duminică, 22 februarie 2015

Priveghiul

A venit la priveghi preaiubitul,
În noaptea din mijlocul pădurii cu lauri,
Să mă sărute pe creștet și spate
Ca mai apoi să-și săvîrșească ritul!

Să mă plîngă ochii săi de marmură,
Carnea să-i tînjească goală în amurg,
Să-mi cînte soarta muritoare cu ură
Tînguindu-mă-n pecetluiri după alură.

Să mi se strecoare în trecut
Precum o vrabie neștiutoare
Ce își caută liniște - loc de veci adînc
Într-o rană tot mai sfîrîitoare.

Să asculte cum atîrnă pe pieptu-mi mort
Dantela rece foșnind nehotărîre amară!
Ce nu știe cum mai poate acoperi trupul
Lipsit de un suflet pe care-l poartă vîntul.

Să simtă cum crengile m-acoperă
Și-nchină un cavou sublim...
Pudoarea naturii ce plînge soarta
Unei femei născute din chin.

Să ia aminte cum tămîia arde la căpătîi
Și cum suflul vîntului recită ne-ncetat iote
Regretul copilei cu visuri în sfărîmare
Cu buzele și sufletul în frămîntare.

Rînduiala muririi mi-a elogiat spiritul
Ce se poartă acum prin biserici, în lemn
Așteptînd mieros să poată simți murmurul
Altei eliberări - cînd va sosi preaiubitul.
...
Soarta a pierit în măruntaie
Și inima s-a vindecat de-apururi
Renaște în văi și-n războinici
Strecurîndu-se în cerneală și vinuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu