Se-așează o pasăre
la fereastra mea
Cu tăcerea
copilăriei surdo-mute
Nu m-aștept la o
alinare, la un cînt
Dar o simt – își scutură
aripa rece
Și dispare.
Lumina se scurge
agale pe sub pleoape
Cade și ea, cu
vrajbă, în mormînt
Îi aștept revenirea
cu obrajii tremurînd…
Dar vine ceasul cînd
mă mîngîie pe gene, blînd
Și dispare.
Mama e precum o
salbă de tristeți și rugăciuni
Zîmbește mereu și
nu-i pot răspunde nicicînd
Se uită la mine, se
uită la ceas
Nimeni, nimic nu
spune.
Dar vine la urmă,
obosită și matură
Surîsul ei adînc
mă-nfioară
Cu buzele
descătușate… abia-mi murmură.
Și dispare.
Mă strînge umil, la
pieptul său, Melancolia
O veche consoartă
aproape depărtată
Cu un șirag de
perle ce par că s-au topit,
Îmi îngînă blesteme
și-i mulțumesc pentru vioară
Dar cînd îmi simte
sărutul, mă uită, mă reneagă
Și dispare.
Și dacă simt că
pînă și bălțile putrezi au devenit lut,
Nu mai există speranță
în agonia seacă a vremii
Nu mă mai petrece
nici o umbră de înviere
Atunci El devine consolarea, cu suspinu-I lipsit de identitate
Are flori în mîini
și-n Spirit ce nu trebuie udate nicidoată
Se-ndură să mă
gîdile cu daruri și cu harpe,
Cu îngeri molatici
pe care nu-i cunosc;
Cinstim pe rînd cei mai
virtuoși munți cu pașii noștri,
Iar la o privire
către Lume, de sus, văd Melancolia!
Mi-atinge Domnul obrazul din
suflet și întreabă: doare?
…Și dispare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu