Praf de noi - X. Rămas bun, serie fictivă.

Îi plăcea să se ascundă. Chiar în gândul meu. Lucrurile dinaintea sfârşitului se petreceau epic de încet şi scurt, ceea ce îmi purtau migrene serioase şi stări de tot felul la fiecare secundă trecută şi venită. Cât eram împreună, faptele erau captate parcă doar în trecut, şi nu exista prezent, desigur, dar nici viitor. Dar exista melodia noastră şi zbenguielile verii, ferite şi neauzite de oamenii jurului nostru cam lărguţ. Intimitatea nu exista, putea face orice, dar bucăţile de carne virtuoase erau repere pentru a şti adăpostul şi timpul potrivite. Ce putea să fie mai angelic şi lin decât o cafea lângă cea mai mare şi acoperită fereastră? Exact ca într-un tren invadat de adierile ascuţite în mare viteză. Şi, bineînţeles, stând între patru pleoape rotunde, practic umflate care au luptat ca nişte copilaşi în ora de sport, la câteva -o grămadă!- genoflexiuni, ştiind fără dubiu ce înseamnă strădania. Noi deşi iubeam, nu ştiam ce înseamnă filosofia asta, complacerea asta. De unde provine cuvântul... de unde răsare el... de când a existat... şi nici el nu înghiţea pasa cu ,,Dumnezeu înseamnă iubire"! Există momente atunci când şi noi înşine emanam iubire, o reprezentam, dar nu puteam fi ca Dumnezeul ăla. Şi iubirea până la urmă... este pură iluzie. Un miraj imprevizibil. Un moft sau naivitate sinceră, neintenţionaţă şi necondiţionată de ,,păcat". ,,Dragostea trece prin deşert". Îmi părea cam bebel simpatic atunci când trecea prin stomac, şi doar pentru că râgâia în momente lihnite. În altfel de momente lihnite... căuta o feminitate din mine. Dar fără rost... plăcerea nu echivala niciodată cu iubirea aia. Priveam în sus; până şi norii ascunşi de senini se aşterneau şi-o luau la pas, se lipeau şi se topeau, se afirmau şi eschivau... Mi-i imaginam precum mareele din piscinele gândului, iar pufişorii gri asfaltul fierbinte de rece. Imaginile zburau departe şi le dădeam uitării cât ne sărutam. Magiile luaseră sfârşit, însă; doar pentru că îi simţeam prezenţa şi de fapt... nu mai era acolo. Miracolul premeditat se întâmplase, plecase trupul şi până şi vocea... sentimentele şi amăgirile... Se încheiaseră.

,,Ce ai lăsat în urmă: un destin sau o biografie?"