duminică, 9 martie 2014

Sfârşit

Eram înălţată…
Pe un etaj din cărămida ca o firidă scârboasă
Cu perdeaua lichenilor şi a cusăturilor ordinare
Lăsam recele să-şi facă loc, de plăcere.

Şi eram înaltă…
Ca un lăstar ce nu îşi mai suporta
Progeniturile din reverii, şi teama asemuirilor de fruct…

Eram la o înălţime…
La care Dumnezeu se strecura în prima mea zi
Cu pumnul său imens de melasă, amotric
În  cuibul gri cel frenezit de ploi
Şi  ura surdă a subteranului
Prin care nu am întâlnit vreodată scări – şi nu am îndrăznit
Să construiesc.
Bun venit în scorburoasa mea, Dumnezeu.
Nu ştiu exact când ai venit, dar mă simt mai vie ca niciodată.
Şarmul tău nu a încetat... încă mă chemi la fereastră…


Se cruţau canturile geamului…
Când ştiau cum şi ele or să se prăbuşească
Contopite mâini în mâini cu cioburi de plasmă a soarelui
 – o sticlă în care-ţi pierdeai falangele -
La un dans al infernului.
Când ştiau că depresia mi-e mai dragă…
Atunci cât lemnul e frigid şi ud
Iar norii stinşi se tot luptă pe locuri încărcate
În fel si fel de chipuri de-ale lor, pale şi închise.
Un măr necopt şi prins de cuptorul timpului
Îmi răsare-n ochii neştiutori, pe scaun, alături de masă
Îmi spune să nu mă contopesc clepsidric
Cu vreo margine …de fereastră.
Îmi iese virgulă în faţă, dar cum...
Cum să nu gust libertatea
Când şi vuietul supravieţuieşte printre crengile ostile
Fără frumuseţe interioară
Iar pământul e în stare să nască pe oricine, înapoi
Să organizeze călătorii simple,
Fără obligaţia ascultării articulărilor de sunet, pe lângă tâmplele mele seci…
Iar infernul e atât de lung şi plin de obstacole
Ca Raiul.
Ca toboganul ascuns în care mă simţeam înălţată,

Deunăzi, cu tine, mărule.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu