Respiram un aer rău. Extrem de rău. Aerul acela de el, care se instala din ce în ce, cu cât se apropia de locaţie, de banca ce urma să fie doar a noastră pe vecie, de asfalturile îngheţate ale gării plânse şi râse în nenumărate ori, de simţirile mele, dar de ceea ce mi-era teamă, de buzele mele. Şi doar pentru că aveam să o dau în tremur haotic. Tot pomenea despre mirificul sărut pe drumul parcurs, drumul lung ce a hotărât să ne unească în realitate. Credea că precum te poţi îndrăgosti de un poem scris cu litere, aşa te poţi îndrăgosti şi de scrisul unei persoane dintr-o casetă ireală. Atunci era nebun şi clar, un tip legănat. Un poet schimbat. Eu, o nimeni cineva care se simţea în prăpastie.
Trenul trebuia să-şi facă apariţia. El trebuia să-şi facă apariţia.
frumoasa descrierea.
RăspundețiȘtergere