miercuri, 19 februarie 2014

proză

M-am apropiat foarte mult de serile petrecute pe îndelete, în aburii scormonitori ce evadau în atmosfera, înlăturându-se de cavitate de adolescent. Tălpile erau dureroase şi nu înţelegeau încrustarea pământului pietrificat. Mâinile nu căutau buzunarele, căutau reflexele potrivite care sugrumau aerul, conştiinţa serii; se plângeau de neputinţa de exprimare, elasticitatea ţinutului nu permitea o persoană împlinită de inhibare şi neputinţa, ce doreau să plece îndepărtat. Abdomenul mi se simţea mai voluminos în veşnisul palton invadat de scame abuzive. Capriciile dulci îmi doreau coşuri pe obrajii ce se împlineau obraznic şi carii care lucrau în ciuda spălatului pe dinţi. Paliere indecente pe stradă, pe dinăuntru, copleşindu-mă cu amintiri despre paltonul ăla tăvălit, într-acolo şi dincolo, aşteptând persoane încărcate de idei, dorinţe, puteri, drag pentru mine. Călăuzitori ai aceluiaşi spirit precum ceea ce deţin. Rătăceau pe spate şi cu premeditare la stres, firele de păr despicate rămâneau întipărite pe negrul materialului, ramolite. Mai aveam şi nasturi, întreiţi, care ţipau la încurcăturile de podoabă nepieptănată. Consideram întotdeauna că degetele descurcau părul început deja de raritate, din cauza unor mici experimente odioase. Plasticul pieptăn mă cioplea ca pe o depresivă; mai exista impresia de electrizare a părului. Asta se întâmpla iarna, îmi rodeam în continuare unghiile şi căutam noi blajine melodii pentru acompaniere în idealizare şi reverie ce se descompunea în etape ciudate, care, pe nesimţite deveneau dure, mă constrângeau de complexitate, mă purtau fără urmă de domolitate exact unde fiinţa slăbea mai riguros. Aveam trompe ireale care absorbeau fiecare notă a compoziţiei, povesteau criza eternă a fiecăreia, mă lamentam despre amintirea privirilor actorilor din înlânţuiri de imagini limitate, mă plângeam spunând că sigur au avut o viaţă în preajma altora de când se născuseră, în faţa altora care puteau să gândeasca orice despre cameleonicele lor expresii, tonuri ale glasului persiflat de natură în ce maniera a voit, determinări, atuuri cheie modificate prin ochii şi mişcarea pleoapelor ruginite de lumini cosmetizante, strădania spiritului de a contura lumânări aprinse pe intensităţi, adâncite în pupile. Încălzirea pielii lor înainte de o scenă erotică marcantă, dorinţa de a fi priviţi, rostogolirea identităţilor în mocirla dăruirii, ce vor urma ca şabloane, fiecare linie şi mască validă... Pentru gustători, pentru cei ce pleacă din faţa lor cu o obsesie pe tâmplă ori o greaţă aparte, dar şi opresivă. Arta însemna dezbracare, a fi privit, a măguli, cronologia mă părăsea câte un pic şi tot spre chemarea ideii ăsteia mă răsuceam. Când anumite lucruri sunt personalizate, şi le priveşti un timp ca pe un singur tablou, capătă personalitate în ochii care vrând-nevrând, mai stiu ce să declare. Fiecare parte devine specială dacă se petrece spontan, are cadrul ei, în timpul ei dintr-o oarecare perioadă.Vântul nu mai avea peste ce frunză să zvâcnească. Câteva umbre ale crengilor, lustruiau solul rămas pământiu în parcul de pe strada din Vest, dar nu-mi arătau altceva, decât surori ale unui cuţit arătător pe ceas imaginar, ostenit profund şi rămas cu vocea interioară. Că tot vorbeau de dezbrăcare, lentilele propriului meu suflet... erau prea prăfuite pentru a observa la acea oră cum constelaţiile se iubeau năvălitor şi atât de