,,...și singurătatea, care mă calcă pe picioarele inimii, pe suflul greoi și gîndul rătăcit... pe care o văd în fiecare seară, cînd clipa m-aduce la fereastră, să citesc în picurii de ploaie... printre care, a deznădejdii respirație, pare de fum - e stingerea unei candele cuminți. Trecătorii văd, întorc capul, speriați de apariția lucie și calmă de la pervaz, evită gîndul că exist; apoi se leagănă și ei pe străzi într-un vaiet auzit doar de mine, să uite de haloul vieții, proscris la naștere pentru fiecare. Mă doare singurătatea, că aș urla... iar inimii i-aș amputa membrele dulci și inocente, nedemne de asemenea trup. Sunt în orașul meu cel drag, unde centenarii copaci tind să-mi vorbească mereu, ori de cîte ori mă priponesc sub crengile adînc sculptate în noapte... Toamna îi ia la ea, asta văd, ca o bună mamă, tristă în resemnarea ei, ce nu se obosește nicicînd să-și spele unica rochie de postav, și nici ea n-ar mai vrea să existe, parcă... Se simte la fel de părăsită, sorbind frunzele lor, agitînd firele buruienilor rămase, vlăguind o ploaie aspră deasupra fiecărui suflet. E momentul ei de glorie, să îmbrace natura pînă atunci vie, cu visul ei rănit, de nimeni tăinuit vreodată...
Nu pot număra toate vremile în care am scris despre această încîntătoare prezență, un anotimp al morții, care pentru toți ochii ignoranți de afară, pare extrem de urîtă și legiuitoare. Puțini își dau seama de faptul că omul melancolic se preface într-un suflet mic, îngeresc, atunci cînd asistă la scurgerea timpului peste natură, simte compasiunea și curajul de a viețui pe mai departe, întrucît se confundă cu frunza strivită din fața-i, și-și spune că nu mai poate fi singur, toată energia ei pierdută plăsmuindu-se peste ființa sa; astfel, nu am mai spune că e pierdută, nu se strecoară nici în pămînt, nici în atmosferă, ci în gîndul sălbaticului, al singuraticului, al nedoritului, al celui care așteaptă pe un culoar întunecat, privind în gol, imaginîndu-și lumina unui amurg care alintă la întîmplare stoluri de corbi.”

In the highlands of Darkness

In the highlands of Darkness

Whispers are growing...

In the highlands of Darkness

I am watering again flowers of tears...

With glances from a distant past.

In the highlands of Sorrow

I forgot my simple lure

Gods from there wanted me

To embrace the skin of solitude.

One day,

On the hill of Forgiveness

I kneeled and praying,

My flowers of tears dissolved.

Then a dream veiled my face

And made me see another light

Where, another hill comprised

Petals of my darling's soul...

And they gently touched me

With the warmest blood

And they grievened called me

Asking if I miss the road...

The road of our eternal love.

In a blink of light

Through the new, pale

Blossoming flowers of tears,

The end was my falling

From the hill of Forgiveness.

When I wanted to touch

The revelation, the dream

Which was veiling my unseeing face

I swore then, my darling returned...

But I found myself standing

Inert, again

In the highlands of Darkness.

One memory of a God,
 From the highlands of Sorrow
Hums ironically to me a tale
About dreams that I must deny
In their profane and reduced beauty!
My words are faint, dried of meaning
Rotten as autumnal leaves...
But a choir down in my diseaded mind
Tells me once more to savour the dream.

The battle is giving
Between the hills of a Poet's Life
Where the weapons are his Soul's strings...

In the hills of Darkness she shouts:
I will never need you again, Land of nothingness.
And the Darkness laughed...
In the hills of the Sorrow she sung:
I will never let you absorb me again, Land of Tears.
And the Sorrow sighed...
In the hills of Forgiveness she cried:
I will never recognize you again, Land of Sense.
And the Forgiveness soaked her hand...

To the hills stand upon them all
She quietly flied away...
Tasting again the reverie of her darling,
Which gave her a sweet lie to die for,
Making her forgetting the poor unshared love.