duminică, 29 septembrie 2013

Ploi timpurii

Eu aveam corpul rece, aşa realizasem după ce şterg oglinda de aburime şi mă văd ca în ocean virtual, albă, pierită de bronzul de pe marginile umerilor, de astă vară chibzuită. Cu ieşiri forţate. Meditaţie sub presiune. Şoptesc doar fum cald, iar corpul nud e ca o pâine cu fierbinţeală moale şi proaspătă, amăgind punga, făcând-o opacă. Şi de abia m-am găsit cu septembrie, e devreme, dar o să fie în curând octombrie. Am faţa albă, picurată, şi îmi place. Or să se usuce şi sprâncenele după ce mă tirez în sufragerie, iar când voi clipi, genele sigur vor rămâne de o udăciune rece şi supărată. Va fi ca la teatru, ca după lacrimi. Nu prea ştiu ce vreau să spun, deşi plouă.
...ca dinţi se afişează frunzele de după ferestrele parterului, unii strălucitori, sunt paturile verzi stând sub ploaia care s-a acomodat de mai bine de douăsprezece ore în orăşel. Aş vrea să plouă ca viituri pentru totdeauna, fără vreo inundaţie. Am să o accept doar când voi deschide gura şi mă voi lăsa hrănită de infinitul stând sub convenţia care nu mi-a plăcut niciodată...

vineri, 27 septembrie 2013

Mic şi banal

Savurător de plăcut este să ai o vineri după ora paisprezece, în mâini, în minţi odihnite, fără dureri de tâmple chiar de ai spasmat şi îngheţat la ora de română, pentru perioadele literaturii de spus fără întrerupere, iar cu o consecinţă negativă, să ai doi direct între pereţii albaştri ai catalogului. Am fost prima pusă la încercare, deşi ultima din acel lăcaş, şi m-am încurcat când să zic de Ureche. Grigore. Era prima şi cea mai puerilă perioadă de reţinut. Dar eu tremuram şi inima se zbătea în încordare mai ceva ca oricând, lăsând pauze mari pentru gândire, dar tot ce a fost, a fost să pronunţ retorismul ,,ce drac?'' şi ,,la naiba''. A doua perioadă am spus-o corect, iar în sfârşit, am promis profei de română o jertfire a urechii.
Mi-a plăcut tare mult astăzi să mă plimb prin oraş, după cursuri, să-mi fie frig la mânecă scurtă de mătase în septembrie, cu muzica pe la timpane. Nu am avut dureri de cap, cum spuneam, şi deja intrasem în pre-sfârşitul săptămânii. Senzaţiile m-au făcut să zâmbesc şi îmi descărcam subconştientul cu fiece mahmureală ca şi stil, scrisă până în momentul decisiv, ăla dintre a intra în casă ori a intra în alt parc. Mi-ar fi plăcut să-l am pe Roman după umărul stâng, mereu îmi închipuiam, cât mergeam pe o alee, că-mi stă precum dracul pe umeraşul cu antebraţ mai slab. Muzica se potrivea cu fiecare închipuire şi puteam spune că tot în acea drumeţie monotonă încercam să ghicesc ochii trecătorilor. Să îi pătrund adânc şi scormonesc cu genele, dar fără să clipesc prea adesea. Simţeam că transmit jubilarea mea deasupra cerului tare, şi cenuşiu... A fost o atmosferă ca din gura unui lup din munţi, proaspătă şi gri. Era linişte în oraş, vrând să zic, mai puţine figuri comune şi oameni mai frumoşi, vestimentare mai diverse. Ultimele semne din soare flirtau cu un geam de balcon, de la un etaj îndepărtat, de bloc. Mă irita la culme reflecţia. De foarte multe ori m-am uitat la cer astăzi, mi-am întins gâtul şi mimat că respir din ce în ce mai bun aer, (căci prăjiturile bune mereu sunt în dulapul la care nu ajungi...) şi am mers cu ochii închişi, pentru echilibru, eram curioasă dacă muzica mă ghidează, amintindu-mi bineînţeles de Roman, din nou. Şi din zisele lui, el se simţea ghidat. Mi-am dat seama că nu mai e mult până la apus şi l-am admirat când traversam. Asfaltul era mat, cu maşini grăbite, iar soarele apunând le apăsa, la îngustarea liniilor străzii, spre îndepărtare.
Mă îmbrăţişează o toamnă cu soare, brusc, deşi nu duc lipsa uneia ca ea. În viaţa lui, tare mort şi trecător se mişca fum al unei ţigări. Era lăsată proaspăt de izbelişte într-o fântână uitată de vară şi înfloriri, cu o apă din groapă amestecată de calvar în cafea. Aşa suna plimbarea ei, a ţigării plutitoare pe deasupra. Captasem secvenţa pentru care a meritat abandonul: sărutul dintre două fete cărând rucsacuri. M-a înspăimântat dublul artei frumoase transformate în urât. Iar apoi, magicul zilei - m-a întors pe o parte - care mă trimitea la gândul că seara voi trece pe lângă barul cu măsuţe lemnoase de afară, şi tot pe lângă tinereţe îmbrăcată în negru predominant, mă fericea pentru foarte puţin. Simţeam cum pe rând mi se umflă picioarele şi doream să mă car în patul meu. Iar ajung acasă şi nu mai am resurse, dulce cât de cât, doar să fie prezent, însă încerc să sugrum, să strâng urletele zburând după dulciuri şi să ascult în toată camera nişte muzică acustică. O să închid din nou ochii pentru ritualul vorbind singură, ca să nu inhib sufletul şi mintea. Dar nu am să adorm, promit, Roman

