miercuri, 12 iunie 2013

Din nou tipa Adesia!

Mi-au anemiat ochii de oboseala plimbarilor cu trenul, totul strain, de impulsuri secundare pentru lacrimi fortate de cine stie ce muschi. Oboseala, cauzata de atata emotie si inexistent din stomac, imi pune elegant catusele si ma alunga in subsol... un subsol cu fluturi negri. Ma repet, caci in gand mi-am facut discurs: nu voi procura niciodata un insectar! De data asta, de-asta cripta nu pot scapa inca. Mai am de facut curat. Mi s-au asprit simturile care au fost puse la incercare de atatea ori cand pielea era parca ciupita, de gaina, de un animal adjuvant. Si totusi, nu eram constienta de niciun vis. Rostesc totusi din buze, oarece desene ale versurilor din cantece de care m-am plictisit, dar nici prin cap nu mi-ar trece vreo placere de a incerca ceva nou. Ma simt intr-un fel dominata de o timiditate curvara, am inceput sa fac lucruri nespus de ,,nu pentru timide'', dar in tipul meu de om inhibat. Nu imi demonstrez nimic, doar ca iarasi nu ma apuc de pictat precum as avea de gand sa incep - am promis de doua veri. Acum scriu din experienta. Te iubesc, coincidenta! Am ajuns sa retraiesc cumva in altfel de formule ceea ce scriu de la 13 ani. Poezie, aberatie, despre mine, scrisori catre cresterea mea pe buletin si in frunte chiar! Pasajul meu catre pasiune este o descoperire noua. Ador sa imi incurc parul in viteza cu care trenul ma conduce nevoit, cu fereastra deschisa si calea la fel de deschisa spre aer, scapand de un spatiu inchis. Sa enervez locuitorii compartimentului din care migrez la statii mai lungi, ridicandu-ma de cel putin 4 ori pe sfert de ora catre oglinda orizontala din cutia aia cu scaune, ca un cub atat de matur. Are si el suflet, un suflet matur. E artist chiar.
Observ ca lucrurile pline de satisfactie momentana si monumentala... dar dorita, visata, gustata, iti alunga spre tine niste sare de lamaie. Cam asa, doar sa nu mai plangi. Nu mi-a placut ca nu am plans la ultimele sfarsituri de intalniri. Nu scriu asta ca si cand doar plansul m-ar cutremura in amintiri, nu as avea de conservat doar aceste lucruri, insa recunosc ca este maximul emotional. Maximul emotional a fost la prima intalnire, a doua pe drum, si a treia acasa. Plans mult de tot, cu esarfa imparfumata, cu pijamaua, buretele ala de spalat vase nefolosit inca, lucruri aduse cu spirit plin de voie buna, subtanta (materie): caterinca. Avea si el ambalaj parfumat, se amestecase in punga cu esarfa imbibata. Poate maximul emotional trebuie sa fie doar o data, trebuie sa dainuie putin ca sa poti contempla mult. Poate putinul este esenta aici, si nu am nevoie prin povestirile mele de poate clasicul de scris, dar sunt sigura ca putin intamplatul... ,,nu stii cat am plans''! Eu cred ca am nevoie, in momente de constiinta pentru pacatul atat de ascuns. Nu as vrea niciodata sa ma mir de mine, ma inhiba si imi spune ceva de o stare de vinovatie, desi stiu certul cum ca nu pot sa nu fiu om, si sa nu mi se intample asta. Sa cresc. Fiecare emotie este ca o moarte, ca lumini de neoane aprinse seara pe asfalt. Ma pierd printre randuri si ma simt ca un apendice care face regres tot-ului unitar, lasand urme de nesatisfactie ca lipici de melc. Ciudata senzatie. Dar nu mai ciudata decat descrierea. Ce pot scrie, cand am cunoscut un om, in sfarsit? Oare daca o sa plece vara, pot imuniza plecarea luminii de soare ce lucreaza cu melanina ca doua surori, pe pielea mea? Pot sa o colectez intr-o frunza? O pun sub perna si usuca lacrimile. Ce inocent. Chestia asta devine plin de tenta de jurnal grosolan, detest...

3 comentarii:

  1. fiecare emotie este ca o moarte... foooarte bine spus

    RăspundețiȘtergere
  2. ti se pare ceva schimbat pe aici? :) sau nu ai cum sa compari?

    RăspundețiȘtergere