argintiu. Doamna lună vărsase argintăria peste vidul acela de albastru introvertit, şi nu avea de gând în nicio noapte să le aranjeze. Era o ... lunatică. Cei ce se închinau ludic la preţioasele ei, rămâneau doar cu jindul către visul în care o singură pietricică se va lăsa în voia gurii lor, şi ar observa cum nu mai au pic de trup. Au o nirvană şi aburi de sens aşteptători ai aventurilor ca şi fantome libere. Au moarte şi buchete roz la plecare, au dureri de cap la tranziţie, din cauza plânsetelor muritoare.Închideam ochii febrili în întuneric şi mă trezeam pe un capăt de stradă, mijlocită cu gropi şi crăpături ce sporeau înfricoşătorul, peste ele nealintându-se niciun felinar aprins, dar ca soldaţii, pe partea cealaltă, dreaptă, ca un covor de piatră perfect, se bucurau, imaginea de dincolo de stradă şi vagii pomi încruntaţi, de o lumină, ce curenta ca fascicule electrice umede, la privirea ei. Prin faţa mea se mişca grotesc violetul extrem de închis al nopţii exagerat de paroliste, semânând printre el, aproape urme de dig... de pământ slab şi ocolitor de râu, moleşit, strâmbat de zăpada ce dispărea din textură şi se plafona ca apă. Firele ce atârnau pe sus, care îmi aminteau de legături în oraşul ăsta şi de răspunsurile superficiale ale mamei la întrebarea mea rostită de un mezin cu ochii verii: de ce sunt agăţate capsulele acelea de fire negre, deasupra noastră? Sunt făcute pentru a tăia cerul? Ce este de fapt un fir... ? Cred că este fratele cuţitului. Şi bineînţeles, capsulele erau semne sau chestii odioase ajutătoare pentru meteorologi, să ne sperie când vine ploaia, doar să facem trafic de umbrele, diferite de cele de pe plajă.Tiruri se mişcau pe acea stradă prea lată pentru un oraş ca ... locul meu natal. Devenisem claustrofobă din cauza firelor ce în mintea mea, împânzeau natura. Nu erau atât de multe, totuşi. Era variantă, era banală, iar cu ajutorul a ceea ce era în faţa mea, părea un tunel. Dacă mergeam drept înainte, trebuia sa mă caţăr pe dig. Pe acel drum... stelele chiar erau mai pronunţate, iar maşini mari, abuzive, cu faruri de ochi luminaţi ieftin şi căutători de scăpare, transportau delirul lor sau moartea lor, venind din stânga ori dreapta, plecând în dreapta, sau păşind în stânga... Până la urmă, mă gândeam că pentru mine, ei sunt morţi deja. Se închină la fiecare sosire şi nu vizitează nimic, niciodată, nici vaginul unei femei, cum ar trebui, şi nici Praga sau Copenhaga. Eu nu le vizitez, eu le creez, ca să nu am felurite încărcături de conştiinţă. A, şi nici insule şi nici cuiburi de păsări. Şi cum mă aflam la capătul străzii ce întâmpina mirosul de benzină şi frână, mai simţeam şi solistiţiul becurilor, care mă invada de lumină... Mă speria sunetul amplorii cu care viteza aceea îmi străpunge scutul prin faţa ochilor. Trosnind din depărtare, nu ştiam dacă vine sau dacă e plecat. Cert e că acolo oamenii nu se opreau, şi nici nu se uitau la tine. Nu erau oameni, era o seară încântătoare ce nu te punea să povesteşti nimic altceva, decât faptul despre cât de mult urăşti tu omenirea de acasă, de la şcoală, de la chioşc şi din cartier, şi de pe stradă când vrei să ridici capul şi nu ai resurse.Ghemuită aproape din cauza încrucişării obraznice a picioarelor, eram. Deşi maşinile se opreau, crezând că sunt vreo uşuratică pe variantă, mă purtam pasivă; puteam să-mi joc rolul, în care se vine la mine şi sunt întrebată care e tariful sau ceva asemănător, iar eu, cu un zâmbet nebun, cum mi-am dorit să ofer întotdeauna spontan, (nu sunt obişnuită cu reacţii, sunt de fapt un animal inhibat care nu poate păcăli) cu ochii încercând să cadă de scârbă, să-i spun doar că sunt o individă care-şi cere strict ... linişte.Tot mai mult, aerul apăsător se întrepătrunde prin treptele de atmosferă, pocind insistent şi ranchiunos peste pătura de stele, numai ele simţind pericolul de a fi spulberate, alungate, de pe cerul al cărui mister fluieră sub clopotniţe, cercei de fată mare, avioane şi baloane cu aer cald, zmeuri ,,pline de aripi'', şi nimeni nu avea scăpare.Şi totuşi... ziua începuse cu câţiva nori de cerneală şi lapte, un Soreţ sinistru, cam prea luat în serios pentru o dimineaţă devreme în oraş. Simţeam nevoia de prezenţa unui lac, nu eram prea scoasă în lume, iar apele erau văzute în mare parte prin fotografii cu oameni şi natură, ori doar natură. Însă puteam să-mi imaginez un susur, clipitul micilor vâjâieli din apa care parcă în mintea mea, ascundea tornade pe deasupra unui fund mlăştinos de apă dulce. Obişnuiam să fug de realitate şi să încerc a scrie, dar o parte din ceea ce reprezint voia să îmbine cuvinte, în timp ce alta, nu putea să îşi mişte degetele ori chiar imaginaţia îndestulătoare nu avea habar să se descurce singură, materialul fiind relativ greu de găsit. Mi-era teamă să mulez o viaţă în cuvinte, cooperând cu două mari lumi: realitatea şi stilul de a înflori realitatea. O fictivizare culeasă şi gâdilată pe alocuri cu cele mai dulci epitete.Glorios, trebuia să îmi întâlnesc cunoştinţa în faţa unei şcoli generale ce purta nume de ,,sfânt'', trepte obositoare până să dai cu ochii de ea şi o curte cu plase pentru fotbal nenumărate, mai vechi, mai noi, mai rupte, mai murdărite. Nu prea simpatizam nicio femeie, pentru că mereu erau poemele nereuşite cu ochi care deviau enervant şi maimuţele erau politiciene pe lângă ele, nu imitatoare, femeile mimând şi sporovăind mult mai omogen, încrezător, ipocrit, ca o babă care râde fără dinţi, dezinhibat, comparându-se iar şi iar. Când auzeam despre legende din gura lor, că sunt nişte pragmatice imature, aveam instinctul în minte de a provoca gaură în pământ cu piciorul drept, doar dintr-o bătaie a tălpii. Legendele erau bărbaţii. Uitasem că ele nu citesc legende. Un corp robust, exact ca al meu, lat în bazin, cu umerii ce ar fi părut foarte înguşti dacă nu erau doldora de o grăsime întinsă, frumos împrospătată, albă şi inocentă ca un var scump, un mijlocel alungit de omidă în plan supradimensionat, săltăreţe cauciucuri şi cartoane în picioare, cu barete mirosind a manual, buze neimpresionante, şi totuşi murdărite până la refuz de o gloată de priviri din ale lor, din oraş, şi tot aşa până dai cu ochii de nişte lentile imense, naturale, pupile de pisică în soare şovăitor, coroane verzi ca o neînfricată poţiune vrăjitorească... înconjuraţi de gene ca sârma ghimpată, o sârmă dulce când gardurile, superior şi inferior se întâlneau... şi la fel, tot aşa, până te cutreieră fiorii pe după urechi când le priveşti pe ale ei, deasupra lor şezând exact ca nişte corniţe, două onduleuri răsucite, zvâcnitoare la capăt. Fiind un pic arse, mă bucuram că ale mele sunt altfel; oricum râvneam, căci pe spate se grăbea un păr şaten, sănătos, drept, prins în inel de elastic gros. Veşmântul era prezent doar ca un sarafan de blug negru putând cu uşurinţă a speria cu simplitatea lui, ca şi când după un soare bland şi înţelegător, să se ivească o melancolie furtunoasă cu un cer ce-şi dă jos draperiile şi arată un soi de iad împlinit cu fructe mucegăite, sâsâit de şerpi care până şi ei se îngrozesc, priviţi cu încetinitorul. Purta lângă şoldul plin, în mână, două jurnale: unul cărămiziu, cusut cu scoici  şi aţă neagră, stufoasă, pe celălalt descriindu-l învelitura plată de piele roşie. De pe margini, hârtiile din el păreau gălbejite ca agenda unui anotimp în apunere, ghiceam cu mintea, încet, faptul că mai adaugă anumite caiete-nimicuri în colecţiile unor sertare, doar să nu se simtă stinghere. Un spectacol de grămezi inexplicabile de stări ale binelui mi se arăta; poate nu realizam ca şi ea era om şi trebuia să-mi fie frică - am fost anxioasă printre ei cu cât creşteam, pretinzând că învăţ o cultură generalizată impropriu, însă doar mă îngrăşam, altceva nu era de văzut. Eram atât de naivă, căci adoram luna şi cerul, zâmbeam scârbos la afirmaţii din lumea astrologiei impuse cu atâta precipitare din gurile unor... femei... purtam la baza gâtului, că aveam o obsesie a lucrurilor aşternute pe alb (pielea mea), un charm cu inscripţie simpatică despre un simbol zodiacal, darul acestuia: imaginaţia, şi alt semn, o ideogramă seducătoare. Se întâmpla o mică ipocrizie de om stând într-un colţ, într-o grădiniţă cu arome de lapte praf şi caramele menite rumegării. Nu aveam de gând să realizez ceea ce îşi avea şi ceea ce nu îşi avea rostul… Trăiam într-o continuă tendinţă la aderarea stilului nimfatic, cu două tăişuri şi la fel de multe miresme – una feminină şi alta ideală. Adică feminină şi masculină. Din cea masculină ieşea fum, iar feminina ardea sub privirile fumului. Zici că era cofetăreasă-cochetând-consumând-co... copilărind? Costumându-şi fiecare mască... Presimţeam că din nou mmiroase a biscuiţi şi frişcă, pierde cusurul dulciurilor la astenia de primăvară. Sub ochii acestei cunoştinţe ce se grăbea să vină, se regăseau, surpate, pungi de culoarea unor streptococi, care nu mai simţeau nevoia de a tortura indivizii cunoscuţi, ai casei ei, ai locurilor pe care le vizitează, ori simplu, oricare nimeni de pe stradă. O poreclam Cârcotaşa, nu îmi plăcea să o fac să se simtă bine, doar sunt un as în ale neutrului suprem. Cu eticheta pusă, nu se poate să n-o şi caricaturez, scoţând în evidenţă amintirea ei, de bronz răspândit doar pe tibie până la gleznă. Numeam asta un fel de picioare marinate de broască albă, supraponderală. Coapsele erau albe, iar de la genunchi în jos, era arsă, un aşternut de sos marinat al verii. Se apropie, se pune în repaos, aşteaptă. Dădea cu piciorul unei vietăţi, cu bule albe pe un fond roşu, moarte, din canturile cărămizilor de asfalt. Dulceaţa culorii unghiilor ei mă inhiba mult mai tare, ştiind că nu pot să o gust, mi se părea mult prea adaptată sociabilului, pentru că eu nu mă regăseam în nimic, căutând în zori, în disperare, orice urmă naturală şi necenzurată – adoram textura pielii nechimicalizate, cafeniul, rozul, bejul translucid, patul unghial, cuticulele şi alte rezultate din depresie, ca ocolite crăpături roşii umplute cu sânge proaspăt sau uscat, care din instinctul de libertate rămânea pe deplin neascuns; odată cu ea, Cârcotaşa, am de a face cu un chin – ăla povestind chiar despre urbanitate, tendinţe, adaosuri plastice la numele feminităţii. Totul fiind de vină luatul în serios, judecarea (chiar şi judecata specimenelor).
-         Eşti sigură că nu îţi stric ziua? strigă ea întrebarea din interiorul unui adult, simţind cu ochiul sufletului liber, acel fapt cum că omul ce respiră în faţa mea, nu a avut copilărie.
-         Mă pricep mai bine ca oricine să recunosc... că de fapt eu sunt unicul stârnitor de probleme emoţionale, depresive, în această dimensiune.
Şi nu minţeam. Prezenţa fetei ăsteia mă copleşea pentru că în sfârşit nu o consideram infinit de stupidă, iar miraculos, nici eu nu mă simţeam foarte slăbită de puteri în preajma ei. Corelam cu egalitatea. Era ca şi când din mine curge un râu fără debit, protejat de o energie invizibilă care se impunea la ploi.-         Pungile mele nu sunt streptococi, nici culori, nici tărâmuri, nu îţi permit să-ţi exersezi armonios acel pachet întreg de sinestezie, chiar pe modelul, şablonul meu de carne! Ai uitat că am lucrat cu shamanii. Ai uitat că ţi-am ghicit la telefon acel atac de panică, de credeai că se ivea ,,a ta’’... fostă ,,parte spirituală’’! Nici nu mai ştiu în ce ghilimele să gândesc! Nu prea-ţi plăcea să ai dureri de inimă crezând că omul ăla vine după tine să te hărţuiască.
-         Ai un buton? Întreb ca şi când ţi-aş fi soră, în timp ce ţi-aş fi un artist al capodoperei în a te sfâşia. Vorbeşti mai mult decât mine şi ai habar despre părerea pe care o am.
-         Nu lucrez în domeniul afacerist. (vorbea dinadins cu dantura încleştată, spuneai că are o sămânţă între incisivii centrali; îşi încrucişa braţele distractiv, iar pe ambele părţi se observau părţi de carne în plus, îmbibată în celulită)
-         Butoni au şi servitoarele.
-         Te servesc cu o prăjitură şi nişte picturi, acasă? Am început să desenez floricele inimaginabile, cu textură de parcă nu au pistil, petale, ci totul e abstractizat de spini. Îţi imaginezi nişte spini sub forma de petale? În hoteluri căutate de îndrăgostiţi, primele ar fi petalele astea care ar zgâria cearşafurile. Sunt o servitoare de imaginaţie sau nu? Ştiu eu cât timp de gândire îţi trebuie!
Copila avea fantezii care descriau sute de contopiri individuale de suflete şi îi plăcea la nebunie să le recitească. Nu scria foarte bine, deoarece nu putea să evite oralitatea. Gura i se mişca la fel ca a unei vaci pătate, intelectuale, însă carisma şi încrederea vagă în sine, nebunia aceea care se declanşa când privea pasiv într-o singură direcţie aveau locurile lor bun clasate, ajutând-o să strălucească peste fiecare cuvânt ori idee. Secretu-i era că-şi accepta nebunia şi credea că oricine şi-o poate dezvolta, să privim oricare lucru fără intenţia de a ne minţi, fără goana după îmbinări ale idealurilor. Mă indigna peisajul ce-mi dădea de înţeles că nu se strofocă prea tare, de parcă niciodată nu a fost timidă sau bolnavă ca să aibă de unde să înceapă un program. Din păcate, prea puţine sunt pe căi genetice... Puţine şi defăimătoare sau perfecte! 

4 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte frumos textul... Foarte bine scris, felicitari!

    RăspundețiȘtergere