duminică, 22 septembrie 2013

Dura catalepsie

Voci de înger sfredelesc murdarul rece
Pianul aduce zări de poveste
Acompaniament de neagresat şi neatins
Care îndură motive, de sudoare de oceane golaşe, intense
Şi lovituri ca urlete din laringe neuns
Îmi pare bine că am ajuns unde-am ajuns,
Relativ...
Dar mai am ceva, tortura…
Ceara mea cerşeşte prezenţa ta,
Agonia zâmbeşte umplându-mi cununa

Iar tu lacrimezi în fotografie, privind una.
Nu va mai trebui sa construiesc nimic, niciodată
Se va simţi să gândesc singură animaţii de pătruns,
Chiar şi liane cu boboci de flori
 ....prinse-n golurile literelor
Se vor ofili la fiecare citire
Şi mă voi întrista de naratarul ce n-a fost blând
În note,
Dar nu pretind cum pretind de la tine, îngere,
că va fi blând vreodată

Un dirijor captiv.

Magicul

Dar ce este iubirea?
Iubirea era ceva ce doar moartea trebuia să înlăture. Androginia e sublimă, e dedicarea ce poate fi o eroare sau un tărâm veşnic schiţat în atmosferă. Oamenii nu mai sunt de poveste... Nu se mai scriu cărţi bune. Oamenii sunt de plâns, acum. Plâng pentru ei. Ei spun că nu au timp, când timpul se poate opri oricând jelesc. 
Mai rar credem în lacrimi, însă minciuna asta străină implantată în sufletele lor, merită fiecare secreţie. Sufletele de azi, care mişună în exaltarea exterioară a obiectelor considerate valoroase de alte părţi dezvoltate din om (comercialul), nu mai deţin geniul din spirit; a pierit, fără urma de atunci. Geniul era fantezia învăluitoare, care să dea pe spate neamul de dincolo, posibila creştere de după moarte, etanolul artistic, trăirea într-alt corp materializat sentimental, cunoaşterea profundă, o tăcere peste priviri, învelite în mediu ce plesneşte a natură. Nu mai au cum să îşi găsească stilul, ochii, suflările, nu au idee despre căutare, bucata care ar putea să completeze cu ei. Nici măcar în deja-vuuri nu mai cred, în aşa-zis destin. Era frumos înainte să crezi în destin, o credeai cu mai multă puritate şi nu grija înconjurului uman. Orice era subiectiv într-alte vremuri, iar astăzi ei fac doar să ocolească, să plonjeze în alt fel de topicuri... Cine mai vorbeşte ore întregi de iubire? Ce pereche? Insectele? Ele nu se bucură de cuvinte, dar felul în care ţin de cald cu aripile, ori se zbat pentru puţină desfătare în răcoare, este magnific. Totul a devenit încadrat în tipuri acum. Oamenii aveau universurile lor, paralele în conţinut, intersectate în sens. Aceleaşi veşminte, carne etalată pe pământuri, măşti false, zâmbete ironice care sfidează omenescul, introducerea unei apariţii în omul din tine, ce nu se mai crede spirit. Uităm de acesta când ne grăbim, pe trotuare; înjurăm cerşetorii şi ne punem copiii pe bucăţi de plastic neatractive. Aceste lucruri nu emană iubire, dar adevărul este că ne-am schimbat, în rău. Mai avem speranţă, şi am s-o spun în sfârşit. Iubirea era un ideal de trăiri, un tot unitar, după jocurile minţii şi încălzirea lipicioasă a eurilor interioare. Trufia prin contopire este doar oferirea spiritului, un sistem mai acordat pe note de plăceri trecătoare. Un lucru merită să i se atribuie iubirii: nesfârşitul, ,,acel ceva'', al nouălea simţ în al nouălea cer... Am observat că sunt contemplate gestica scrisă din textele studiate la şcoală în gimnaziu şi liceu... Cât de scârbos. Învăţământ, simţire? Cum, unde? În realitate, în aşa-zisa androginie pe care o văd pretinsă acum, nu se simte contemplarea. Nu există.Le simt ca pe nişte răni, cineva mi-a spus ca am să-mi găsesc recompensa pentru viaţă şi această lume cât un şir de infinit neştiut, conformist, batjocoritor alene, credul. Recompensele pe care le văd sunt acru de inutile. Sunt vagi, deşi atât de transparente, foarte previzibile. Ai zice că în fiecare (artist, om vechi) găseşti un Rege al Revelaţiei, atât de scunde sunt talentele celorlalţi, mulţi... Iubirea o găseşti călătorind cu sufletul tău lângă cel ce înţelege, bând cafea, stând în frig şi nesimţind frigul împreună, când ai parte de neobişnuit şi totuşi nu foloşeşti acest antonim, pentru că din start nu există noţiunea de ,,obişnuit'' (peste tot sunt regi şi regine, spiritisme câştigate, săruturi frumoase), când culegi şi mănânci fructele în natură, tot împreună cu sufletul, pătezi iarba de roşu şi se simt fiorii energiei a două karme. 
Acum scriu în acest sfârşit despre artişti: îi rog pe ei să iubească frumos, să se facă artişti, să înţeleagă arta şi să îndepărteze şablonurile murdare cu nevoi deja ştiute de noi, să nu le mediatizeze, doar să le ocolească, să se fericească de orice suflet care poate să surâdă - şi vă veţi da seama cine simte şi spune fără ascundere. Orice să simtă, doar apăsător şi audibil, chiar şi inhibarea să se manifeste în semne, să urle pe câmpuri, ca şi elementele să se odihnească în spontaneitate mai grăbit...

vineri, 20 septembrie 2013

shy rain, little sneeze

Stătea în mintea ei închistată de prea multă efuziune a indivizilor pierduţi pe drum de ani evidenţi. 
Ce bătrână şi dezordonată era ploaia. Se mişca prin aerul răcit deasupra felinarului, iar sub pomi toată înţelepciunea era uscată. Porni apoi în strat îndestulat pe acoperişurile cărămizii. Poetul amuţea sub un bac spart, un solar ineficient, un reflector care obosise şi se desprinse de versurile studentei spontane de acasă, animatoare de vervă. 
Mirosea deja a trecut, această ploaie, şi iubitor de înţelepţie; ciripea parcă ajutor în noapte, noaptea unei toamne conformate, marcante.
Mintea îi joacă feste imparţiale, ori cerul e la teatru...
Se ruga să plouă mărunt ca strânsorile pe cale de vătămare. I se mişcă picioarele ca şi crengi întrerupte din creştere, are buze roşii de lac, umezite de salivă şi înroşite de natură, sângele spasmic. A lăsat în urmă un apus şi un răsărit după plecarea bunicii, care o luase pe alte trepte atunci când amândouă începuseră un timp dedicat grijilor cu privire la auzurile de lemn trosnit, şi îşi doreau, visau la un şemineu. Umerii hoinarei cântau în operă un alb plin de raze întunecare, citindu-le atent pe cele aflate pe şuviţe de podoabă. Apa înfrigura pielea fetei posedate de naftalină, o naftalină crudă - rudă cu rochie neagră, luată din groapa de sub pat. Se afla pe trotuare, cărări, în toată splendoarea ei necontrolată, sub valuri lichide continue, cu mugurii mentolaţi, de copilă, cu pielea brăzdată de pori violaţi de temperaturi neaşteptate, şi mâinile tremurânde în procesul exorcizării filosofice de la acea oră.
Cu câteva zile în urmă, privise la nişte ochi la care nu visase că poate va privi... Dar i-a ghicit, şi s-a inhibat să îi guste cu ai ei. Tot ce îşi cerea, era o şansă de a îndrăzni spre pasul măcar fugitiv pentru a nu-i mai uita. În sfârşitul descoperirii şi-a dat seama împreună cu cerul că e ireversibilă implantarea privirii, în memoria credincioasă şi pustie. Poposise. Era o mândreţe de stare confuzionistă, care până şi spălată se ivea mai cu patos, ca toba unui negru. 
Era omul ca din poveşti, trist, rece, îndurător, plecat cu valiza în îndepărtare. Fiinţa din realitate continua să îl privească tot din depărtare, o distanţă incorectă, rău-venită şi neputincioasă în vederea curajului liber-surâs cu urechile pline de muzică, de după miracolul recunoaşterii acelor chei folosite, prea forţate în încuietori nepotrivite. Fata privea tabloul lor ca dintr-un colaj inventat de mână, cu doi adolescenţi robiţi de singurătate şi cufundaţi în litere romane, aplecate. Singurătate era cuvântul care descria pulsaţia existenţei în acel oraş, cel puţin; în acea lume la fel peste tot. Uneori se simţeau ca scriitorii, privind, prin geamurile sparte, la oameni ajunşi medici, jurnalişti, bibliotecari - prezenţi fără a putea molipsi cu metaforă vreo inspiraţie, a vreunuia. Erau trişti pentru că nu îşi trăiesc visele reflectate. Dar ştiau cum să mânuiască maşina de scris atunci când rănile dor. Avea ochii verzi, terminaţiile zâmbetului erau aceleaşi întotdeauna. Avangardistul nu zâmbea; părul dat peste cap, abundând de sebum şi stilul lui Eminescu. Îi sucea priviri, zgârcit, şi îşi acoperea cu dinţii buza inferioară cât copila îşi rezerva timiditatea în cuticulele şi aşa roase. El i-a şoptit o proză despre cât de minunată e, de la carourile roşii şi negre, un şah atrăgător, maliţios, până la ochii la fel de verzi şi scrierile, ca exact pe simţul lui, din jurnal. Se plimbau, iar ea nu şoptea nimic, doar suspina şi scâncea neputinţe, emoţii cât moartea aflată sub mai multe perdele ale fantomelor. El a promis că va mai semnala momente de petrecut după şcoală, în cafeneaua proaspăt-dărâmata, în nopţile neaşteptate, pe lângă muzeul închis. Se aflau atât de aproape… El murise, efectiv; acel rece deja exprima dintr-a-ntâia înfăţişare.
Erau fericiţi pentru că şi-au zâmbit, s-au împăcat şi nu au mai avut vreo revedere, niciodată. Poate se vor întâlni într-o zi, dar momentul a meritat un ,,niciodată’’.
Şi fata a rămas lăcrimând înăuntrul ei regrete şi ceasuri. O zgâlţâia dorul …de ochi, şi valul ei cartografiind degetele baiatului, albe, de drog.



miercuri, 18 septembrie 2013

Ştii tu câta oară

Mi-am lăsat barbă mată, ca veşmântul tău,
Niciodată mai notorie ca ,,tomnatica astăzi'',
Când te-am adulmecat a ştii tu câta oară
Şi am crezut că păşesc pe metafore scârboase.

Dar am paşit pe frumuseţi vechi,
Am zbierat de departe, pe ferestre tânguite,
Sorbind gazon de familie tristă
Scăpând din tainele sfârşiturilor de zi mâhnite.

Cum stelele au poveste pentru fiecare,
Un cer, ieri, m-a pus să-ţi cânt
Cum te-am ciupit prima oară în palmă
Şi ţi-am răspicat orice plan al sorţii tale.

Am uitat jurnalul lipit de apa plutindă
Peste duzine şi încăierări de închipuiri avute
Ca să pot şopti o mai bună adulmecare
Pielii tale, cerii tale de păr, bisericeşti, divine.