Miraj

Se-așează o pasăre la fereastra mea

Cu tăcerea copilăriei surdo-mute

Nu m-aștept la o alinare, la un cînt

Dar o simt – își scutură aripa rece

Și dispare.

Lumina se scurge agale pe sub pleoape

Cade și ea, cu vrajbă, în mormînt

Îi aștept revenirea cu obrajii tremurînd…

Dar vine ceasul cînd mă mîngîie pe gene, blînd

Și dispare.

Mama e precum o salbă de tristeți și rugăciuni

Zîmbește mereu și nu-i pot răspunde nicicînd

Se uită la mine, se uită la ceas

Nimeni, nimic nu spune.

Dar vine la urmă, obosită și matură

Surîsul ei adînc mă-nfioară

Cu buzele descătușate… abia-mi murmură.

Și dispare.

Mă strînge umil, la pieptul său, Melancolia

O veche consoartă aproape depărtată

Cu un șirag de perle ce par că s-au topit,

Îmi îngînă blesteme și-i mulțumesc pentru vioară

Dar cînd îmi simte sărutul, mă uită, mă reneagă

Și dispare.

Și dacă simt că pînă și bălțile putrezi au devenit lut,

Nu mai există speranță în agonia seacă a vremii

Nu mă mai petrece nici o umbră de înviere

Atunci El devine consolarea, cu suspinu-I lipsit de identitate

Are flori în mîini și-n Spirit ce nu trebuie udate nicidoată

Se-ndură să mă gîdile cu daruri și cu harpe,

Cu îngeri molatici pe care nu-i cunosc;

Cinstim pe rînd cei mai virtuoși munți cu pașii noștri,

Iar la o privire către Lume, de sus, văd Melancolia!

Mi-atinge Domnul obrazul din suflet și întreabă: doare?

…Și dispare…

Marea fără țărm, tăcerea

Vino, să te înconjor cu tăcerea mea,

Căci promit solemn și cu buzele strînse

Nu mi-ai reproșa nimic, vreodată, iubite!

Și de vei o face, ai să te-ntorci curînd -

Așa face zurbagiul cînd se satură de cîntec,

Vine și se-așează... în marea de pustiu!

Și pustiul îl primește... în și mai tainică tăcere,

Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,

Mai multă nostalgie decît un ascet sordid,

Zvîrcolit în chin amar, prin turnuri de exil,

Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,

Decît un zbor al unei păsări în declin.

Și pentru că răzbați în visul meu de-apururi,

Răzbați urlînd, bătînd un ritm anevoios

Cu tîmplele-ți deștepte și inima din lacrimi

Cu mîinile de alb – cu pieptul tău de patimi

Așteptînd să te șterg din linia orizontului

Sufletului meu – loc murdar, dar ne-ntinat

De nimeni, niciodată...

Pentru că pînă-n ziua de azi, cînd te-auzii iar

M-am rugat să te înconjor cu tăcerea mea.

De vei dori, de vei lăsa un ceas din trupu-ți

- Atît de ceresc, de serafim - să-l închin tăcerii,

Nu vreau a ști – mila ta ar inhiba făptura

Și-n loc de liniște, te-ar înconjura aștri ludici

Și iară te-ai depărta pribeag, nevăzut de mine...

19.05.2017

Mișcarea lumii m-amețește,

De aceea, i-am spus ,,adio”

Căci e o fantezie lugubră

Pe care n-am chemat-o,

Nedorind a-i respira aerul vreodată.

Are ochii mici și moi,

Și mă privește străin

Cînd dorm zilele deșarte -

E ca o moarte conștientă

Ce stă continuu, nevorbită

Întru paloarea obrajilor mei.

Abia acum, în plinătatea întunericului

O aud reproșînd cu murmur înghețat:

,,Nu mai e loc și pentru al tău blestem!”

Mîine am să sparg leagănul simțirilor,

Las lemnul putred la o groapă

Unde se-aud ecouri de păsări năucite,

Mame triste care n-au cui să mai ofere

Firimituri cu dragoste și-un ciripit candid.

Și mîine, am să tac precum o piatră

Întrupată-n visul meu de voluptate

Pe care îl pictam neștiutor la naștere

Departe de trista mișcare-a lumii.

Se mai înnoptează un suflet

Care plînge, plînge-a secetă

Seamănă c-o salcie deasupra bălții

Încăpățînată să se mai oglindească.

Dar cui îi mai pasă de moartea unui fir de lumînare?

Cine-ar mai tresări dacă buruienile ne-ar încolți?

Doar vitejii, cei în chip de înger cu sufletul

Care nu se-ntreabă cît de lung e drumul prin pucioasă.

Testament fără sfîrșit

Tristețea mea chemase ploaia

Dar nici unul dintre ei nu știa...

Și stăteau singuri, tare singuri

Dincolo de ferestre, bîjbîind

Dimpreună cu întunericul –

Iar acesta le vorbea mereu,

Dar nimeni nu înțelegea.

Urma să-i înghită ploaia

Doar frigul de sub gene,

Cînd lacrimile se uscau.

Dar ploii îi era lehamite.

Timpul trecu de mult,

Și tot se întrebau:

Oare mai există ceva dincolo de cer?

Luminile agitate din pumnii de ceară

Nu-i trezeau din visul mincinos!

Nu realizați cît de singuri sunteți

Cînd pașteți pe un cîmp-miraj,

Cînd pur și simplu, existați,

Dar rămîneți străini pentru Lume.

Vă admir buzele cînd susțineți profund

Cum marea e a voastră, și aerul, și nopțile,

Boltă unduitoare a negării singurătății...

Detest  curajul de a privi un surîs în oglindă,

Frumusețe mesianică  ați putea întrezări

Dar nu vedeți singurătatea cum zîmbește?

Nu voi cuteza din a rîde împreună cu voi

În timp ce gîndurile se topesc

Precum carnea de război,

N-am de gînd să vă zgudui cu nemiluire soarta

Într-un colț nevăzut și-amar stau și vă spun...

Dar, mereu, singurul drum a fost...

Singurătatea