Acum, în plină istorisire a genelor ude,
nu mai poţi vedea cântând, pe vârfuri palide,
de copil, în suburbia exteriorului, o peşteră liberă
colorată, plină de alţii, ştearsă şi singură
când împrăştiam frumuseţe trecătoare
asta-nsemnând fericirea la fel de mergândă,
umil sentiment de neîntoarcere plăpândă.
Acum, mă înţeleg doar ca o pană de apus,
halucinând cu o rămăşiţă de speranţă
a noilor scrieri cu privire la excesul de tăcere
dintre două crengi efemere născute din trunchi,
în neştiinţa urmării rămânând cu obiecte de tezaur,
infantil sigiliu de buze roşcate naturale
ca geantă tăcută
şi fir îmbelşugat, de păr de aur puternic
semnalând un matinal, lung si plin de salivă fum...
De ardoarea urii tale, astăzi gust muzicalitate
şi plâng din toate plaiurile
şi doar azi nu mi se mai întâmplă să mai plâng
la filme de prisos dulci, căci realizai!
în fiecare zi jucam câte unul...
Filmul de ieri, s-a sfârşit cu devenirea ta, o floare a cerului,
o trădare din dezinvoltură.
Trădare-mi oferi.
Aidoma blamării ochilor nepăsători, de pisică,
stând în umbra strălucirii şerpuite
ca dinaintea împerecherii iubirii
cu un seism pervertit de prezenţa şi nedescrierea neantului.
Frumos...
RăspundețiȘtergere