183 de cuvinte

când am simţit cât eşti de iubită,
m-am lăsat pradă peste zăvorul întunericului
şi mai multă era durere decât gândire
acolo, mi s-a spus, mă îndepărtam de tine...
păşisem descălţat, cu căni de lacrimi prăfuite în mână
cu umbre vechi, şiroaie, înnoptate.
reverii pulsau despre cum voi privi când ei vor privi...

mirosul de îngeri candid îmi şoptea
că am ajuns pe o aripă de neagră profeţie
pe suprafeţe temeinic pregătite
ca pentru ei, ce nu au fugit de la începutul asemănător mie
unde va sta să se lumineze minciună curând
dar unde cu siguranţă dorinţele-şi vor face foc pe piele...
doar ghemuit îmi vor prilejui să iubesc.

şi m-am împrietenit cu păzitorii
colegi într-o cămară infinită...
rânjeam şiroaie câteodată, cât povesteau Taina Ploii
despre părul lor ud nepremeditat
care trebuia şters, după oglindirea în apă.
şi-mi explicau în amănunt,
cum, deci, ne ploua pe pământ.

şi le spuneam şi eu...
cum se simţea la sărut o zeiţă cărnoasă!
noi zvâcneam şi mai cântam în locuri goale de dragul unui ecou
şi ne inspiram,
în timp ce alţii,
în simpla voastră ploaie
se speriau, şi plângeau...