nuvele pe care nu le termin niciodata

nuvele cu personaje-frunze, personaje-ceruri-boeme si personaje-anotimp. pometii imi ard de rabdarea vantului care astazi bate dinspre nord, iar maine dupa-amiaza cand fac plimbarea, se lovesc reci, palme, in paltonul care ar arata orice slabanitura de om, drept un adevarat lacom, spatele pulpelor si ceafa, armonizand niciodata cu pudoare, crestetul, plictisit de fire lungi de podoaba, subtire si ,,nesculptata'', ce face vartej roscat in palma pamantului inchistat. Frunzele trandavesc ca niste liceene obosite, in ploaie.Unora le e groaza sa plonjeze din copac, pe asfalt, pentru ca stiu, ca in fiecare an, cum sunt maturate brusc si fara niciun rezon. iubirea e ratacita in gaurile zidurilor caramidoase, infundate si incerte, pregatite sa adoarma intr-un dezastru, intr-un impact de distrugere ce ofera in urma doar pulbere gri, care nu mai incanta nici pe poetii rupti de realitate, insa impacati cu negrul si albul. ocazional si albastru. lacrimi nu curg pentru oricine. seara, cand vine si ne rugam sa mearga ciupitura pernei, pentru o magie care aduce o fiinta feminina in locul ei, nici ea, chiar de-i iarna, se taraste abia-abia, pentru ca e rusinoasa si are idee despre cat poate oferi... seara e miloasa, si malitios de saracacioasa. de ce sa se simta vinovata, cand poate sa lase lumina pentru totdeauna, si nicio confuzie pentru mister? intr-un sfarsit, universul se gandeste la oameni. noi, cu universuri diferite, gandim la aceeasi seara, poate ne-om intalni si vom pune de un loc mai bun, ce cheama muzica si intretine dansul halogen care intervine la fiecare pirueta reincarnata in Gand, care rasare precum copacul si infloreste la fel ca si copilul.