luni, 9 iunie 2014

de la pasăre la blestem

priveam crucile pe întunericul pământului
şi păsări reci cântau din nebunia lor de seară silfidă
vaiete şi spuse, spoite cu lacrimi pe feţe
şi cenuşă stricată de om, în pene.

apuneam cu milă în soarta mea de călător, 
strângând frunzele în mâini eliberate de nimicuri
 şi dansând tacit în mintea înghiţită de suflet
căutând încă acele mărgele dintre pleoape, desprinse din iad.

surâdeau negrele, cu vuietul vegetaţiei subtile
şi al văilor susmărite murmur 
şi-al cerbului de codru sumbru
prin care se intonau blesteme corăbierilor
maleficii violatori de lemn virgin cu aşchii,
ce pluteau acut, spasmodic
plimbându-se pe limbi de ceas
dar scriind barbarism erotic.

frenezie priveau acele aripi încleştate pe ochi, 
în paşnicul trăznet de intemperie...
pământul cutremura până şi cerul de rea voinţă, 
pulberea de boltă, suspina prin a sa vrajă
şi devenise un ritual, a ploua cu necinste pe biblie...

...în timp ce-n altă parte, colb cu colb se săruta 
în aer, la o margine, de geam, neatins a carne,
mirositor de pânze şi insecte cu picioare
fără aripi pe corpul lor.
înfăptuiau chiar linia neclară
a unei case lirice, cu aramă, din zgură, 
pe umbră, într-un tapet de tiran
în vreme ca aceasta, când
se scria necontenit vorba aflată, 
pusă deoparte de la o zeiţă mortuară
că şi eu sunt blestemată
să aştept timpul pentru noaptea 
ce nu va mai permite dimineţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu