As vrea sa imi fie dor de oamenii, ce au fost in viata, si dragi mie... Aceasta suna ca un o scena dintr-un act mincinos si neterminat; am timp destul sa o joc si stapanesc, intr-un sfarsit. Oare asta e depresia? Dorinta receptata pentru ceva... ce ti se impune prin ceilalti. Printr-o analogie teoretica, depresia s-ar regasi in situatia gandita.
Mizeriile din jurul meu ma fac sa vreau asta, poate pentru ca si eu sunt una dintre ele. Ravnesc sa doresc si eu asa cuiva, si uite cum sirul tot nu se dezbina. Terra nu merita asa ceva, ma gandesc eu. Expun asta ca si cu sirul de relativitati. Acelea macar par naturale. Ma simt foarte rau cand cineva ma intreaba de ce nu imi este dor de bunica, cum pot sa nu vars lacrimi un anumit timp si ce fenomen este acela-n care asculti muzica imediat dupa sfarsirea unei povesti. De ce nu mi-e dor de tata, de ce nu le arat lor asta... Am lacune in privintele intrebatorilor care tind sa interogheze cu un aer de ,,fauritori ai turmelor'', si anume de ce i-ar afecta sentimentele mele sau cum spun ei, indiferenta mea, dar mai ales cu ce?! Simt nevoia sa mint, simt nevoia sa simt totul uneori. Mi-arat ca oamenii sunt particule nemuritoare si infinite prin dorinte si nimicuri. Culmea, in contextul asta, lor merita sa li se atribuie in discutie ,,nimicuri''! Dar, de fapt, pentru mine nu exista nimicuri... caci orice poate sa-ti faca viata mai frumoasa, mai placuta, adica mai cum iti propui tu insuti. Totul conteaza. Dar exact NIMIC pentru ei. Cum spunea si unul in seara asta, pentru ei conteaza viteza. Si la ce bun viteza daca nimic nu se diferentiaza? Ca o cursa de licurici. Se intrec intre ei, dar nu isi dau seama ca lumineaza la fel. Eh, alta poveste si-n natura, ea mereu e cuprinzatoare. Poate unul dintre licurici ajuta c-o lumina mai poetica spre Sud doar pentru atmosfera, iar celalalt emana cu vointa, pentru scop, iluminarea filelor pentru un nebun ce citeste sub stejar.
Ei cred ca nu tanjesc dupa imbratisarile acelea scrantite, de om bolnav, pe care tata mi le oferea cand mama facea naveta Iad-Bucuresti... Cand ma intampina in usa, de fapt o intampina pe mama, si eu ma piteam -desi eram prea mare, ma observam sub silueta potrivita a mamei- in spatele ei. Poate imi observa manutele mici pe conturul fustei si realiza ca i-a sosit copilul cu ,,ochi albastri'' (erau d-un verde in toata regula), pe care il denigra cat a fost nou-nascut, sau ca soneria suna mai nevrotic ca niciodata sau ...decat ultima oara de cand nu fusese mama, de sambata. Imi placea sa apas pe butonul negru. Nu stiu daca se bucura, in psihoza lui. Nu stiu ce si cum insemna pentru el bucuria. Dar stiu ca in bratele lui parca subtiorii ma dureau... avea maini mari, puternice, le simteai groase, dar le priveai subtiri, si lungi.
NU contest, fie ca ei! Nu ii simt lipsa tatalui, dar mi-e dor de el, pentru ca as vrea sa-i vorbesc, sa-mi vorbeasca. Chiar si despre ocultism, nu mi-ar prinde degeaba niste informatie. Nu plang mult la inmormantari, iar pentru cei mai putin cunoscuti, soptesc un oarecare ,,Regret...''. Nu stiu daca ei cred ca nu-mi pasa de astfel de curiozitati, ei nu stiu CE A INSEMNAT FAMILIA MEA si ce drame a cuprins. Si nici nu pot spune ca exista dragoste parentala... Nu exista parinte nesuferind, sau care sa nu ramana fara ,,placerea'' asta de experienta. Cum ar fi sa va spun ,,mi-as dori sa fiu sensibila''?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu