10 septembrie

Cu ochii vii ca o pradă zbătându-se

Te-admiram în pustiurile stelelor

Iar luminile îţi crăpau dulceaţa, morbid

De pe-un chip logodit cu amurgul.

Semănai cu o pată de angelic

Supusă unui chin în pledoarie

Aşternut în momentul părăsirii

Demult prea-dragei poveşti de-amor.

Lâncezit, s-a uscat timpul printre lacrimi
Şi m-ai zărit pe mine,

Suflet în chipuri galbene şi verzi

Spice de grâu în iunie şi ochii,

Precum oglinda muşchiului aprins,

Săltau în splendoarea lor sufocantă şi modestă,

Putrezind amar prin frescele de neîntinat.

Nu credeai c-ai să vezi un glob mai trist

Ca sâmburele meu de fruct cu ondulate gene,

Ochiul abătut de după poartă...

Care cobora de-a lungul lemnului de casă bătrânească

Când tu de pe alei i te răsăreai în cale, arzând.

Te-am primit cu sarutare boemă

Scăpată de sub controlul surdelor cete fierbinţi,

Din Raiul vrednic de cântece agonizante,

Aşteptând să se închine nouă

O pictură gravă devenind icoană,

....Uite-atât de pierduţi ne simţeam...

Şi-ntr-o zi te-am întrebat

De  ce-ai rămas lunatic
În zambetele cerurilor de iarnă…

Şi mi-ai spus, lacrimogen, cum ai mai cerne

Metafore, în miezul întunecimii sortite lor

Cu mine şi infinitul, laolaltă...

 Dar şoapta maledicţiei crescute
Parcă într-un ghiveci mustind a miazănoapte,
Protejat de-un voal răufăcător
Nu a întârziat să ne-ncovoieze universul!
Iar fuga la un dialog cu luna

Te-a şi şters, nestrămutat, din ale mele braţe...

Priveam cerul cu gânduri de dor
Spălând simţămintele ce mă frapară
Până în Raiul ce-a fost al nostru de demult
Dând răgaz cucilor fără de cuib să cânte....
Suspinam printre buchete veştede şi jale
Mângâind afecţiuni imortalizate-n pensulaţii strigătoare.

Şi încă mai mor cu încetineală...
Prin fiecare turlă cu clopot zgândărit,
Să nu mai am răgaz a sta de veghe în fereastră
Cu globul cel abătut, de viciu murdărit.