Pasaj

Omul acela ar fi primul peisaj in care mi-as fi varsat toate inimaginabilele plecari indepartate. O sa vedem impreuna cum imi pot inchide pleoapele, daca ne vom misca buzele intunecate in acelasi timp, pentru cuvinte linistite, fara ciorile vinete, ignorante, de pe zi, vom parcurge o lume cum ne-a placut intotdeauna. cu obiective ca de castel sau nu. Daca nu, va fi o seara nemaipomenit de lunga, in care chipul lui se va stramba si destrama si minuna pana ar adormi intr-o semi-discordie, toate acesta doar din pricina unei panorame care nu exprima nimic, iar cel mai teribil lucru este sa nu exprim nimic. O seara numarata pe degete. M-ar infiora pentru o viata intreaga aceasta poveste, pentru ca momentul este de nedepasit, gandul este pare prea voluminos ca sa nu intre in orisice moment, grupuri de lumi cat de mici, cand sunt singura si clipesc. Eu, ceva, care nu exprima nimic, care compun stiind ca mi-as dori din toate unghiurile umane, pace pentru a trai doar cu sufletul... Prin el intalnesti supape care vorbesc cu paranoia. Am spus-o de multe ori pana acum, dar... paranoia chiar este singura problema pe care o intalnesti cand te gandesti ca existi, nu percepi in ce etapa te afli, cand iti doresti sa vina cineva la tine pentru a te privi lung, sa-ti spuna incruntat ca arati de parca ar trebui sa fii intotdeauna actrita. Pana si fata de o vanzatoare. Ca ascunzi extrem de multe lucruri si cel ce a remarcat, vrea sa cunoasca o singura femeie. O paranoie frumoasa, manifestata cliseic si un pic kitschos. Dar nimic din ce este uman, nu poate fi astfel. Mi-am dat seama ca atat timp cat orice miscare este diversa, cu atat mai mult iti atrage mintea. Cu cat este mai gol, cu atat te apropii pentru a umple si a sta de veghe.
M-ar mai dezinhiba faptul stiintei cu privire la orele... timpurii, pe care nici nu ar trebui sa le gasim cu vreun rost. Tacerea nu ia timp. Ideea insa, intotdeauna.