Fata fusese trezită dintr-un somn adînc, iritată și înfrigurată de scena mătușii ei care se înăbușea.
- Ai mîinile reci... Te rog să te liniștești, continuă ea pe un ton ce se voia ferm. Cine a murit?
Ochii fetei se împînziră, înfricați de posibilele vești îngrozitoare. Pînă să-i răspundă, Évora gîndea fugitiv, cu o sămînță de liniște: ,,Cine mai poate muri? Au murit toți...”. Femeia din fața ei se agita, murmurînd încontinuu cu mîinile în rugăciune.
- Olga! Olga! repeta la nesfîrșit numele, tremurînd.
Tocmai în acel moment se auzi un tunet sfîșietor. Lovise atît de puternic pămîntul, că îl cutremură  în absolut. Adîncurile acestuia trimiteau un gol nebulos care năvălea profund în suflete.
Évora se cruci de spaimă - ori tunetul fusese prea puternic, ori spiritul nu-i ieșise din transă; închise ochii încercînd să se înconjoare de liniște. Gîndea la cine ar putea fi Olga.
Ușile se trîntiră. Nici nu miji bine ochii, că își regăsea trupul din nou în singurătate. Așteptă preț de cîteva momente și doamna R. nu mai reveni. Își umezi buricele degetelor cu salivă, le frecă între ele, apoi își acoperi ochii, și-i apăsa, dorind să se trezească ori să revină acel tunet distrugător pentru a cuprinde întreaga existență, să piară și ea, și doamna R.
Lăsînd la o parte acele dorințe, își luă ciorapii, făcu patul, alese o ținută și se îmbrăcă fără grabă în acalmia muzicii lui Rezső Seress care parcă pregătea tristețea, totul ambientat de zbuciumurile furtunii.
Évora coborî scările, ajunse în fața doamnei R., cînd aceasta își umplea paharul cu ultimii stropi de vin. Își masa fruntea și pomeții cu ultimele puteri, ghicea în cărți, mișcîndu-și odios, cu agitație, picioarele. Spera ca etalarea cărților să-i dăruiască revelații despre viitorul apropiat. Cele două femei aveau să discute despre nefericire în acea zi, urmînd să viziteze casa Olgăi.
*
Évora și mătușa ei ajunseră în camera familiei îndoliate. Doamnele în vîrstă purtau corsete și rochii simple, pe cînd trupul Évorei se ascundea sub o bluză neagră de pînză care i se lipise de piele din pricina ploii, continuată de o fustă pînă-n pămînt de lungă, care mătura firimiturile de ceară și pașii bărbaților. Ochii ei mari și verzi se măreau la simțirea dușumelei umede, răcite de vreme, scîrțîind și la cea mai vagă încercare de a păși în acea putreziciune. Pe casa scării zăceau cîteva lumînări stingherite și doliul scris cu numele defunctei. Mirosea a smirnă și untdelemn. Totul se picta într-un gri simplu, fără bocet ori vorbe neplăcute; o șaradă obosită, ca și cînd oamenii se fereau pînă și de suferință.
Odată intrate, puteau simți legea din acea cameră. Tăcerea era sfîntă, și o astfel de sfințenie domina la fel ca și înfățișarea singuratică a celei fără de răsuflu, peste care atîrnau pînze albe și cîteva ornamente păgîne. Évora îi văzu din hol linia nasului și a buzelor, cum dorm somnul morții într-un sicriu acoperit de mătase. Bătrînele - vecine și rude îndepărtate captau atenția, bunăvoia cîtorva domni de vîrsta a treia și chiar mai tineri; ședeau laolaltă într-o cămară îngustă și chibzuită, unde totul era putregai și neființă. Comentau despre formalități precum viitorul praznic, ritualul de Șapte ani, frumusețea mortului dar și despre leșinul mamei copilului care prevestea încă o nenorocire. În acea zi fusese purtată pe brațe pînă la dispensar în nenumărate rînduri.
Tînăra fată pentru care Évora sosise, să-i privească odihna și cumințenia, murise în urma unui profund regret legat de separarea părinților. Suferise probabil atît de mult, încît se simți bifurcată.
Sfîrșitul ei se apropia cît se juca odată, pe lac, cu lebedele - se gîndi să se scufunde ca într-o îmbăiere veșnică. Ziua toridă, luminoasă, îi ușurase moartea, parcă prevestind-o cu ultimele pete din verdele ei fosforescent și primele tonuri de vișină putredă - semnele toamnei. Fusese văzută de a sa tovarășă care de altfel nu strigase nici un cuvînt, întrucît dispăruse din peisaj, lăsînd-o să moară. Cele două se cunoșteau de la cabaret, practicau și baletul împreună, și terminaseră de o bună vreme școala. Olga nu știa că era curtată de bărbatul pentru care tovarășa ei, Francesca, ar fi adus și luna dansînd laolaltă cu stelele, atît de lovită de orbire era această duduie.
Domnul Jugravu o ceruse pe Olga în căsătorie și totul se sfîrși minunat cu bunavoință din partea tuturor, doar din partea Olgăi nu. Mama dînsei dorea ca fata să n-aibă parte de vreo dezamăgire în viață, amintind că acel om în vîrstă aprecia naturalețea și fecioria ei, pasiunile feminine, le respecta și mai ales avea grijă de condițiile materiale. Nu-i surîdeau tinerii din acele vremuri: ,,sunt de neconceput - imaturi și mult prea simpli!”. Maică-sa prefera dintotdeauna bărbații mai în vîrstă, chiar și pentru ea însăși, urmărind ca valorile feminine, cele spirituale și instinctuale să fie în acord cu maturitatea întîrziată a bărbatului. Un domn ca Jugravu ar fi avut grijă de sufletul ei la fel ca un tată, nu i-ar fi lipsit acel sentiment necondiționat, gîndeau ele. Defuncta, la vremea ei cînd încă mai copilărea, își dorea să se mute la țară cu un tînăr din provincia săracă, pe care îl întîlnise la un spectacol de caritate, unde ea prezentase și un număr de cabaret, înviorînd sufletul țăranului. De atunci, artista n-a mai știut de pace. Ar fi dorit să cunoască iubirea cu prețul oricărei fisuri sufletești.
Dar țăranul n-a mai fost de găsit. Cunoștințele familiei spuneau că bătrînul Jugravu l-ar fi alungat din ținut, constrîns de amenințări și acuzații grave. Astfel, Olga, rămasă chinuită de dor și neplăcere în compania acelui ursuz ciudat, mergea la mama ei cînd avea ocazia, rugînd-o să o primească, să nu îi șterpelească și ultimul grăunte de libertate.
Bătrînele nutreau de cînd era încă în viață faptul că fata n-ar mai fi fost fecioară, căci în zilele în care ajungea acasă la ore tîrzii, cum le povestea Dorada, mama Olgăi, ar fi cutreierat barurile unde se întîlneau bătrînii slinoși, bogații, tinerii cu moravuri nespus de degradante, afinșîndu-le și alte calități pe care le poate avea o artistă de cabaret. Numele Olgăi deja fusese pătat și renegat.
Évora începea să privească oarecum cu greț doamnele din cămăruță cînd se gîndea că le poate asemui cu niște corbi netrebnici adunați în cîrd care parcă nu mai mureau niciodată, luînd parte la fiece înmormîntare, locul lor menit fiind în dreptul gropii, așteptînd să se înfrupte din bucatele pentru meseni, să privească figurile tinerilor abați, parcă hidratîndu-se cu rămășițele din suferința celor din jur.
La acea oră așteptau preotul pentru ritual, se rugau și rumegau prescură. Pe lîngă toate aceste obiceiuri care păreau să le încînte cele din urmă răgazuri de viață, se îndurau să discute și serios, grav, dar atît de încet, cît Évora să creadă că însăși Moartea revenise cu gîndul de a-i cuvînta prelung și continuu în surdină. Doamna R. își trase nepoata de mîneca mătăsoasă, șoptind:
- Nu ai venit pentru vorbele lor aici... și arătă pe ascuns cu degetul mare către stolul de ,,corbi”. Parcă vezi că pleci și deochiată, chicoti ea sarcastic. Furișează-te lîngă Olga, ai să mă vezi și pe mine mai tîrziu...
Évora se încruntă, dînd de înțeles că își scrîșnește dinții. Își frecă fața în palme, obosită, și continuă să-i șoptească:
- Îmi fac griji pentru tine. Unchiul va traversa Oceanul într-o bună zi și îi voi spune cît de singură te-ai simțit. Am să te fac să regreți fiecare bătaie de joc pe care o adresezi ființei tale. Să nu te gîndești să atingi vreun strop de vin. Dacă mă superi, plec de-aici fără tine.
Mătușa Évorei stătu un timp pe gînduri. Îi strînse mîna cu ochii închiși, apoi îi deschise și o privi ferm. Lacrimile dumneaei, ce se grăbeau să curgă, ofereau Évorei certitudinea că deși ar vrea ca lumea întreagă să-i cunoască disperarea și saturația față de viu, să știe că e singură iubind plină de jale un bărbat care poate nici nu mai e în viață, să urle vuind sălbatic aceasta, ea totuși ar fi mai apreciată de divinitate dacă ar înghiți și păstra orice dezechilibru spiritual doar pentru ea, iertînd și sperînd. Această doamnă R. obișnuia să se scalde în vin, împreună cu durerea ei, iar ori de cîte ori Évora o zărea, aceasta nu încerca să discute cu ea; doar se luptau pe un concept simplu - a bea de supărare. Firea profundă a Évorei lupta cu animalicul mătușii. Și lupta se dădea ca aceea a morilor de vînt, cînd una, cînd cealaltă, se ipostaziau cînd vînt, cînd moară și amîndouă, în felul lor, cîștigau. Tăcerea înlăcrimată a mătușii o făcu pe Évora să capituleze fără nici o urmă de dorință sau regret. Știa că femeia din fața ei era pierdută.
În camera de alături mirosea a formol și un vag ceai de măceșe; perdelele impozante, dantelate, se unduiau în bătaia vîntului. Inspira aerul rece și uscat al lemnului. Geamurile scîrțîiau, cîteva lumînări aproape sfîrșite se mai chinuiau să ardă. În șemineu scînteia cenușa.
Évora se plimba agale prin camera centrată de sicriul negru al domnișoarei în neființă. Nu puține momente refuză să-și îndrepte privirea către Olga. Relațiile nu fuseseră vreodată prea strînse, venise mai mult pentru drum, ca să se bucure de furtună. O știa de mică, de cînd era chemată la geam pentru jocurile cu mingea. Se gîndea cîteodată că moartea ei a fost curată, ca și cînd s-ar fi născut a doua oară. Cum pruncul se pregătește de naștere scăldîndu-se în lichidul din pîntecul mamei, așa și Olga s-a pregătit de moarte lăsîndu-se în voia apei lacului adînc. Astfel, nimeni nu o putea condamna. Évora își aminti de vorbele răutăcioase ale bătrînelor și o lovi din nou sila. Încerca să mediteze, să exploreze, să dea uitării. ,,Ce suflet mare ai avut tu, Olga, să îți părăsești trupul pentru iubire!
Se așeză pe un mic fotoliu, privind la fereastra îngustă, conturată de niște pietre rotunde înfipte în perete. Aceasta încadra ceva ce Évora nu mai văzuse - un apus sîngeriu care încă răsufla peste cîmpie și deal, odată cu furtuna amenințătoare. Naturii nu-i stătu vreodată în fire o așa neobișnuință. Crepusculul nu era alungat de tunet și fulger, nici de grindină. Respira acolo, în orizont, plin de noblețe și răgaz de o tristă poveste. Tînăra privi uluită frumusețea unei seri ca aceea, ascultă liniștea, aproape din instinct zîmbise, întinzînd mîinile în jurul ei cu frenezie. Lăsă capul în jos cînd auzi pași.
- Dumnezeu s-o ierte! strigă un bătrîn cu vocea lui stridentă, menită parcă să strice cuvintele.
- Da... S-o ierte... șopti Évora, pe îndelete, privind cu interes pașii fugari ai bătrînului care se îndreptau spre hol. La răstimpuri, oameni necunoscuți Évorei se perindau pe lîngă sicriu, împrăștiind flori, închinăciuni. Aceasta îi privea în gol, mută, lipsită de expresie. Cînd plecau, își încînta din nou ochii cu apusul neîndurător s-o părăsească.
Se rușina de faptul că nu se simțea ca la un priveghi, purtată de o durere calmă, de o limpezime liniștitoare. Era încă plăcut surescitată de lăsarea nopții, cînd soarele se transpunea în sînge ceresc, la acel moment neconfundîndu-se cu furtuna. Simțea voluptatea pămîntului ce fierbea sub vîntul care smucea copacii, iar fulgerele își păstrau menirea de a amorți suflete din case și păduri. Évora gîndea că totuși, mortului din sicriu i se va cuveni o stea chiar pe cerul aflat în cumpănă de a se întuneca. Se întreba de ce ar privi mortul, în loc să aștepte învierea sufletului său în Univers, să poată priveghea dincolo de fereastră. Era de părere că acea carne rece și insipidă nu trebuie privegheată de oameni, ci de însăși țărîna, să se întoarcă de unde a răsărit. Dar ritualul o depășea, rămînea în muțenie ca un copil în fața terorii.
Brusc se ridică, așezîndu-se lîngă trupul Olgăi. O privi concentrată, amuțea cu privirea în sclipirea onixului de pe deget, inspirînd parfumul formolului. Genele îi erau scurte, fruntea acoperită de un breton încrețit, buzele ca două dungi vineții. Îi șopti acestei făpturi cîteva vorbe aproape de ureche, mîngîindu-i delicat mandibula încleștată:
- Nici nu știi ce vindecare simt, dragă Olga... cînd sunt aici, cu tine, și privesc apusul acesta și mă hrănesc din furtuna minunată. Dar simt și saturație, dragă Olga...
O mîngîia ca pe propria păpușă de ceară. Începu să lăcrimeze amar; se astîmpăra cu greu înfățișînd grimase de parcă și ea ar fi fost pe moarte, acolo, lîngă defuncta aproape străină. Continuă cu un ton mai potolit, la fel de șuierat:
- N-am mai spus nimănui, copilă... Dar lumea asta mi se pare din ce în ce mai seacă și neiubitoare! Mătușa uită sensul dragostei, de mama nu mai știu nimic - nu mi-au spus niciodată, de iubit nu pot iubi pe nimeni. Lumea mea se prăbușește, dar văd că nu îmi îngăduie să mor.
Privea în gol pleoapele ei, parcă așteptînd să le deschidă pentru a-i spună o poveste asemănătoare, sperînd să le conjoare aceeași durere. Dar nu le deschise.
Își apropie ochii neclintiți și respirația înspăimîntată la cîțiva centimetri de chipul ei mirositor ca un fruct acru, vrînd să observe sîngele uscat de sub gene. O întreba în gînd cum își simțea atunci spiritul eliberat de un tărîm născut din viermi. Fără vreun răgaz de întîrziere, trăsnetele îi răspundeau, parcă plesneau de fericire și forță, ca și cînd însăși Olga se manifesta prin ele cu o magică putere. Évora murmură... ,,Abia aștept să fiu și eu ca tine”. Și își duse mîna tremurîndă chiar pe pîntecul ei, apăsînd încet, plină de curiozitatea unui copil. Privi cum ceva se schimbă la Olga. Dintre buzele rîncede se risipea un lichid ciudat, asemănător sucului de prună. Îl atinse cu degetele, scurs chiar din colțul gurii. Se simțea rece ca iarna și înspăimîntător precum întunericul.
Pe loc își scoase un mic carnet ținut ascuns sub talia ciorapului și începu să scrie: ,,se întîmplă ceva straniu, Doamne! Oare e vina mea? Oare e vina celorlalți? Nu-mi pot exprima de ce mă simt infinită într-o căpere ca asta, în fața unui suflet suspendat în neant, pe cale să gust din apusul sîngeriu ce-l văzui de la fereastră, pregătită de înecul fiecărui fulger care cade aspru și jovial peste deprimarea chipului aproape secătuit de speranță. Sunt în goană după iubire, Doamne, căci din ea am răsărit dar parcă nu o mai am și nu o mai găsesc; și cînd mă aflu în alte încăperi, cu alți oameni, prin acest chip trist al meu pot vedea materia spiritului ce fuge din ochii muritorilor. Fuge, speriată de morbida lor răutate și crasul egoism... Fuge de tot ce a însămînțat răul și nimicul. Apoi eu îl caut în piatră seacă și de aceea mă consolez cu morții, stau singură și nu doresc să găsesc altceva mai bun de făcut. De la un timp nu am mai simțit divinul în nici un loc, dar regăsesc fascinația de a gusta o astfel de voluptate aici, lîngă Olga. E o străină dar îi simt sufletul cum zboară. Poate dacă era vie... Adormea ca ceilalți, și ea ar fi rămas cu ochii părăsiți de către spirit, urmînd ca eu să cotrobăi din nou în piatra seacă, adică în deznădejde.”
Se opri din scris, privi în jur. O copleși tot ce scrisese pe nerăsuflate. Scria așa doar cîteodată, cînd se lăsa pradă inspirației. Stătu un timp inertă cu ochii în caiet, neatinsă de vreun alt gînd, dar brusc își ridică bărbia din piept și zări un tînăr pe partea opusă, de după sicriu. Se simți privită cu niște ochi injectați de oboseală și o vădită agerime.
Cei doi nu se cunoșteau la primele vederi, dar se contemplau în tăcere, fără cuvinte ori inhibiții. Évora își simți buricele degetelor înghețate pe mica peniță. Tînărul purta un pulover negru și pantaloni din piele de aceeași culoare. Îi zîmbi calm și degajat, parcă mîngîind-o cu ochii prin păr, pe pielea obrajilor, pe cutele bluzei de mătase. Évora nici nu clinti, rămînînd să admire, speriată, părul lui de culoarea unei castane arse și ochii parcă pictați cu albastru închis, umbriți de două sprîncene încruntate, trăsături completate de niște buze subțiri, scrijelite. Poziția umerilor era demnă; putea inspira oricui cumpătare, iar pupilele scăldate în mici luminițe emanau încredere, dar și un spirit critic, intelectual. Évora ofta stînjenită cu chipul în pămînt, așteptînd să fie salutată.
- Bună seara, domnișoară... îndrăzni el, plecîndu-și ușor capul, cautînd să cunoască ochii Évorei.
Évora începu să se foiască pe scaun. Nu părea ca fiind țăranul îndrăgostit de Olga. Se ridică și fără să-l privească, răspunse salutului. Își spunea în gînd că ce se întîmplă e patetic, de obicei fiind foarte acidă în formalități, mai ales la un ritual de priveghere, unde mereu parcă era străină. Cu pași calculați, tînărul se opri în fața scaunului Évorei, și văzînd că aceasta nu se ridică, îngenunchează pe un picior:
- Eu mă numesc Luca. Vă simțiți bine? întrebă el cu un soi de îngrijorare în glas.
- Nu știu cum să mă simt, domnule... Évora ridică privirea, purtînd-o frenetic în jurul ei. Simțea nevoia să folosească un glas afectat, familiar.
- Există vreun set de reguli cu privire la simțuri? accentuă el ironia, rînjind. Își propti falca în palmă, așteptînd ușor amuzat răspunsul domnișoarei.
Évora se îndepărtă numaidecît de scaun și începu să-i vorbească tînărului de la distanță, elegant și grav:
- Presimt că această conversație nu este potrivită într-un astfel de moment. Simplitatea ei, jovialitatea ei nu ar face bine.
Se depărtă și el, mai mult, privind în treacăt carnetul abandonat pe scaun. Ajunsese în dreptul ferestrei care atunci ascundea un cer apăsător, împodobit de stele.
- Jovialul oricînd poate face bine. Iar mie nu îmi place simplitatea.
- Nu îți fac plăcere lucrurile mici?
Tînărul stă o clipă îngîndurat, fără să clipească, ascultînd liniștea, așezîndu-și gîndurile ce urmau să îi ofere un răspuns precis, ca pentru domnișoara din fața lui. Încerca să se apropie de Évora cu pași mici, dar rămăsese în dreptul frunții Olgăi.
- Lucrurile mici nu sunt simple. Au devenit cam forțate și stinghere în ziua de astăzi, domnișoară.
Amîndoi tăcură. Évora simțea că trebuie să se stăpînească. O privi pe Olga, gîndindu-se că pentru ultima oară, vrînd să se mai plimbe o dată prin cameră și pe lîngă ferestre înainte de plecare. Gîndea că acest tînăr era dornic de conversație; ar fi discutat subiectele cu o atîta dezinvoltură chiar în acea cameră în care se odihnește mortul. Dar cunoștea ceea ce spunea bărbatul. Un lucru mic își pierdea din simplitate cu cît își pierdea din trebuință. Interesul pentru așa ceva aproape că nu mai exista, oamenii se închinau altor zei, numai nu celor ai iubirii jertfelnice, ai păcii. Oamenilor li se păreau extrem de greu să facă gesturi naturale, de apropiere, căci înăuntrul lor nu se mai întîlneau valori înălțătoare. Évora preferă să păstreze aceste cugetări pentru ea însăși, vorbind doar cu sinele. Ar fi vrut să glăsuiască; ceva o făcea să se depărteze, deși voia să rămînă. Tînărul se arăta liniștit, privindu-i îngîndurarea. Deodată, doamna R. vociferă din camera bătrînelor:
- Évora, vino pînă aici, te rog, s-o cunoști pe madam Alma!
,,Salvată de gura lupului!”, gîndi Évora, întorcînd privirea către tînăr, rînjind pierdută. Luca o privea cu subînțeles, încrucișîndu-și mîinile, așteptînd să plece, poate să-și la revedere, ori s-o conducă chiar el la doamna R. Prea multe formalități s-ar fi ivit unele peste celelalte, lucru care nu aducea plăcere domnișoarei.
- Se pare că acum îmi cunoști și numele... zise Évora mărind ochii, depărtîndu-se încet de privirile lacome, spre cămăruța unde discutau ceilalți.
Luca rămase singur, îngînînd în singurătate afirmația. Ofta și se gîndea la această domniță, fermecat de aerul ei grav, elegant, sus-pus. Își plănuia alte abordări, mai apoi ștergîndu-le rapid din minte, crezînd că sunt copilărești și cum spunea ea, nepotrivite. Ochii nu o puteau evita pe Olga; din privirile lui către ea se citeau scuzele și rușinea.
Umbrele crengilor se plimbau pe cutele perdelei albe. Privi pe fereastră, iar mai apoi ceasul. Era destul de tîrziu în noapte ca preotul să mai apară, dar Luca încă spera la acest ritual - să se întîmple nu în mod special pentru sufletul Olgăi, ci mai degrabă s-o mai păstreze în împrejurimi pe șarmanta Évora. Privi pictura de deasupra șemineului și avu o revelație.
*
În camera alăturată, doamna R. se încingea cu prezentările către Alma și nepoata ei, sub ochii celorlalte doamne. Deochi peste deochi, vorbe peste vorbe, ajunseră să discute despre băiatul pe care îl văzu vorbind cu Évora. Alma îndrăzni să își scoată la vedere flaconul cu pastile, înghițind una, continuînd să gesticuleze violent și să vorbească peste oricine:
- Tînărul acela chipeș, da, da! Eu nu am cunoscut-o prea bine pe Olga, dar îl cunosc pe fratele ei. I-am fost profesoară cîțiva ani la Universitate... Are pasiune mare pentru pictură și fotografie. M-a imortalizat chiar și pe mine, dar am rămas neînrămată, undeva, prin atelierul facultății... femeia încercă din răsputeri să chicotească, însă Évora fu prima care-și dădu seama de impertinențele Almei, privirea ei și zîmbetul îngust incomodînd-o pe bătrînă.
Fata începu să prindă glas cînd auzi despre ,,tînărul acela chipeș” și îl păstră, continuînd:
- Vreți să spuneți că domnul cu care m-ați văzut vorbind este fratele Olgăi. Interesant lucru! Nu mi s-a spus pînă acum.
Alma își dădu a treia oară ochii peste cap, iar văzînd aceasta, tînăra se înroși de mîhnire, călcînd piciorul doamnei R. aproape imperceptibil. Strîngea pumnii mici și încerca să respire normal.
- Și încă ce vorbă! N-ați fi de acord să-i spunem cochetărie?
Doamna R. interveni, spunînd că nepoata ei nici nu știa cine murise cînd dădu buzna în cameră, cît dormea, darămite să cunoască pe domnul Luca. Nu își permitea astfel de lucruri. Apoi începu să înșiruiască mici evenimente cu privire la firea Évorei, singuratică și de netemut, dar în esență firavă, predispusă la depresie.
- Te-aș ruga să nu contemplăm un diagnostic chiar aici, mătușă, spuse tînăra, ascuțind buzele. Eu cunosc mai bine cine sunt și asta mi-e îndeajuns... încheie zîmbind amar.
Se rușina de ea privindu-se din exterior, mîhnită, deranjată; parcă dispăruse toată plăcerea și misterul dinainte, prefera să nu creadă că s-a strămutat în alt tărîm. Știa că abordările acelor cucoane răsfățate nu îi aduc stări prea înălțătoare.
- Nu trebuie să vă justificați, madam! Sunt sigură că fata dumitale e o domniță nemaipomenită, cuminte și de treabă. N-are rost să vorbim, doar o văd. Cum l-am simțit pe domnul din cameră, așa o pot simți și pe ea... teribilă, ascunzînd multe încăperi sufletești. De asta cred că le-ar face bine să vorbească. Poate și el se simte singur, cine știe...
Doamna R. interveni cu o trezire plină de vlagă, comentînd:
- Nu cred că doi oameni care se simt singuri trebuie neapărat să și vorbească, să se arate familiari. Se pot cunoaște dacă intuiția îi vor conduce pînă acolo, doar sunt oameni mari! Nu-i așa, madam Alma?
În timpul discuției feminine, cu emfaze și dulcețuri nepotrivite, Évora tăcea privind în gol. Își aminti cum era să ia parte la ceva ce nu dorea cu nici un chip. Se gîndea că asta trebuia să i se întîmple dacă merge la un priveghi. Din astfel de soi moral se năștea lume atunci. Și încă ea putea fi norocoasa, născută într-o generație cît de cît umană. Zecile de minute treceau cumplit de încet, însă cucoanele n-aveau de gînd să se oprească, și nici sentimentul de siguranță nu dispărea.
Nepoata doamnei R. se simți privită, văzînd în prag vîrful unul pantof bărbătesc. Avu instinctul de a țipa, ordonînd individului care asculta conversația și totodată privea insistent, să se arate ori să se depărteze de ușă. La un moment dat, mai orice gînd înceta să apară; tînăra simți că instinctul ei ar fi fost o reacție jignitoare, isterică, și realiză că spiritul său a fost totalmente consumat în acea seară. Trecură alte minute cîtă vreme ea gîndi și răzgîndi acestea. Brusc, luă hotărîrea de a pleca, luîndu-și rămas bun cu dezinvoltură de la Alma:
- Mă scuzați, dar cred că am să merg în camera Olgăi, simt că ar merita s-o mai priveghez pînă am să mă retrag de tot cu mătușa. Noi două am trăit o relație minunată în copilărie, Olga mereu voia să mă scoată din ale mele, rugîndu-mă cu ochii frumoși să batem mingea afară; și acum îmi amintesc, spuse ea, fixînd un zîmbet simplu, plăcut și natural. Mi-a părut bine de cunoștință, doamnă Alma.
Întinse mîna către bătrînă, mimînd c-o sărută, apoi atinse în treacăt, cu delicatețe, umărul doamnei R. și se făcu nevăzută, lăsînd femeile copleșite în urma ei. Doamna Alma nu a fost lăsată să-și ia rămas bun, astfel, Évora nici nu-i auzi răspunsul.
*
Olga era neschimbată, albă, rece și frumoasă, demnă de sărutări îngerești. Fereastra rămase închisă, ploaia bătea în geamurile ei tot mai abitir. Atmosfera din cameră se moleșea cu fiecare scînteie proaspătă ce răsărea din șemineu. Luca se așezase turcește, ca un copil, chiar în fața acestuia; arunca în foc niște hîrtiuțe și bețișoare pe care le ținea în mînă. Évora se întreba ce fel de hîrtii erau acelea, dacă ar fi scris ceva în seara aceea, pentru cine ar fi scris... Luca îi părea blînd și diferit. Liniștea cu care se împodobea o făcea pe Évora să își pună diverse întrebări, dacă așa a fost mereu, ori păstra dinadins tăcerea ca să pară un altcineva. Lumina candidă a focului îi mîngîia sobrietatea chipului alb și obosit. Parcă acum și-ar fi dorit să se apropie de el.
După un timp, dorința i se împlini. Deasupra șemineului domnea o operă de artă. Évora își simți ochii sorbiți de acel albastru puternic din valuri și de roșeața vișinie a corabiei; putea auzi vîltoarea care cobora din cerurile pictate, strecurîndu-se dincolo de valuri, îngrozind prin tormentele ei toți corăbierii însetați și înfometați. Zîmbetul ei era hipnotic, de parcă se scufundase în furtuna pictată. Un gust sărat îi inundă, atunci, gura. Luca întorsese capul, o surprinse zîmbind, atrasă de frumusețea tabloului.
- Puteți privi mai îndeaproape, Évora! spuse el cu grijă, de teamă să nu greșească.
Évora suspină, îndreptîndu-și pașii către șemineu. Privi un timp focul, apoi pe Luca, și se așeză lîngă dînsul. La acel moment, amîndoi își strămutară privirile către tablou. Puteau să vadă și femeile îmbrăcate în negru, ce pîndeau fiecare mișcare stînd în holul strîmt. Nu se simțeau stingheriți de ele. Tabloul îi apropiase. Évora îndrăzni să întrebe:
- De unde ai cumpărat așa ceva? și făcu un semn cu degetul către pictura care dăinuia deasupra lor. Sensibilitatea cu care a fost redat mă înfioară nespus, continuă tînăra cu interes. Mi-a lăsat gura apă.
Luca își lăsă capul într-o parte, ca și cînd i-ar fi fost mult prea dragă domnișoara, apoi își arătă dantura îngrijită frecîndu-și mîinile, parcă mîndru dar mai degrabă mișcat.
- Se pare că vă transpuneți de minune. Nu e o pictură în sine, am încercat doar să reproduc un pictor belgian.
Évora rămase impresionată, cu mîinile împreunate, gemînd scurt de plăcere, ca și cînd ar fi fost o alta, înfruptîndu-se din fructele zeilor. Luca zîmbea încurajator. Simțea că domnișoara i se deschide ca o floare, își arată simțirile și adevăratele cuvinte. Fata se ridică, îl privi pe tînăr în ochi și duse mîna către pînză. O atingea atent cu buricele degetelor, estimînd.
- Nu îmi pot explica de ce spui că nu-i o pictură. Eu doar o văd... pictată, îmi pot da seama că e ulei, încă se poate ghici mirosul terebentinei. Dar despre semnătură nu înțeleg nimic, conchise ea inocent.
- Sunt două semnături. A mea și a lui Alfred Stevens, adevăratul pictor. Acel om a gîndit și simțit adevărata natură a peisajului. Eu doar am încercat să reproduc, să intuiesc amestecurile de culori și felul în care le așeza acest Stevens pe falnica pînză, în urmă cu un secol. Am studiat foarte mult. A fost un experiment interesant, mama insistă să îl atîrne aici.
Évora își reluă locul. Îl asculta curioasă, neschițînd nici un gest, purtîndu-se în liniște deplină.
- Simt un pic de rușine acum, te las să cotrobăi în sufletul meu, mărturisi cu teamă Luca.
- Dar ai muri de rușine dacă ai ști că am fost de ceva timp acolo, înăuntru? îl întrebă aceasta cu ochii pe jumătate închiși.
Luca se prefăcu atins, ducîndu-și mîna către piept. Faptul că nu știa cum să-i răspundă era adevărat; alese eschivarea. Hotărî să nu se lase copleșit cu totul.
- Domnișoară! Nu știți ce spuneți.
- Spun doar că această reproducere e minunată, ai fost un actor deosebit cît ai pictat-o. Te-ai reîncarnat în Alfred Stevens, ai sorbit spiritul din porii picturii, etalîndu-ți dorința de a retrăi acel colț de purgatoriu mirific. Și iată... minunea, zise Évora, gesticulînd către tablou. Ce suflet trebuie să aibă un artist! Doamne! Évora se lăsă cuprinsă de frenezie și simțea cum i se naște din nou sufletul; uită de Olga, de doamna R. și de sălbatica Alma.
Luca aprecia nespus de mult complimentele. Știa și el că acelea, de fapt, nu erau complezențe, ci o privire mai adîncă, întreaga lui analiză. Évora nu putea fi adepta lucrurilor mărunte. Ar fi îndrăznit să-i sărute mîinile, dar se potoli, spunîndu-și că momentul nu sosise. Femeia din fața lui aprecia pictura, scria, se timora din pricina societății, avea maniere alese. Tînărul parcă se privea în oglinda apei. Îi făcea plăcere să aibă o cunoștință cu care să împărășească idei și simțiri, lucru ce nu-l mai făcuse din facultate.
Timpul se opri în loc. Cei doi tineri cunoscură travaliul vorbelor. S-au întins la vorbă pînă cînd fiecare începu să măturisească părticele din trecuturile familiilor lor. Luca studiase tehnicile imortalizării în culoare și grafit, mai apoi în fotografie, găsindu-și un confortabil loc de muncă. Olga îi era soră, dar mult prea străină și depărtată ca să o denumească astfel. Odată cu despărțirea părinților s-au depărtat și frații, fiind copii născuți de mamă, însă de tați diferiți. Olga suferea din pricina acelor vremuri nefaste, refugiindu-se în camera ei, vorbind din ce în ce mai puțin, visînd necontenit. Băiatul nici nu simțea că avusese vreodată o soră, de aceea era atît de puțin afectat. Mama lor era sfîrșită, Luca rămase cu gîndul la conștiința ei încărcată. Évora mărturisi cu roșeață în obraji regretele și toate cele întîmplate; cînd auzi de la mătușă despre nenorocire, nici nu-și mai amintea de biata defunctă. Povestea cu afectare frînturi din copilăria ei confuză, cînd nu știa nimic de mama ei; aceasta apărea mereu alta. Sora acesteia o învățase că toți copiii sunt, au fost și vor fi născuți din iubire, și cu timpul, o îndruma să-și reprime dorința de cunoaștere a părinților.
Évora nu știa de ce simți nevoia să discute despre familie atît de deschis. Pentru o primă întîlnire cu un străin, acel lucru ar fi fost de neconceput. La sfîrșit, amîndoi se simțiră triști și îngîndurați. Își amintiră cum și ce au fost și cum au ajuns. Deodată, Évora privi spre pictură, mai apoi către Luca:
- Am vrut să-ți spun de ceva timp, dar parcă acel albastru din pictură e luat cu mîna din ochii tăi și pus acolo...
Luca o privi  mirat, zîmbind discret.
- Sunt măgulit, domnișoară dragă! Poate chiar așa și e...
- Sunt sigură că este. Ți-ai strecurat energia atît de adînc și maiestuos, încît pigmentul din ochii dumitale s-a răzvrătit asupra pînzei! Și acolo a rămas! cuvîntă ea pe nerăsuflate.
Évora mimă un gest copilăresc, bătînd din palme. Se ridică ușor, văzînd cum bătrînele începeau să se strîngă în camera Olgăi. Se împuternici însă, privind din nou frumosul tablou și pe Luca. Spiritul ei dăinuia din nou. Cîteva doamne se așezară pe scaune din jurul sicriului. Aburii împrăștiați ai alcoolului tăiau răsuflarea, liniștea se transformă într-o comedie de prost gust. Trupul inert al Olgăi răbda stingherit în mătăsurile zadarnice, ca și cînd locul lui n-ar fi fost acolo. Trăsăturile ridate și viclene ale femeilor ce șușoteau și plîngeau în scaune, se arătau trecute de cincizeci de ani, teribile, străvezii. Se pregăteau de mascaradă. Sentimentul straniu era încurajat de discuții simple și condoleanțe parcă oferite într-o continuă bătaie de joc.
*
Preotul nu mai apăru în acea noapte.
Agonia din cameră se disipa cu cît oamenii plecau. Apăruse și mama Olgăi; atunci Luca dispăru. Évora își aminti brusc de vîrful pantofului bărbătesc din fața ușii - semn că cineva ar fi vrut să asculte cu ardoare vocea nepoatei doamnei R care atunci lua parte la conversație. Încercă să își amintească și de modelul lui Luca, pentru a compara. Nu știa încă dacă el fusese ori mintea îi juca feste. Între timp, mătușa se cuibări la brațul Évorei, rugînd-o în șoaptă să își ia ,,rămas bun” de la Olga, căci se vor întoarce ziua următoare. Amîndouă au strîns mîinile, pe rînd, fiecarei doamne din cameră. Nepoata doamnei R. privi în urma ei cu dezgust și mirare. Luca nu apăruse nici atunci. N-a mai apucat să întrebe nimic, nici nu vorbi despre el către mătușă. În minte îi rămase imaginea tabloului și o alta, vagă, a bătrînelor din camera Olgăi. Priveghiul continuă și fără Évora.
Oricare străin putea observa că nimeni din acea cameră n-o cunoscuse într-adevăr pe defunctă. Évora gîndea că mai degrabă ea însăși ar fi avut băgare de seamă în privința firii copilei moarte, cît a stat lîngă ea, să privească apusul. O cunoscu mai bine și mai profund. Îi cunoscu și fratele - omul care aprinse o scînteie insolită prin adîncul sufletului Évorei. Spera să-l reîntîlnească dis-de-dimineață.