Urăsc locul ăsta, unde soarele e nehotărât, carpeta de sub
mine prea tăioasă şi aerul închis. ,,Mi-e lene’’ să deschid geamul. Muzica este
prea lentă, mă doboară. Dar o cană cu ceai verde nu mă îndulceşte în preliminarii.
Soarele ziuieşte şi ţipă asfaltului că s-a săturat de moaca lui impotentă, presantă,
doreşte ceva nou să lumineze. Mica Luiza, o Luiză mică şi lungă din capul meu,
cu păr atribuit şi ochii parcă-n rogvaiv, îl întâmpină. Mamă, da’ ce căţel are.
Căţelul ei mă oboseşte cu urechile seismice, serios, parcă sunt cratere de lavă.
Are o culoare a blănii drăguţă, plăpândă. Revărs ceai pe pantaloni. Îmi place. Ştiu
că şi aşa trebuie să îi spăl; ajut puţin cu încheietura şi degetul dat peste
codita ceştii ca după o ceafă de prieten ,,proaspăt ieşit din spital’’, mai devreme, pe
lângă detergent, nepotabilă şi alt chimic. Stai departe, mică Luiza, ard... Mă opresc din zecile de minute aberaţioniste şi observ că, într-adevăr, soarele îşi dezveleşte macheta pregătită, şi se afişează ca o pată directă, vulgar-dezinhibată,
peste peretele meu. Oare cârcoteşte cu varul? Fie el şi crem, acum parcă-i transformat într-o coală de hârtie de copac
tânăr. E prea fin pentru atingerea mea. Deşi, şi-atingerea mea ar fi grozavă,
am un buric de deget destul de mic. Sub pumnul luminii de pe cer, stă, asemeni unui
profil de pat nou ca pentru logodiţii în termeni diferiti, dezinvolti,
umoristici şi cu stropi de senzualitate, poate în minţi -aşa termeni!- o culoare împrăştiată, apăsătoare…de
parcă josul ăsta ar fi un tavan. Claustrofobă imagine. Oricum, îi spun
albastru, dar, un albastru depresiv, până spre violet cu prea multă seninătate.
Adică albastru…căci, în violet, roşul şi pomenitul ăsta fac legile. Roşul nu va
fi senin; niciodată! Dar parcă, şi el luminează , oferă lumina modestă. Ca urma
unui fulger, se arată şi adevărata faţă a cerului, mai puţin întunecată, aşa de ştearsă cu radiera de pe cerneala Pelican... O dungă rubensiană şi întreruptă, plină de
alte tonuri pătate. Legăturile stâlpilor de neoane sunt ude, ca bretelele unei
domnişoare cu sutien…parcă roşcate, prin viziune de perdea de mătase, şi aceea
aproape aurie. Gustoasă la atingere. E contrastul de după o ploaie delăsătoare.
Mici luceferi pe marginile maşinilor parcate, cu iz de ultimă duminică vacantă,
strălucesc în voie. Nu se simt urmăriţi; cine mai stă şi contemplează mişcările
lor amăgitoare? Oricum vor dispărea după ce pleacă apa de mână cu umezeala atmosferică. Crengile îmi spun ca nu mai vor sa fie descrise, şi aşa, fac o treabă mediocră. Şi artistele au nevoie câteodată de o pauză din a mai fi urmărite. Doar sunt bliţate fotografieşte din zori până la alte miezuri. Nu le
subestimez, ci le înţeleg, şi observ că deşi nu adie austru sau crivăţ în cameră, şuviţele de după ureche se dezbină şi ele de adăpost. Trag cortina. Îmi trec peste faţă şi
complotează cu crengile. ,,Chiar nu mai scriu’’, îmi spun apoi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu