Salut noilor gânduri

Da, salut. Oh, tu erai; coborâm nişte scări împreună? Hai să vedem.

Inutil ţine la o persoană dacă o îndepărtează inconştient, patetic, din mintea lui pentru momente ale dracului de egoiste şi reduse. Se gândeşte că e tărâmul libertaţii în veci conformiste pentru logică, e apă, e răcorit şi menajat prin jur de piese feminine. Înţeleg că plăcerea unei secunde are calitatea ei, dar se poate rezuma la o întreagă poveste cu începutul ce l-ai lăsat în spate? Iar chiuleşti, dragul meu... Un început creşte, vorbeşte, dăruieşte, chiar dacă este prevăzut cu un handicap. Presupunem că ai acceptat stavila, şi ai facut din ea o obsesie frumoasă, crezi că nu ai mai întâlnit aşa ceva şi nu vrei încă o pierdere. Întreabă-te, acum, de invincibile ori ce vrei de fapt. Un pantof găsit sub un pod, care îţi vine bine lângă celălalt, păstrând un tupeu cras bineînţeles de a-i folosi în acelaşi timp,- lucru care cade înţelegerii convenţiei conform căreia purtăm o pereche androgină, cu indentice elemente- îl inspectezi şi petreci, aşa, efectiv? Nu te gândeşti că vei călăuzi o bătătură cu propria lumină de fum neînţeleasă, care în plină delectare te va părăsi? E frumos să mergi şi doar cu un pantof. Ai şchiopăta. Ai fi mers doar cu mine, păstrai arma, şi nu cădeai. Dacă aveai pantofi şic, cădeai după un cadran triunghiular încă, referindu-ne la timp... Femeile de pe plaja ta ştiu să sărute, fără loc de a da înapoi, ştiu o engleză vulgară aspectuoasă şi tot inutil dacă îmbătrânesc pentru că pierd copilele din dânsele pe drum, ca pe cheile unei căbănuţe prin nisipul care parcă-i fân, dacă ai ochii înlăcrimaţi. E prea frumos să faci şi asta, să ai o talpă liberă şi pe mine de cealaltă parte. Ca începutul, de unde am pornit cu toată tărăşenia. Eu eram acel început, deoarece nu mai exista fiinţa ca-n conturul meu de sarcofag, cu aceleaşi însemnări şi pietre nobile ori trecute jenabil de sclavie. 

Mai simt şi că uneori nu sunt pentru aşa ceva, povestea în care te găseşti, omule. Doar se cuvin şlapi în Vama Veche, zic eu. Deşi chiar îi plăceam ş-aşa, că zâmbea ca un trubadur infantil, să mă confunde cu un pantofior. Ştim că ei sunt mult mai puternici decât gumaţii, nu? Tind sa cred că şi ei sunt. Odată, mi s-a spus că înauntrul meu este tunător. E un simplu hilar că am atras, deşi suntem atât de diferiţi şi amestecaţi şi izolaţi. Dar cred că îi făceam bine într-un fel, unui adevărat cutreierător îi trebuie totul, în timpi intacţi, fără iveli. E exuberant. Omul care ,,se schimbă de pălărie’’ când ajunge la valuri şi pofteşte la hamei salivând pe pantalonii deschişi de soare (la culoare) şi înnisipiţi cristalin, nu vrea, nu poate să fie stabil, ca în multe cazuri când a necesitat să improvizeze sub chitară (vreau să exagerez spunând c-o face şi cu ochi închişi, în ciuda neconcentrării şi nereuşitei vreunui presupus) sau nu face cum şi-a propus. ,,Lasă, tanti o mai avea seminţe ieftine şi gustoase mai încolo. Acum vreau un cub de gheaţă’’ Aşa… şi cu mine, fir-ar să fie de Bucale şi trenuri.  Bietele, merg greu cred, acum, e un nor ce zboară tare albastru, îngenunchiat pe cenuşiu odios. Obiecte din jur-eu… Totul se leagă când îmi povesteşte. Cu un om, de ce ar fi stabil? Chiar cu aia timida şi de dus uşuratic de nas? Aia care abia vorbeşte da’ scrie de piromăneşte pixul sau tastatura? Pentru ce? Ajută? De ce s-ar măsura din cap până-n picioare, doar şi numai prin prisma lui, cu el, pentru el? De nimic, îţi mărturisesc.  Nu ar putea s-o facă. Ar căuta mai departe. Ar vâna sau s-ar lăsa vânat. Indiferent… Vară… iarnă. Şi …s-ar lăsa în voia acţiunilor. Eu nu vreau asta, nu vreau să fiu alt pion pe tabla de şah pentru că pur şi simplu îi place, trăieşte o viaţă (dar în aşa ecuaţie n-am ce căuta-sunt prea bună şi sensibilă, e momentul meu de narcisism) şi rămâne tot un aventurier cu mamimuţe boeme în cap. Am să îi interzic să mai joace acest joc; cu mine cel puţin. Am să mă car. Îmi lipesc materialul în carouri de mână, şi plec. Boemia asta se duce dracu’ atunci când pretinzi numai din ea, şi, nu mai e boemie. De parcă ai o copiuţă chinuită şi jerpelit de ştearsă aproape de la un test vechi de secole, şi-o tot foloseşti până acum. Tre’ să se facă şi alte lucruri mai necesar-generalizate, mai pline de bază.  Poate i se pare o prostie, dar simţi nevoia la un moment dat, aşa e făcut creierul… să scornească şi o anume stabilitate ,,din aia’’ ori echilibru, ca pe urmă să aibă acces la evadare. Acţiunile tale pot să îmi facă rău, să mă răscolească şi să regret ca ţin un sac cu sentimente pentru tine, pe undeva. Anumite vise trebuie să ia sfârşit. Acum îmi dau seama şi încerc să realizez ce de fapt ai spus, când ai grăit contrazicerea pentru mine, ca nu eşti un om bun…