,,Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi, Boţind cerşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă; ... Şi sânii tăi s-au eliberat de-a hainei crudă silă''.
Femeia din mine, care sper - minune - să nu se asemene celorlalte niciodată, visează la un poet ce pleacă atunci când trebuie, cu ploaia, cu fulgerul... Şi revine cu ciripit.
Copila din mine, care sper să nu fugă niciodată - care se înfăţişează pe porţiunea de chip şi accentuează dimineaţa, ca într-un fosforescent al ierbii, ea, ea ar vrea să precipiteze mereu cu gheaţă, sub şi peste cele două trupuri. Peste al ei... Şi peste cel ce aparţine ei.
Astăzi am învăţat ceva nou... Viaţa e profesorul, iar noi suntem
elevii. Uneori elevii devin profesori între ei, schimburi de
cunoştinţe... bileţele de noapte, cine la restaurantul hotelului şi
cafeluţe stranii venite la pachet cu gafe şi complezenţe! Ma întâlnesc
cu cineva care-mi spune să fiu mai prudentă în datul cu părerea pe
internet, fiindcă în realitate aş fi ,,varză''. Da, recunosc, aş fi
varză, deoarece par dislexică şi sunt complexată, timidă la maxim,
frustrată, lucruri ce vor înceta a mai fi prezente începând cu întâi
aprilie. Promit. Şi am să pot înfrunta orice răutate din enigmatica asta
de clepsidră numită societate, care se scurge şi devine plină când te
astepţi mai puţin; întâmpini vizitatori, musafiri nepoftiţi pe care nu
tinzi să îi agreezi, dar începi uşor-uşor să descoperi mentalităţile,
calităţile, chiar de ţi se pare patetic, penibil şi copilăresc; pe
viitor îi vei mulţumi Divinităţii care pentru mine există şi nu în
variante ştiinţifico-fantastice, bisericuţe şi mânăstiri în lung-lat, ci
doar în cutiuţa ticăitoare dominată de
encefal pe care superficial şi fără de teorie o numim suflet. Înveţi ce
să spui, ce să nu spui dar asta în cazul realiştilor, care pot
conştientiza şi pune în practică logica, ceea ce printre generaţiile mai
tinere nu găseşti zilnic. Când tristeţea te cuprinde, apelezi la
prieteni. ,,Prietenul la nevoie se cunoaşte.'' Prietenul la biştari se cunoaşte. La bere. La femei... La scrum, dar niciodată la nevoie. Am văzut exemple. Le-am luat ca exemple ,,din cuşca mea'', că dacă erau generalităţi şi adevărate exemple, ofeream ceva mai realist, mai puţin tâmpesc. Bun. Colegii clasei mele. Nu judec, dar sunt foarte răutăcioşi, ipocriţi şi stupizi. Nicio excepţie din treizeci de copchii, niciuna! Toţi o apă şi-un pământ, toţi pe acelaşi ,,regim democratic''. Sper să nu irite ghilimelele, sunt eu mai înghilimată. (sau metaforică) Regimul ăla democratic presupune schimbarea gândirii pe anotimpuri. Azi, e soare, te pupă în fund şi idei; mâine, e ploaie, te udă şi tună, electrocutează, desconsideră. Sunt nehotărâţi, dar nici asta nu cred că realizează. Recunosc, învârteala asta în jurul cozii e enervantă, oscilantă. Copilaşi cu multe feţe. Unu' îmi zicea să mă mir de-ntâlnesc om c-o faţă. Dar nu intru-n detalii, o dau în eul epic şi liric! Eu una, n-aş putea deveni profesor. Atât zic. Atât ZIC! Ideea-i că, niciunul nu este bun cu adevărat, de-ar exista şi înţeles exact, perfect, adevărat pentru ăst cuvânt, substantiv comun, simplu, număr singular. De era plural, acelaşi drac. Indiferent... Într-o gaşcă, prietenii se adună numai seara. Frustrant. N-am de gând să-mi fac prieteni. N-am de gând să mă dezamăgesc, să fiu dezamăgită, să cred ce nu cred, să am încredere în intruşi. Dar e frumos totuşi, să priveşti de la depărtare ...acele nebune, rebeliunile-reuniunile.
Începe cu F (deşi nu e substantiv propriu, e foarte comun încă!) şi se termină în a. Da.
M-am lămurit. Încă o dată.
Iubeşti MURDAR de prost, mitologico! Iubiţi murdar de prost, mitologicelor!
Nuvela este o specie literară ce aparţine genului epic, de dimensiuni aproximative, medii, repartizată între roman şi schiţă, cu un fir narativ, un număr relativ mic de personaje, având o obiectivitate sporită şi prezenţa modurilor de expunere: dialogul îmbinat cu descrierea şi naraţiunea.
În creaţia literară ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale, autorul îmbină dramatismul cu umorul negru într-o manieră prin care acesta îşi exprimă sentimentele în mod indirect, punând accent pe anumite personaje, iar în acest caz şi această întâmplare, este prezentat principalul subiect care se învârte în jurul acţiunilor şi totodată se centrează în respectivele, domnul Lefter Popescu.
În primul rând, prin pseudonimul ,,Lefter'', se deduce adevăratul prenume al celui fără de noroc şi bani: Eleutheriu Popescu. Întâmplarea lui are la îndemână o portiţă clară şi simplă de scăpare: cumpărarea unor bilete de loterie, îndemnat chiar de un domn ce vindea aşa-zisele hârtii magice pentru a-şi face reclamă, cu care, să joace la loterie. Cumpărate cu preţul unui împrumut la prietenul său - domnul Pandele, Popescu mai are doar speranţa, obsesia şi voinţa de a câştiga marele lot. Personajul are momente de bucurie, dar şi o revelaţie. Ajuns acasă, descoperă prin soţia lui, doamna Popescu, că biletele din jacheta cenuşie au fost luate odată cu aceasta. Mai apoi, se află că jacheta a fost dată unor chivuţe în schimbul unor farfurii. Isteria şi înfăţişarea unui sfârşit al pământului fără bilete, îl împing pe Lefter să spargă toate farfuriile căpătate şi să apeleze la forţele de ordine pentru a merge la locuinţa chivuţelor cu pricina. Acolo, femeile au fost acuzate de dispariţia biletelor de loterie. În ciuda marelui scandal, se mai arată încă o dată ghinionul şi ,,ceasul fatidic'' al domnului Lefter Popescu, nimic nemaiputându-se rezolva. Într-un sfârşit, biletele de loterie sunt găsite, crezând că şi fericirea odată cu ele. Pentru câteva momente, aşa a fost. Arătându-se câştigător şi împlinit, încrezător chiar, Lefter îşi dă demisia, declarând că nu mai este falit, ci Eleutheriu Popescu, fapt văzut din scrisoarea către şeful lui cu demisia. În obsesia ciudat de controversată şi grăbită a câştigătorului, acesta se îndreaptă către loterie cu preţioasele dovezi de câştig. Pe loc, controlate fiind, numerele domnului Popescu nu corespund cu loteria potrivită; aceasta reprezentase momentul în care chiar el devenise frenetic, într-adevăr falit, fără bani, serviciu şi linişte. Mândria lui Lefter se transformase în dramă şi chin, realizând după un lung contradictoriu că întâmplarea fusese viceversa. Orbit de ciudă şi suspin, îşi ia seama, se conformează şi rămâne distrus, pronunţând în repetate rânduri cuvântul ,,viceversa''.
În al doilea rând, personajul care ilustrează şi întâmplări mai realiste din viaţa de zi cu zi, este caracterizat în trei moduri: autocaracterizat, caracterizat direct şi indirect. Domnul Lefter prezintă mult pesimism, dar şi optimism, fericire, dar şi nefericire, prin oscilaţii repetate, acest lucru indicând nehotărârea şi tensiunea lui. Superstiţiilor le dădea crezare, sperând în minuni sau diferite obiceiuri. Irascibilitatea lui Lefter se desprindea din limbajul şi modul violent cu care le aborda pe chivuţe şi soţie. Acestea fie din disperare, fie din obicei.
Pe lângă aceste lucruri, domnul Lefter Popescu prezintă mai toate tipurile de caracter, autorul ilustrând câte o piesă din fiecare.
În concluzie, prin argumentele menţionate, opera ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale este o nuvelă.
Demonstrare - apartenenţă la specie literară.Clasa a VIII-a.
A cazut vag, condeiul tacerii, Prinde-ma acum in gheara marginita Si urla-i la nesfarsit incaperii Ce imbrobodita!
Asculta umbra soarelui prafuita de luna magic trandafirie, Ce m-a condus spre aripi lungi si puternic de late Iar la sfarsit, chiar eul unei ceti involburate, ca fereastra garofie Si scrie ceruit panzei tulbur-fluide in noapte.
A pierit flacara amaruie Care gandea inainte de a arde Epigrame nostalgice, Gesticulari trufase.
S-au clandestinit sfesnicii bulgari sarati-iuti de amicitie, Mi-a ramas lichid de bulgare, imprastiat pe neguri de ochi La fel ca pe file de poveste, file vechi si mate de strasnicie, In timp ce coloratele iluzii optice alearga printre ramuri ca doi soti.
A mirosit a o ne simtire... Dar continua a arde Si continua a prevesti arcuire Pana zace in coarde.
Lasa langa veioza poza cretei margini, s-o lumineze de praf Si sopteste-i pentru a-mi sopti mie ceva de nesoptit, Si porunceste-i chiar sa alunge un necitit paragraf Sosit din zare, meteor asfintit, copilandru sur infinit...
Stii cat e de greu sa privesti intr-un soare tare si orbitor de divergent dupa fiecare ,,un ultim drum" pe bulgarii argilosi riscati din cale-n cale de fire verzi, moarte si ele, chiar planse, ganganii ca ospatarii, crapaturi ca firele blande ale Ilenei Cosanzenei despre care graia, gandind la inca o bucata, trecuta ce-i drept, care s-a risipit in voia timpului si tresaltarilor micii inimi pentru o mai buna ,,viata", realizand faptul ca exact in acel timp care realist vorbind a trecut, dar intr-alti timpi, canapeaua lunga acompaniata de o pereche de ochelari si boala, acum, e pustie? E tacuta. Si trista...
Stii cat e de greu sa asculti un discurs negru, negru pe alb teoretic, mai exact albastru pe alb citit, lung, scris chiar de un initiator al tainei lui Dumnezeu, intr-o biserica nevinovata, din materiale nevinovate, dar groaznice, pentru ca scopul irealist al lor... era scornit de OAMENI, asa-zisul preot fiind perceput de mine ca doar un strain deloc complex, simplu (pentru ca se rezuma la religie in realitate), pe care il respect, astfel incat l-as putea asculta si nu din Sfanta Evanghelie, ci din ,,invataturile calatoriei", si sa realizezi... ca ai fost atat de stupida incat sa nu prinzi grai si vorbe si sa alungi tremuratul pentru a-i spune in saratele fluide, de la altarul vazut de mine ca o piatra rece, cat de mult am putut tine la acea fiinta palida? desi nu aratam...
Stii cat de greu e sa fii subiectiv in tacerea ta la o ceremonie, si sa iti dai seama ca daca gandesti, vei pieri curand, vei fi adanc in pamant, vei fi vanat si cu pleoapele cuminti, vei fi plans, de tine sau altii, dar mai ales ca nu vei mai fi, vei fi din nou oaspete, musafir intr-o alta lume poate, un erou, un domn ca om ce si-a terminat calatoria, un fost copil... la fel ca si cel rece de langa tine si sperand ca alaturi de el?
Stii cat de greu e sa fii in stadiul de ajuns in a bate pe cervicala in semn de ,,o sa fie bine" o bestie mincinoasa si inlacrimata, brusc sensibila si cutreieranda-n amintiri?
Stii cat de greu e sa fii cu murmurul plecat catre o groapa dupa o nevinovata-in ultima zi?
Stii cat e de greu sa iti afunzi privirea intr-unul din zecii de pui de flacara ai lumanarilor lungi, ceratice, infipte-n golurile cat buricele degetelor unei Diane, poposite de cand cei multi ,,s-au dus" si multi au plecat, chiar in tabla abatuta si speriata unde topitele zaceau umil de caite, aplecate, unde marginile muchiilor celor patru scanduri plasate pe una singura sustineau sustinatoarea lunguietelor, si sa meditezi arzand cu ,,chimia"... cum ca, glasul ei nu va mai exista? Era plapanda, dar si agitata... flacara si sau... bunica.
Pacat. 91 de vieti. Un an, il estima cat o viata de-a ta. De-a mea. De-a lui, de-a ei. Asa era ea. Asa erau etapele... calatoriei ei.
O simulare
Si o hartie pierduta.
Multa mahnire
Si nicio privire...
Nicio incantare
Poate doar o femeie dubla
Una-n fata, cata mandrie! Alta-n spate, cata agitar(i)e!
Una-n alta fata, supla
Invatatoare necantarite
O geaca-s suspine
(apostrof)colo-n calimare
Calimare gri, dar cata nepasare.
Poate-am omis virgule, lenea si oboseala asta, dar crede(ti)-ma, dupa un Romergan, trei ore de suspans, invatat, scris, plus jumatate de cadran de ceas si putin, tot de repetat, tot, tot, tot, tot, ti se taie si totusi, voiam sa vad ce mai ii p-aci. 1, 0si ceva de greseli.... bun asaa. Gresiti in continuare. :p
Ma duc sa dorm acu. Sper sa va dati seama de semnificatia versurilor alea chinuite.
Ele nu pot iubi. Ele (se) amagesc, (se) mint odata cu ceilalti, vertiginos. Ele sunt gazdele hedonismului. Ele sunt poemele nereusite. Dar, barbatii insa, pot! De ce? Din ce? Pentru ce? Pentru ca greseala este comisa. Din greseala sau orgoliu. Pentru durere, care de fapt e o iluzie grosolana, pentru trairi, vieti scurte si dese ,,ca ale unei pisici", de noapte... Ei, barbatii, sunt legendele nemuritoare.
Doar copiii mai iubesc. Ei sunt adevarate universe.
Îi plăcea să se ascundă. Chiar în gândul meu. Lucrurile dinaintea sfârşitului se petreceau epic de încet şi scurt, ceea ce îmi purtau migrene serioase şi stări de tot felul la fiecare secundă trecută şi venită. Cât eram împreună, faptele erau captate parcă doar în trecut, şi nu exista prezent, desigur, dar nici viitor. Dar exista melodia noastră şi zbenguielile verii, ferite şi neauzite de oamenii jurului nostru cam lărguţ. Intimitatea nu exista, putea face orice, dar bucăţile de carne virtuoase erau repere pentru a şti adăpostul şi timpul potrivite. Ce putea să fie mai angelic şi lin decât o cafea lângă cea mai mare şi acoperită fereastră? Exact ca într-un tren invadat de adierile ascuţite în mare viteză. Şi, bineînţeles, stând între patru pleoape rotunde, practic umflate care au luptat ca nişte copilaşi în ora de sport, la câteva -o grămadă!- genoflexiuni, ştiind fără dubiu ce înseamnă strădania. Noi deşi iubeam, nu ştiam ce înseamnă filosofia asta, complacerea asta. De unde provine cuvântul... de unde răsare el... de când a existat... şi nici el nu înghiţea pasa cu ,,Dumnezeu înseamnă iubire"! Există momente atunci când şi noi înşine emanam iubire, o reprezentam, dar nu puteam fi ca Dumnezeul ăla. Şi iubirea până la urmă... este pură iluzie. Un miraj imprevizibil. Un moft sau naivitate sinceră, neintenţionaţă şi necondiţionată de ,,păcat". ,,Dragostea trece prin deşert". Îmi părea cam bebel simpatic atunci când trecea prin stomac, şi doar pentru că râgâia în momente lihnite. În altfel de momente lihnite... căuta o feminitate din mine. Dar fără rost... plăcerea nu echivala niciodată cu iubirea aia. Priveam în sus; până şi norii ascunşi de senini se aşterneau şi-o luau la pas, se lipeau şi se topeau, se afirmau şi eschivau... Mi-i imaginam precum mareele din piscinele gândului, iar pufişorii gri asfaltul fierbinte de rece. Imaginile zburau departe şi le dădeam uitării cât ne sărutam. Magiile luaseră sfârşit, însă; doar pentru că îi simţeam prezenţa şi de fapt... nu mai era acolo. Miracolul premeditat se întâmplase, plecase trupul şi până şi vocea... sentimentele şi amăgirile... Se încheiaseră.
,,Ce ai lăsat în urmă: un destin sau o biografie?"
...poate celorlalte fete (dacă aşa ceva îmi citesc mie plictiselile) le aduc aminte două lucruri deodată. Calendarul roşu, şi cel la care eu mă refer. Azi, nimic surprinzător, doar mi-am amintit că-i ultimul an în care eu nu ,,sărbătoresc" 1 martie împreună cu colegii. În clasa aia crem, aşa. În banca aia distrusă pe care nu aş da-o, decât dacă voi deveni liceană-de abia mai aştept. În aerul ăla pestinenţial lăsat de turma precedentă, o clasă de a IV-a, mucoşi şi gălăgioşi (urăsc copchiii). Pe ăia da distracţie şi voie bună, nu ca pe bisericuţe şi ateliere precum se-ntâmplă-n ,,draga" mea clasă, nerezolvâd nimic, nelegând prietenii şi legând doar vorbe-n vânt. Profesorii erau cu ochii pe noi şi mărţişoarele primite, dăruite. Contrariată, profa de chimie mă întreabă cu o voce călduţă, ce îmi dădea o senzaţie de milă ironică: - Tu nu ai primit niciun mărţişor?
Iar eu, cu zâmbetul pe buze, nepăsătoare, şi un ,,hm" ştrengăresc ascuns... - HMnţe... nici măcar nu mă pasionează.
Mda, trecând de tâmpenia asta, lucrul ce mi-a adus un sincer zâmbet a fost o copilă aparent inocentă pe care nu o mai văzusem până atunci, care mă trăsese rapid de colţul bluzei negre pentru a-mi atrage atenţia doar către ea; eu stăteam în şir indian, la rând, pentru a intra în laborator, aflându-mă pe holul lung, lat şi gri, în şcoală. Presupun că acea şcolăriţă scăpase de la ore. Privesc mirată către ea şi dintr-odată, scoate dintr-un plic alb un fel de cordon (nu percepusem exact ce era la prima vedere, nu-s obişnuită) - dar, era de fapt o brăţară - ea, fetiţa, l-a denumit simbol al primăverii, special pentru mine, deoarece poartă o simpatie... chiar pentru mine. Mi-am arătat entuziasmul sincer, şi am pupat-o pe fălcuţă. Eh, capeţi de unde te aştepţi mai puţin sau deloc. Ea mă cunoştea din vedere. Şi, ca să fie totul perfect, chiar simpatica de ea, copila, mi-a pus-o pe încheietura mâinii. Mâna mea nu e fotogenică (da, mână fotogenică!), precum nici eu nu-s de altfel, dar priviţi-o doar pe ea:
Nu-i aşa cî îi drîguţî?! E trofeul tăcerii şi subestimării mele. M-a bucurat doar faptul că o necunoscută a făcut acest gest pentru mine, deşi, în general, de e să mai primesc chestii asemănătoare cu diverse ocazii cam ca aceasta, mulţumesc şi totodată nu mă mişcă absolut deloc. Ei bine, la micuţa asta a fost altceva. Aşa că, mă mai bucur şi de lucruri mărunte.Contează ceva, totuşi.
Şi am căuta o piatră rară, Pe care bucuroşi am găsi-o în gară, Gară-n care odată şi-odată, Trenul, precum o moară, eu îl voi aştepta... Dar nu şi pe tine; mândră, voi capitula...
,,Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi" - Rudyard Kipling
Ultima zi. Hihi. Apăi să vină primăvara aia odată sau vara chiar, cu apusul ăla-ntârziat! ...cu temperaturi şi surprize (deşi nu prea-mi plac) pe al meu gust, cu abonament nou la sală, cu ceva blugişori negri, cu cuburile de gheaţă din congelator...
Nu-mi vine să cred că eu spun asta, dar vreau să văd Soarele. Poate mă luminează şi pe mine din când în când. Ce spun?! Aş vrea pentru totdeauna, dar totuşi nu văd ceva interesant în jur azi. Engleză, franceză, română, mate, chimie, geografie... La două materii testuţ ieri am dat, cu româna nu am probleme, franceza... e un handicap, la chimie am nota nouă, mate să leşin de-mi pasă, geografie-trebuia să primesc azi notare dar femeiuşca mă poate asculta şi luni. Chiar aşa. E o situaţie complicată de lene-sindrom-dispeptic şi, oarecum, am mustrări de conştiinţă. Tot ce pot face, e să stau şi să stau plus să dau vina pe criza adolescentină.
Remedii, ceva?
Tot în enigma asta de acasă sunt... tot în astă canapea, tot stândă turceşte, tot cu părul ciufulit, tot cu ochii de boccie pe geamul ermetic, tot neauzită şi imatură, sătulă. Ar fi cazul să închid... :)
Leagăn drag aşternut, al Lunii secere, Mică pălărioară gălbuie, a copilăriei sincere, Albăstrel viu, procopsit şi-ncetinit, conturat şi timpuriu, Vrajă fumigenă, magică, a colţului meu auriu, Cumpănit boboc de lumină fragedă, O, dragă-n zadar dâră sinceră, Pe-o pustiită, crâncenă dună râncedă! O, sfiit de pace, drag al meu lup, Pe-o stalactită de-a mea, din pur lut... O, dar dragă Tu Lună sură... Nimeni ca tine n-o să mai pună... Fir la fir, cordon mut la cordonul ce cântă... Tu pe acestea toate le-ai unit... Faci farmec atât de uşor şi un mic semn umbrit... Printre vagii mulţi de un alb înnegrit... Suflate de timpul pierdut şi spaţiul nepotrivit... Trăinde în suspine, de-o simţită dună păşit... Te asigur... nici însetată n-am să te uit...
Hmmm, douăzeci şi patru noiembrie! Sau douăzeci şi cinci? Douăzeci şi patru, douăzeci şi patru, cu siguranţă. Mint doar. Este douăzeci şi cinci noiembrie. Aş fi vrut să mai fie ieri, poate aveam mai mult timp, orice moment contează. Tot pe geam îmi aţintesc privirea, ca de fiecare dată. Cea mai luminoasă pată din camera mea cea mucegăită în colţuri, şi doar din cauza zgârie-brânzei de mama care nu acceptă să dăm drumul centralei, că tot are parte de ea, dar na', este ,,criză", e o lumină ce-mi cutreieră gândul, gândul gânditor ce tot persistă, ce tot se intensifică, amplifică tot mai adânc. Se arcuieşte, împrăştiind grija specifică, seriozitate pe chip şi un fel de lichid cald, sărat, pe obraji. Tot pe geamul deochiat de mine însămi mă regăsesc, tot cu aceeaşi melancolie contagioasă fără rost, dar ce-mi alină inspiraţia de moment, motivându-mă să scriu... să tot scriu şi iar să scriu despre simţirile mele, ce mă cuprinde, surprinde, despre ce realizez cu oroare sau plăcere. Realizez uneori cu stupoare faptul că doar scrisul mi-a mai rămas într-un oarecare moment necugetat de-al meu sau al altcuiva, într-un mod de neînţeles ori ce aduce spre aberaţie. La fel se întâmplă şi când schiţez chipuri în creion. Îmi spun că doar desenul mi-a mai rămas.
Subestimez fiinţele prezente undeva, dar care nu există în trăirile mele de fapt. Nu apreciez. Dar nu mi s-a oferit ocazia până acum de a schiţa vreun chip de individ pe viu în adevăratul sens şi nu în creion, umbriţe şi liniuţe. Ştiu doar că în ambele cazuri este nevoie de talent şi-aşa oricum poţi fi indus în eroare ori din pricina umbrei neclare, ori din pricina feţelor nemărginite ale oamenilor. Se mai întâmplă şi când citesc. Citesc cu o sete memorabilă câteodată, atunci când creierul mi-o cere, nu mă abţin, doar descopăr. Şi din nou... doar lectura mi-a mai rămas! Ca să pomenesc şi de fotografie, atunci când observ diferite figuri fantastic de expresive, mortuare dacă au un stil gotic aparte ce-l admir, misterioase, peisaje parcă pictate cu nişte culori fine ce nu poţi să le simţi tactil ca pe nişte acuarele Tempera, doar să le gândeşti, încă o dată, poate e ultima dată, doar fotografia mi-a mai rămas! Acestea sunt doar mai puţin de o doime din lucrurile pe care le consider într-adevăr şi cu desăvârşire... nemuritoare, şi mare păcat că eu nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Simt atmosfera nemiloasă unui congelator atunci când privesc realitatea, şi îmi reiau obiceiurile puerile de a capta lumea mai blândă decât e -există cazuri- sau nu e. Încerc într-un fel să mă adăpostesc cu gândurile mele care mi se par perfecte, dar loc perfect nu există. Ar exista, dar nu l-am găsit. Perfect doar pentru mine, un lucru perfect nu este perfect pentru două sau mai multe persoane. Simţeam în seara asta o înţepătură chiar în vârful degetului arătător, o înţepătură care câteodată mă doare, mă face să am momente-n care doresc să devin o copilă mai bună acum, iar pe viitor o femeie mai ceva de atât, şi doar datorită geamului spălat de ploi, îngheţat de ger şi partea de gheaţă străpunsă de mine. Era atât de transparentă, de parcă ar fi vrut să mă privesc prin cristalinul ei, dar era şi crăpată. Pumnul meu ce ar vrea să fie pumn dar nu prea este din cauza piticitudinii lui, chiar spărsese gheaţa. Şi încă cum... un punct în mijloc, divergent şi măricel. Prin divergent înţelegem mai multe linii fine răsărite chiar din el, pe care dacă le apeşi în fiecare parte, vei constata că sunt două ,,tabere" în spatele unei singure linii. Fantastic, nu? Vă las pe voi să-mi răspundeţi. Dacă unii au prins ideea, sigur o vor prinde şi pe următoarea. Mă simt ca la cinci ani, când le predam ursuleţilor lecţia despre silabe. Pregătiţi-vă palmele, respectiv imaginaţia. Dădeam câte o personificare fiecărei structuri, nu pare ceva foarte interesant, dar ai satisfacţia oarecum că în mii de lucruri şi fenomene simple sau complicate poţi regăsi şi caracteriza viaţa pe de-a-ntregul, de la răsărire şi până la procesul de evaporare sau ,,plecare" către ,,destinaţie". Personificam deci acele mănunchiuri divergente -sau raze- de gheaţă drept nişte drumuri ,,în viaţă", pe care o picătură de apă îl va parcurge. Sau mai multe picături de apă, că tot lumea nu mai este atât de diversificată astăzi... Iar punctuleţul, punctul de plecare, naşterea, apariţia unei noi legende probabil, şi în sfârşit, picăturile de apă ce le asemăn cu oamenii. Analogie bună până aici? Să zicem că da. Etapele ar fi naşterea-punctul, poposirea (aţi observat atunci când striviţi o parte de gheaţă, nu apar liniuţele imediat), şi mai apoi alegerea unui ,,drum"-liniuţa aia, pe care o picătură de apă-omul, îl parcurge şi ajunge la destinaţie-moartea. Se scurge, până dispare sau se evaporă în drumul lui. Se scurge la fel ca şi timpul, ca şi plăcerea momentului. Da' ce moment? Există trecut şi viitor. Clipele nu stau, trec, cam prea repede pentru a le savura. În viaţă, adevărata destinaţie este moartea. Până la ea, să profităm de cât mai multe alte destinaţii. Probabil cele crâncene vor domina, dar să nu uităm niciodată de gândul la speranţă, la o parte existentă mai bună! (da' eu acum în 2012 NU mai sper, drăguţilor!) Chiar nu ştiu ce m-a apucat în seara asta... inspiraţia este de vină, dorinţa de a mă expune aici, în Word şi tare bine-mi prieşte.
Mică mai eram, huh? Da' n-aberam pe măsură, şi modul era...
Biblioteca nu mai rămăsese aşa cum o ştiam, părea schimbată total, ceea ce nu mă încânta foarte mult, era mai modernă, glumeaţă, răutăcioasă, proaspătă, egoistă, sfidătoare, tăcută, negată, absentă şi oarecum neliniştită. Simţeam un aer superficial şi un vuiet nemulţumitor din partea lucrurilor care nu posedau vreo fiinţă clară. Probabil chiar erau cărţile care n-aveau puterea subită, directă şi răsunătoare de a-mi şopti durerea lor ce se legăna sumbru de încet printre filele şi marginile lor murdare, cutreierate de numeroşi depresivi, cu ghearele colorate ori săpate de muncă şi strădanie amarnică în zadar, atât de mulţi copii bântuiţi de familie şi curiozitate, forţaţi sau care se pregăteau intens pentru Bac sau examen, bătrâni ţintuiţi în complacerea lor surdă şi deloc veselă, aşteptaţi parcă de învechitul şi legendarul Bellu. Celelalte file, intacte, albe şi lucioase, parcă se purtau precum reginele şi principesele unui singur domnitor, şi acesta nou, lustruit, dar într-un gen neutru: raftul. Spun raft, pentru că-mi părea unul singur, deşi erau într-adevăr zeci bune şi interesante, pline de compasiune. Paginile noi se înţelegeau atât de bine între ele, încât erau lipite şi miroseau a ceva esenţă tare, a nou dar deloc a apreciere sau surpriză. Mascul egocentric, fapt ce-mi aduce aminte de un el fictiv. Pentru a descoperi fiecare frază de pe hârtie, trebuia să ai puţintică salivă pe buricul degetului. O salivă nerăbdătoare avea să se aşterne, cel puţin, din partea mea. O salivă ,,neprihănită" şi ,,economică". Gustul amar nu se îndura să părăsească fluidele cavităţii mele, dar aveam de gând să îl împărtăşesc cu ,,prietenele noi". Celelalte, prietene vechi şi fidele, necesitau odihnă, dar tot nu le dădeam pace. Erau, au fost şi vor fi cele mai frumoase. Le înţelegeam din nou şi din nou, le descifram plictisită dar totuşi cu acelaşi suspans şi aceeaşi curiozitate de primă dată. Când mă cufundam în lectura dulce, realizam că până şi o foaie albă, nepătată este poezie. Şi pata de cerneală ,,nasoală" aşternută pe-un penar inocent este poezie. Şi creanga căzută în ,,noroiul curat" este poezie. Retinele se îndrăgostesc, îţi provoacă colţurile gurii la ancorat cât mai sus, tot mai sus... Şi când tu însuţi scrii, te poţi îndrăgosti, darămite când citeşti aberaţii. Diferenţa e că, urechile iau parte în realitate. Ceva lipsă e ceva esenţial. Mă îndrăgostisem de poezie. Mă îndrăgostisem de acele litere, acel mod de a scrie şi a gândi, deci, de persoană. Mă mai îndrăgostisem şi pe internet. Cu ajutorul lui, vedeam şi legam... Când te gândeşti că fără bani nu puteam plăti factura netului, eu nu mai puteam zâmbi momentan. Nu mai eram mirată, aflasem ce se ascundea în spatele misterului, răspunsul. Resimţindu-mă în biblioteca ce nu mă mai satisfăcea pe deplin, şterpelisem încet pentru a nu se împrăştia grămada obosită şi întortocheată, deranjantă, o carte mănunchioasă cu poeme de dragoste, bineînţeles, care preţ de vreme bună îmi distrăgea atenţia. Niciodată nu mă săturam, voiam să văd iubirea în toate modurile scrise posibile, deşi nu ştiam nimic despre ea, nu sosise încă; dar nici nu mă străduiam. Îmi făceam paşii încremeniţi pe alunecosul drum scurt, observasem că e mai curat, spălat, până către scaunul negru din sala mare de lectură, unde o pernuţă fistichie mă aştepta. Nu era nici pufoasă, nici foarte deranjantă, dar incomodă tot se găsea. După ce că aveam fundul nu prea acceptabil din punct de vedere al suprafeţei, mai ocupa spaţiu şi acea mică şi nevinovată pernă! O îndepărtasem sfios, cu complexul privind greutatea, şi asamblez bucăţica într-o cutie din interiorul acelui birou pătrăţos şi imaculat de alb. Stând din picioare, mi se părea un cavou primejdios şi tentant, rece de primitor. Mă avântam relaxată într-un fel, dar nu ca acasă precum era odată, când biblioteca îşi adulmeca modul vechi-prăfuit de care-mi va fi fost dor, alunecând leneş cu coatele ţepene pe toată lungimea albă. Citisem câteva versuri lungi şi amoroase, pline de efect, astfel încât să pot trece la următoarea pagină. Nu trec câteva secunde, şi-mi apare în umbra ochiului mare o aliură de băiat slăbuţ, cu umerii uşor strâmbi, spate relativ drept şi urechi simpatice. Atât a putut deduce jumătăţica mea de ochi ager şi băgăcios. Şi tocmai când voiam să mai recitesc din nou strofa, de data aceea gesticulând. Mă simţeam fără intimitate, pur şi simplu întreruptă. Dar nu era neapărat o piedică, îmi puteam stăpâni simţul critic şi analizator pentru câteva ore. Plus că tipul nu ar fi stat de la ora 11 AM. până la cam 16 PM., deşi depindea... El, era încruntat, probabil pentru că nu avea răbdarea necesară în a căuta ceea ce dorea cu atâta pasiune. Îmi plăcea asta, era pasional. Dezamăgindu-mă, îmi spuneam că poate e tensionat din pricina vreunui test şcolar. O femeie în vârstă şi un pic cu capul plecat se oferise în a-l ajuta cu cărticica în căutări. Lăsând partea de socializare precum maimuţele, mă retrag în cupeul rimelor. Totul era descris exact, ca pentru mine. Simţeam că pot. Pot gândi şi simţi, ea mi-o demonstra. Un mârâit mai răguşit îmi face privirea să tresare chiar fix către el. Fix în faţa mea, în ochii mei. Faţă în faţă. Între patru ochii surprinzători, de aceeaşi mărime. Căprui, sclipitori, ca de lup înfometat şi însetat. Însetat de cultură şi poate ceva feminin... Sigur la mine nu găsea, îmi spuneam în gând hotărâtă. Ce pretenţii putea avea de la o hoinară la prima vedere pensionară? Cât mârâise el aşa vrând să pară tot mai discret, îşi ridică fruntea lată cu ajutorul sprâncenelor natural conturate. Luaseră forma unor semne de întrebare, blonde şi deochiate de drăguţe ce puteau fi. Pe buzele lui se citea poezia de un nostalgic, pe culoarea ochilor lui se înfiripau ritmurile trohaice, pe urechile lui liniştea, iar pe podoaba lui capilară nemaivăzută, nefamiliară, distincte şi succinte urme de soare, ce-i scoteau în evidenţă tentele serioase unei culori mai aparte. Un milimetru lungime rămân cu colţul stâng al gurii ridicat, încetinit, paralizat, timp d-un minut. Fruntea lui... cam ameţită... ofta invidioasă pe a mea, albă şi fină, nestrăbătută de vreun coş al simţitei adolescenţe. Era magică senzaţia şi scena ce se petrecea. Răsfoia din ce în ce mai repede, tacticos cartea. Eu îmi vedeam de ,,familia" mea şi casa mea. Deodată, prin faţa celor doi ochi şi a cărţii mele, chiar peste ea, apare o hârtiuţă ce părea a fi zburătoare, mesageră. Strânsă şi înfăşurată puternic, şifonată, se deschidea vag singură. Dorinţa omului a îndoliat folia. Eu, mirată şi un pic tremurândă, surprinsă, o despachetez cu micile degeţele nu prea pricepute şi citesc: priveşte-mă. Nu majusculă, nu punct, dar totuşi era importanta cratimă imprimată ce spunea atâtea şi totuşi nimic despre el. Un mesaj captivant, misterios. Îmi îndrept cârnul nas către anonim... În taină, privesc. În jocul hipnotizant îl privesc cum îmi face un semn. Cu mâna, mă salută. Palma strânsă, apoi relaxat. Plecasem privirea făcând pe neştiutoarea în jos. Scrisesem şi eu pe partea opusă, cu migală şi un stilou proaspăt folosit: Făcut!. Nu mai prezenta cine ştie ce cantitate de cerneală, întrucât c-ul şi t-ul nu erau vizibile, ci doar apăsate în hârtie ca două şanţuri mici. L-am trimis pe sus, prin aer, iar el, precum un baschetbalist pricepul, îl prinsese perfect. Sau asta era doar în mintea mea. Jocul de cuvinte şi gesturi măreţe durase ceva vreme bună. Soarele hepatic de un august-septembrie, se stingea şi cobora din ce în ce, până-n mai josul orizontului jucăuş. Închisă la faţă, datorită contrastului umbrei puternice şi luminii nehotărâte, întind paşii mari spre raftul lemnos pentru a înapoia cartea cu poezii. Îi spusesem noapte bună ca să nu se simtă singură şi părăsită din voia mea. Uitasem nevinovat pentru o clipă de acel clandestin interesant, care mă abordase impresionant de inventiv acolo, dar îmi reluasem privire către el cum dusesem ,,bebeluşul" vechi la culcare, printre noutăţile zilei cotidiene. Cu un aer alegoric, voios, parcă mă săruta din priviri. Eu tot rămâneam diplomată, o fată ce se lasă greu, dar foarte amabilă şi atentă totodată. Eram cât pe ce să trec de pragul uşii care părea metalică de la lustruire, şi singura fiinţă cu corzi vocale din încăperea curată, îngână strigând un fel de îndemn nedetectat pentru mine. Cu trupul în afară, picioarele trecuseră deja de porţiunea ce mă făcea să fiu o împiedicată, cu gâtul întins şi capul întors chiar către privirea lui, c-o mână ce atingea peretele sprijinindu-mă, îmi iau un rămas bun sincer, total indirect. Înţelesese. Dar nu aprobase, ci negase printr-o mişcare orizontală stânga-dreapta, stând într-o parte. Zâmbesc larg fără să-mi descopăr dantura, valorificând fălcuţele de basm, cu sprâncenele aproape lipite, intersectate, ca semn de părere de rău. Cu o expresie pasivă, aţintită concret în luminiţele ochilor mei, se repedă la mâna mea. O strânge posesiv, mi-o pune obsesiv într-una de-a lui, şi-mi clarifică parcă întrebând: Mâine!?
Spune-mi te rog, ce rimat paragraf Din cartea-ţi pot citi, Pentru a mă găsi După un specific miros, Şi a nu mă mai părăsi? Spune-mi te rog, în ce loc Aş putea zbura liberă Şi nu doar în gândire Pentru a-ţi folosi busola Şi a şti unde mă aflu, Şi cât de departe, Şi de ce, Şi pentru cine, Şi pentru a mă readuce înapoi Doar pentru tine? Spune-mi te rog, ce culoare de râjnită cretă Pot folosi oare Pentru a-ţi transmite prin litere Ceea ce doresc şi simt Doar de la tine, chiar pentru tine Şi pentru a şti Unde posibil m-ai găsi? Spune-mi te rog, cât de lung şi-ncet Să suflu, să pufăi Peste blânda şi biata păpădie Uitată poate precum... mine, Neajutorată precum alegerea din tine, Pentru a-mi citi mesajul siropos Format din albişorul puf Al frumuşelei flori Împrăştiat printre norii senini? Spune-mi te rog, cât de des şi format Să-mi rod unghiile mici Precum făceam odată Când aşteptam întâlnirea noastră, Pe aleea Cişmigiului Pentru a-mi regăsi urmele Şi în sfârşit pe mine? Spune-mi te rog, cât de răsunător Să glăsuiesc naturii fericirea, Să glăsuiesc liniştii fericirea, Mai ales pe a mea, cât a noastră la un loc Pentru timpul revederii noastre Atât de impresionante Şi repejoare, nespus de frumoase? Sau oare-mi vei spune la locul faptei? Şi dacă fără coordonate nu mă vei revedea? Şi dacă nu te voi revedea? Pământul plouat de mine şi cer, straşnic de fertil Sigur s-ar surpa, Cerul imprevizibil, precum un copil nemulţumit Gata-gata ar putea plânge, Acoperişurile atât de metodic Se vor cutremura, Se vor micşora, Iar eu, sigur voi înceta A mai scrie vreo elegie Sigur că despre dezamăgirea Ce-o port pentru tine, La fel ca o scorpie însetată şi uscată, Şi a mai topi solidele, Speranţele rămase, speranţele caste Ce promisesem că le voi spulbera Şi că nu vor mai exista Cu privire la tine şi orice altceva Uite-aici, uite-acolo, în mintea mea. Şi mai spune-mi te rog, oare vreodată Voi putea găsi... Cu sfială-ţi spun eu, copilul tău, O rimă dulce Şi de nebănuit Pentru tine... Care ar putea cât de puţin Să te reprezinte Chiar, numai şi numai, special pe tine?
Acum te rog pe tine. Spune-mi (te rog) ce-i asta. :)
Respiram un aer rău. Extrem de rău. Aerul acela de el, care se instala din ce în ce, cu cât se apropia de locaţie, de banca ce urma să fie doar a noastră pe vecie, de asfalturile îngheţate ale gării plânse şi râse în nenumărate ori, de simţirile mele, dar de ceea ce mi-era teamă, de buzele mele. Şi doar pentru că aveam să o dau în tremur haotic. Tot pomenea despre mirificul sărut pe drumul parcurs, drumul lung ce a hotărât să ne unească în realitate. Credea că precum te poţi îndrăgosti de un poem scris cu litere, aşa te poţi îndrăgosti şi de scrisul unei persoane dintr-o casetă ireală. Atunci era nebun şi clar, un tip legănat. Un poet schimbat. Eu, o nimeni cineva care se simţea în prăpastie.
Trenul trebuia să-şi facă apariţia. El trebuia să-şi facă apariţia.
