Încovoielile perfecte, ataşate valurilor de înec plin cu enigmatic,
Mă întâmpină iar în pragul genelor care ,,stau în împărăţie''
O împărăţie în invizibil feudru...
Dar le simt atât de bine, şi mă sperii la fiecare hoinărire
Nu a alteia decât a Soarelui
Când mă lasă pradă lemnului de barcă
Şi nu ştiu nici de mine, nici de astru.
Dar un vânt mă călăuzeşte la locul potrivit
Şi-ţi văd lanţurile, mare,
Cu care mă acoperi de înecul tuturor amorurilor
Ca mori devenite în timp.
Vreau cristale de pe marginile valurilor
Să mă dezamăgească prin efect opus sclipirii lor
Şi iubind, să pier.
Gust acum cearşaful şifonat - acest nisip,
Ca o năvală frumoasă de înţelesuri
Ca umbre de porumbei plecaţi
Ca argintiu cu speranţe gemene buclelor apei, albastre,
Ca note de magic răsunate.
Amestecate, iară mi-amintesc ce trebuia să se întample,
Şi iar nu aştept,
Iar tind să cred în iubire,
Iar chem gâduri despre lumea cu care mă aflu suspendată,
Iar ma îndur pe mine, stricând scheme, şi mimând teme...
Temere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu